Un Papă al rigorii inefabile

Copilul care-și dorea o casulă albă, un veșmânt preoțesc, echivalentul felonului oriental, a avut parte, la maturitate, de insemnele papale, pallium cu trei ace de aur, mozzetta roșie, de iarnă, cu blană de hermelină. Viața lui Joseph Ratzinger a fost mereu cea a unui „modest lucrător în Via Domnului“, cum i se adresa el mulțimii, din Loggia Binecuvântărilor Bazilicii San Pietro, la alegerea sa. Dacă primele cuvinte ale predecesorului său, Ioan Paul al II-lea, au fost, ne amintim „Vin de departe… Nu vă fie teamă!“, cele rostite de fostul cardinal german veneau și ele din inima Europei profunde. Un Papă din Est, un om care cunoscuse duritatea comunismului, un Papă din Vest, care păstrase, în alte condiții, dar cu aceeași decizie, esența și valorile creștine. Am fost la Bazilica din Cracovia, Sf. Maria, am fost și la cea din Freising, Sf. Maria și Sf. Corbinian, unde a fost hirotonit preot Joseph Ratzinger. Cea dintâi mi s-a părut în interior, nu doar în jur, animată și expansivă, față de sobra atmosferă de reculegere propusă de cea germană. De o mare simplitate în exterior, catedrala Arhiepiscopiei de München-Freising ni se descoperă magnifică în interior. Să fi luat ceva din spiritul locului cel care studiase teologia aici, la Freising? Complexul așezămintelor religioase de la Freisingul romanic, aleile de piatră, copacii parcă ar fi protejat tăcerea adâncă a meditațiilor religioase.

Papa german, prieten pentru aproape un sfert de secol și sfătuitor al papei polonez, a apărat fermitatea principiilor creștine, în calitatea sa de conducător al Congregației pentru Doctrina credinței, dar a avut și modestia intelectualului cu har, cel care știe că darurile lui vin de la Domnul. Un prieten, care nu mai e, îmi relata că, locuind în apropierea Bazilicii, îl vedea dimineața devreme pe cardinalul Ratzinger străbătând pe jos, vioi, Piața din fața Bazilicii, îndreptându-se spre biroul său din Palatul Congregației sale… De câteva ori l-a salutat respectuos, și Eminenza Sa i-a răspuns, cordial. Am ascultat în Aula Paul al VI-lea concertul Orchestrei simfonice din München. Pe un scaun de ierarh, pus în mijlocul sălii uriașe, dedicate audiențelor generale, stătea Papa Benedict al XVI-lea, în orchestră, fratele lui. Firescul unei întâlniri într-o mare de credincioși din Cetatea Eternă.

Prețuitele cărți ale teologului, printre care Isus din Nazareth, operă de erudiție biblică și fervoare personală, de cercetare și de viziune, volume traduse și în românește, ne descoperă profunzimea credinței unei inteligențe alese, siguranța celui care cercetează cu folos sufletesc, împărtășit cititorilor, misterul Întrupării. Enciclicele Deus caritas est și Spe salvi, alte documente pontificale sunt expresia unei credințe iluminate și iluminante. „Spiritul, de fapt, este acea putere interioară ce armonizează inimile lor (ale credincioșilor, n.n.) cu inima lui Cristos și-i face să își iubească frații cum i-a iubit El…“, scria în prima enciclică amintită aici, 2006. Pentru ca în cea de a doua, din 2007, să noteze „Cine are speranță trăiește diferit, i-a fost dată o viață nouă“. Papa emerit Benedict al XVI-lea, cel care a avut modestia curajoasă a demisiei, s-a mutat din mănăstirea vaticană în Casa tatălui ceresc, exact când se sfârșea un an de încercări pe o planetă tulburată. 65.000 de credincioși la Roma l-au omagiat deja pe defunct. Un film, „Cei doi Papi“, a reușit să ni-l facă mai apropiat. După alți pontifi ai secolului nostru numiți de fideli unul „Papa Buono“, altul „Papa surâsului“, altul, papa polonez, „Călătorul“, să fie el, Benedict al XVI-lea, „Papa rigorii inefabile“?