Ne-au părăsit într-un interval de timp scurt doi scriitori
considerați importanți ai ultimelor decenii, Eugen Simion
și Dumitru Radu Popescu. Primul, un reputat critic literar,
a fost în două rânduri și președinte al Academiei Române.
Al doilea, prozator de frunte al Generației ’60 și dramaturg
de succes, a deținut funcția de președinte al Uniunii
Scriitorilor din România, iar ulterior pe cea de director al Editurii Academiei.
Cu toate că ferparele date publicității de instituțiile din care făceau parte au
vorbit despre „grelele pierderi“ suferite de cultura română, trecerea lor în
neființă n-a generat, în plan public, nici cea mai neînsemnată emoție.
Televiziunile erau ocupate să facă reclamă, conform obiceiului, borfașilor de
cartier, proxeneților, violatorilor, pușcăriașilor, hoților și criminalilor. Dacă
aș fi un decident politic austriac sau olandez în trecere prin România, aș găsi,
într-o singură oră de televiziune, suficiente argumente să amân la kalendele
grecești primirea în spațiul Schengen a unei
țări în care se petrec doar atrocități. Respectivele
personaje și-ar scuipa în sân, nevenindu-le
să creadă că așa ceva e posibil. Atâta vulgaritate
pe cap de locuitor nu există nici în cele mai
deocheate bordeluri marinărești. La noi,
pornografia (în frunte cu cea politică) e livrată
la domiciliu douăzeci și patru de ore din
douăzeci și patru, în chip de trufanda.
Iritat de lipsa de reacție a oficialității
și a televiziunilor, am postat pe contul meu
de Facebook un scurt mesaj în care îmi
manifestam indignarea că am putut decădea,
ca națiune, într-un stadiu de indiferență ce
frizează autismul. Nu cred să existe în lume
vreo națiune care să-și desconsidere ori să-și
disprețuiască elitele așa cum o fac românii.
Oricine a izbutit o ispravă ieșită din comun
e imediat luat în bășcălie („Ie-te, s-a trezit și
ăsta!“), minimalizat („Mare brânză, pe cine
interesează?“) sau, cel mai adesea, ocărât,
injuriat și chiar scuipat în plină stradă. Ce
impulsuri atavice au dat în clocot în această
epocă a comunicării instantanee? Ce diavol
ne împinge să exhibăm fața monstruoasă a
unei firi urâțite de bădărănie, minciună,
pizmă, aroganță, ranchiună și ură?
Nu am ascuns, în postarea
menționată, că n-am fost
niciodată un fan al lui
Dumitru Radu Popescu.
I-am parcurs cu greutate
câteva din cărți (F, Vânătoarea
regală și un volum de nuvele), iar în piesele
lui cu titluri voit „șmechere“ existau, după
gustul meu, mult prea multe hăhăituri lipsite
de spirit și de sens. Cred că l-am întâlnit o singură
dată (n-am fost membru al Uniunii Scriitorilor
pe vremea când o conducea), dar nu țin minte
ca noi doi să fi schimbat vreo vorbă. Mi s-a
părut însă, ca om, o prezență decentă, agreabilă
– fapt confirmat de mulți dintre cei care îl
cunoșteau mai bine.
E inutil să insist cu portretul lui Eugen
Simion. Am scris demult de prea multe ori
despre decăderea morală și abuzurile lui
inimaginabile pe când era viu, ca să revin
asupra lor acum. După 1990, legăturile dintre
noi au fost oribile, deși pe vremea comunis –
mului mi-a deschis câteva uși care au contat
în evoluția mea ca scriitor – țin să menționez
acest lucru. Poate că atacurile mele din ulti –
mele decenii au la origine și neputința de a
pune în același talger două fețe complet opuse
ale intelectualului: valorosul critic și istoric
literar, pe de o parte, și, după 1989, dirigui –
torul abuziv al unor instituții culturale, rol
în care a făcut mult rău breslei noastre.
Dar nu despre percepții subiective e
vorba aici. Adică nu despre lipsa mea de entuziasm față de proza și teatrul
lui DRP sau despre adversitatea pe care mi-am manifestat-o cu asupra de
măsură în raport cu comportamentul public al lui Eugen Simion. Indiferent
însă de ce credem unul sau altul despre ei, reușiseră să se impună drept figuri
de prim-plan ale vieții culturale – și chiar publice – din România. Erau, cum
s-ar spune, celebrități. Uimitor e că oameni de artă incomparabil mai
compromiși decât D.R. Popescu, înainte de Revoluție, de la Adrian Păunescu,
Corneliu Vadim Tudor la Radu Beligan, au beneficiat de un tratament oficial
acordat doar regilor.
Ceea ce ridică o chestiune de ordin mai general: oare ce rol mai joacă
artistul/ scriitorul/ muzicianul/ omul de teatru și film în clipa de față în societatea
românească? Răspunsul vine imediat: niciunul. Amintiți-vă câți oameni de
cultură au făcut parte din Parlamentul improvizat din 1990. În absența
criteriilor de natură politică, morală sau profesională, în constituirea primei
formule democratice de conducere a țării a contat foarte mult prestigiul
personal. Într-adevăr, figurile publice de marcă erau scriitorii, actorii,
muzicienii, artiștii plastici, oamenii de știință. Zece ani mai târziu, supraviețuiseră
în Parlament doar câțiva, ca stafidele în cozonac. După alegerile din 2020 n-a
mai rămas unul, nici măcar „de sămânță“. Cele mai multe treburi publice au
intrat pe mâna „profesioniștilor“. Adică a cutrelor, a semi-analfabeților, a
resentimentarilor și a netrebnicilor fără căpătâi și conștiință, nuli în meseriile
lor, dar care au înțeles la perfecție noul limbaj politic: minciuna, nerușinarea
și slugărnicia față de șef.
