Unul dintre cei mai importanți poeți maghiari contemporani, Markó Béla este, totodată, și unul dintre cei mai consecvenți în a-și tipări opera și în limba română. Gest firesc de deschidere față de cultura în mijlocul căreia trăiește, dat și de asumare a unei condiții moderne, de scriitor-punte care, aparținând prin creația sa unei literaturi (cea maghiară), se deschide dialogului cu literatura confraților români, de care îl leagă aceeași experiență istorică. Mai toate volumele sale de poezie din ultimii 10-15 ani au cunoscut și o traducere românească, bucurându-se de o receptare largă în critica noastră și fiind răsplătite cu premii prestigioase.
Cea mai recentă apariție în limba română datează de la finele anului trecut, când a văzut lumina tiparului, în traducerea lui Kocsis Francisko, volumul O propoziție despre libertate, adunând – potrivit subtitlului – creațiile poetului dintre 2018-2022. O perioadă deloc banală, căci la mijlocul ei s-a declanșat pandemia care a cuprins și a dat peste cap planeta, iar la sfârșitul ei, războiul din Ucraina, care a răvășit Europa și întreaga arhitectură de securitate de după Războiul Rece. Cele două convulsii au pus la grea încercare conștiințele artistice ale Bătrânului Continent, și mai ales pe cele care, ca Markó Béla însuși, s-au văzut prinse „între două focuri“. Căci atât pandemia, cât și războiul au polarizat diferit cele două componente ale identității autorului, cea culturală, respectiv, cea civică. În mare măsură, cele trei cercuri concentrice care structurează O propoziție despre libertate depun mărturie despre aceste fracturi și clivaje.
Nu vreau să spun, însă, că volumul ar fi alcătuit din poezii ocazionale. Pandemia și războiul nici nu sunt prezente, explicit, ca teme de sine stătătoare, iar poezia din O propoziție… nu este socială, cel puțin în înțelesul comun al acestei formule. Cele două evenimente au constituit ocazia unor reflecții și viziuni, iar nu cauza lor.
Nucleul poemelor cuprinse în noua carte este de aflat într-o stare de spirit și o cadență a dicțiunii poetice, deja prezente în culegerea anterioară, Iartă-ne, Ginsberg (2020, în traducerea aceluiași Kocsis Francisko). În acest ev al „socializării“ la distanță – căci pandemia n-a făcut decât să exacerbeze tendințe demult amorsate – și, în fond, al incomunicării, poetul Markó Béla se simte îndemnat să dialogheze cu zeii care-i populează panteonul personal: „Așa-i întotdeauna vara pe la noi,/ se pot vedea urmele viitoarei ierni/ chiar în timp ce ne dezvelim statuile/ în bătaia fierbinte a soarelui/ și ne ștergem frunțile de sudoare/ cu batiste impecabil călcate,/ da, dragă Petöfi Sándor,/ mă adresez în felul acesta, și nu cu Șandore,/ nu-mi permit familiarități,/ nu mai are sens la această vârstă,/ e prea mare diferența dintre noi,/ ar fi de parcă aș vrea să fiu pe placul/ tinerilor de demult și de azi,/ deci știu că n-ai iubit/ Carpații aspri, îți dădea fiori/ sălbaticul peisaj cu brazi,/ și totuși el ți-a inspirat unul/ dintre cele mai importante versuri,/ în care spui: zăpada acoperi deja creasta piscului,/ de parcă priveliștea, panorama/ copleșitoare a Transilvaniei/ te-ar fi făcut brusc prezicător“ (Vară transilvană). Ca și în volumul anterior, postmoderna tehnică a citatului cultural nu este, însă, utilizată ostentativ, ca succedaneu al unei creativități molcome, ci ca o treaptă emoțională, ca o creastă de pe care viziunea poetului pornește în sus, spre alte zări.