S-au prostit, între timp, în asemenea hal oamenii de cultură români
încât să fie considerați cantități neglijabile la nivelul simbolisticii publice?
N-aș crede. Altceva s-a petrecut în ultimii ani: a triumfat politica anti-culturală
aplicată cu insistență după 1990 de toate guvernele care s-au succedat.
Asemenea educației, cultura a beneficiat de tratamente aplicate doar atunci
când vrei să le extermini. Cronic subfinanțate, ele au devenit eternele Cenușărese
într-un bal al pompierilor care nu doar că nu sting niciodată incendiul, ci se
dovedesc a fi ei înșiși niște piromani. Ați observat că atunci când se vehiculează
prin presă, după alegeri sau după căderea vreunui guvern, numele viitorilor
miniștri cel al Culturii nu e niciodată pomenit? Iar jurnaliștii nu manifestă
nicio curiozitate în cazul unei asemenea anomalii. Și asta pentru că mulți
dintre ei sunt parte a unui complot, convenabil
tuturor celor aflați la putere? Pușlamalele care
au acaparat presa se simt de minune între
prostănacii din politică, dar cu totul inconfortabil
acolo unde adie fie și cea mai neînsemnată
boare de cultură. Pe politician îl poți apostrofa,
ca ziarist, după pofta inimii, pentru că oricum
e un nesimțit și nu-i pasă. Iar asta îți dă un
viril sentiment al puterii. În fața omului de
cultură devii sfios, deoarece îți simți instinctiv,
dureros, precaritatea. Redevii omul mărunt
care scrie la ordin, terorizat că dacă nu te
supui politicii editoriale impuse de patron
vei fi aruncat, cât ai zice pește, în stradă.
Evident că oamenii de cultură au și ei
o vină însemnată în deteriorarea imaginii
lor. Încă din 1990, lumea creatorilor s-a împărțit
în două categorii: artiștii militanți și „neangajații“.
Primii voiau o țară fără comuniști, ceilalți
cereau vehement ca oamenii de artă să lase
politica și să se „întoarcă la uneltele lor“. Dacă
cei din urmă s-ar fi rezumat la atât, n-ar fi
fost o tragedie. Dar ei au ajuns, din tranșeele
unde îi plasase iubirea „apolitică“ de Iliescu
și de FSN, principalii inamici ai colegilor care
continuau să urle în pustiu că vor o democrație
adevărată, și nu una „originală“. În scurtă
vreme, s-a ajuns la faza a doua – cea decisivă
– a eliminării intelectualilor valoroși din primplanul
vieții publice: prin demonstrarea
faptului că, în esență, nu doar că ar fi în
solda străinătății, care îi plătește din greu,
ci că sunt și niște mediocrități fără care
societatea ar funcționa mult mai bine. Au
pus umărul la acest scenariu veleitarii,
invidioșii, mediocrii, neisprăviții, derbedeii.
În cele din urmă, urmașii lui Pocitan ben
Pehlivan au avut câștig de cauză.
Atacurile în serie împotriva
Uniunii Scriitorilor și Uniunii
Artiștilor Plastici, începute
cu șase-șapte ani în urmă,
reprezintă un caz-școală
pentru felul cum au decurs
operațiunile de linșare a elitelor culturale.
N-am să le fac celor direct răspunzători pentru
minciunile, scandalurile și valul de vulgaritate
aduse în viața publică onoarea de a le mai
pomeni numele. Ei se dovedesc, retrospectiv,
mai insignifianți decât Caion și mai ridicoli
decât Cațavencu. Dar răul a fost produs. Ce
mai contează că instanțele de judecată le-au
respins în serie ticăloasele însăilări de acu –
zații, că le-au deconspirat intrigile și au
demonstrat ridicolul turnătoriilor? Și asta
pentru că – mai ales într-un mediu ca al nostru,
ahtiat după abjecții și vulgarități – calomnia
e regula de aur prin care se dărâmă reputații.
Într-un astfel de mediu, când scara
valorilor s-a prăbușit, normalitatea s-a pitit rușinată, incapabilă să facă
față asaltului deșănțării, mitocăniei, trivialității și obscenității publice. În
momentul de față, șocant ar fi ca televiziunile și oficialitățile să dea onorul
unor personalități precum cele evocate în debutul acestui articol, și nu
faptul că moartea lor a fost tratată drept un non-eveniment. Dispariția
oamenilor de cultură nu îngrijorează pe nimeni, după cum n-am văzut ca
vreo înaltă oficialitate să aibă insomnii pentru că România se află pe ultimul
loc în Europa la vânzarea cărților și a cititului. Bine măcar că suntem pe
primul loc în ceea ce privește numărul de românași ce populează închisorile
din Austria.
Așadar, nu despre cazurile particulare Simion și DRP vorbesc atunci
când deplâng lipsa de reacție a mass-media și a clasei politice. E vorba despre
hăul în care s-a scufundat o țară incapabilă de gesturi normale. Înstrăinarea,
indiferența față de propria soartă, eclipsarea sentimentului apartenenței,
egoismul feroce, îmbrăcarea costumului de stăpân de către nulități ce n-ar
fi bune nici măcar de lachei, generalizarea urii și a disprețului nu puteau
produce decât o țară precară din punct de vedere moral, pe care-o zdruncină
din temelii orice adiere de vânt. Mai devreme sau mai târziu, România va
intra în Schengen. Dar tare mi-e teamă că România nu va mai intra niciodată
în România.