Dialogul cu zeii literaturii, de altfel, nici nu este altceva decât o formă discretă de dialog cu Zeul. Care, în O propoziție despre libertate, este direct: „totul a depins de tine de la începutul începutului,/ fără tine n-am fi știut de Pilat,/ tu ni l-ai dat și pe rebelul Baraba,/ de la tine l-am primit și pe Caiafa/ și n-am avea idee despre cruce/ dacă nu ne-o aduceai în dar,/ ție trebuie să-ți mulțumim și pentru Iuda,/ căci l-am fi uitat de multă vreme,/ însă tu în fiecare zi ni-l aduci aminte/ pe nefericit, care a devenit vânzător numai/ pentru că tu țineai îndărătnic la ideile tale,/ sau la marotele tale mai degrabă,/ scăpărai acolo sus ca niște artificii, stropi roșii/ de sânge cât pumnul se rostogoleau pe tine,/ ca ornamentele de pe un brad de Crăciun“ (Epipha nia Domini). Acest dialog configurează o poezie religioasă autentică – adică nu confesională, nici mistică – și alcătuiește primul cerc al volumului. Ajuns la o anumită vârstă (referirea la ea apare destul de des în poeme), Markó Béla este tot mai mult absorbit de o reflecție personală pe marginea sensului vieții și/ sau al creației. Volumul se și deschide, ca un semnal, cu o splendidă artă poetică, intitulată În spatele măștii, poezia, care se încheie cu un vers memorabil: „Ne aflăm în mâna unui Dumnezeu ventriloc.“ Acest palier, al poeziei de reflecție profundă asupra condiției umane, evidențiază și omologia – subliniată mai demult de Irina Petraș – dintre poezia lui Markó Béla și cea a lui Marin Sorescu. Poetul maghiar are (cu alte instrumente și referințe culturale, desigur), aceeași cordialitate a relației cu cotidianul, cu tragicul senin-ascuns în profan, și o plăcere similară a dez-vrăjirii și a scoaterii înțelesului din ascunziș. Poemele din acest cerc primordial al volumului atestă și substanța postmodernă a poeticii autorului, vizibilă în subtila intruziune a autobiograficului (Să treci înot lacul Sfânta Ana, Luminația, Clar de lună, alcătuind împreună o foarte frumoasă „suită transilvană“) ori în reciclarea stilurilor tradiționale (în poeme ca Rugă către zeii greci sau Hybris), dar și contrapunctul personal al unei lirici care nu este deloc tehnică și program, ci un mod de a fi și un manifest al convingerii în puterea poeziei. Admirabil definită, undeva, ca o „alarmă pe timp de pace“.
Cel de-al doilea cerc al volumului, anunțat încă din poezia Hybris (din primul ciclu, intitulat Luminația), extinde acest dialog cu sinele/ cu divinitatea din ciclul Trup credul, la proporțiile unei reflecții mai ample – și mai neliniștite – pe marginea crizelor omului contemporan. Poetul asumă aceste crize la modul personal: incomunicarea (Puteam să știu), restrângerea libertății (Libertatea alegerii, O propoziție despre libertate), fragilitatea naturii și prețul tot mai scăzut al vieții (Întrecere vremelnică). Discursul rămâne la fel de simplu, imageria poetului se alimentează tot din „nodurile“ banale ale realității înconjurătoare, dar în spatele cărora se ascund „semne“ tulburătoare. Neliniștea este o componentă subterană a poeziilor din ciclurile Salvare și Pământ: „Până la urmă, totul reintră în echilibru./ Goliciunea e viața însăși. Cu fiecare/ nou veșmânt îmbrăcat ajungea, de fapt,/ mai aproape de moarte. Dar asta nu poate/ fi considerată o contradicție tragică/ între existență și nonexistență./ E pandemie. Pe stradă, furișăm priviri/ spre femeile care poartă mască. Indubitabil,/ masca potențează imaginația. Ca și/ miopia. Le recunoaștem pe cele întâlnite/ după mers, după alură, mai degrabă/ decât după chip. Știu, deoarece/ n-am purtat ochelari/ și m-am descurcat la fel de bine peste tot./ Nu moartea mi-a devenit astfel copleș itoare,/ ci imaginația. Aș putea folosi și alt cuvânt./ fantezia. […]/ Simțurile slăbite ascut intuiția,/ presimțirea, bănuiala, ba mai mult, după/ un timp îți dau certitudini.“ (Tranziție pașnică).
Pornind de la acest al doilea cerc, împrejurarea războiului din Ucraina deschide niște răni mai adânci, pe care poemele din cel de-al treilea cerc concentric al volumului le abordează frontal, deși în aceeași manieră subtilă, aluzivă, care caracterizează discursul lui Markó Béla. Războiul funcționează ca un turnesol al iluziilor de mai demult, evidențiind transformarea conștiințelor sub impactul trecerii timpului (din liberali în conservatori), uzura convingerilor, fractura cu care se confruntă intelectualul, între comunitatea sa, care alege ceva, și principiile care-i structurează existența, ducându-l în altă direcție. Sunt poezii extraordinare în ciclurile Cartuș orb (Prețul republicii, O propoziție despre libertate, Când vom deveni revoluționari?), Puterea poeziei (Voi sunteți aceiași, Un veac de absență, Dar învingătorii) și, mai ales, în Trecerea graniței (cu un uluitor poem, Dor de țară, care sublimează toată tragedia războiului). Culegerea se încheie, apoi, cu o a doua artă poetică, la fel de substanțială ca și prima: Exercițiu. Markó Béla reușește, în aceste creații aparte, performanța de a da corp liric unor idei și trăiri nu doar gingașe, ci și greu de circumscris liric, cum ar fi sentimentul limitei sau spaima pierderii reperelor, într-o lume mult prea grăbită și superficială, și de a fi un evocator discret al reperelor esențiale, într-o poezie profund modernă, în esența ei.
Se poate glosa îndelung pe marginea acestui volum care, în traducerea foarte bună a lui Kocsis Francisko, pare scris în românește. Markó Béla este o prezență însemnată nu doar în literatura maghiară de azi, ci și în cea română, iar O propoziție despre libertate este, indiscutabil, unul dintre cele mai bune volume de poezie apărute anul trecut în limba noastră.