Nuvela lui Henry James Fiara din junglă ne povestește cum la o serată mondenă la Londra spre sfârșitul secolului XIX, John Marcher, gentleman singuratec, o reîntâlnește pe d-șoara May Bartram pe care o cunoscuse cu ani în urmă, și căreia, își dă el seama, îi destăinuise atunci marele secret al vieții lui. Acest secret, pe care nimeni altcineva nu-l cunoștea, era presimțirea, dacă nu chiar certitudinea, că la un moment dat un eveniment nepregătit, neprevăzut, se va arunca asupra lui ca o fiară în junglă și sau îl va ucide sau va schimba absolut tot ce îl înconjoară. Bucuroasă că îl vede din nou, May Bartram se oferă să aștepte alături de el acest eveniment.
Cum pentru Marcher așteptarea aceastei lovituri a soartei era singurul scop al existenței lui, el nu căuta prietenii sau legături cu alți oameni. În ce o privea pe May Bartram pe care întâmplarea o adusese în preajma lui, Marcher, fiind bine crescut, „își aducea mereu aminte că această persoană își avea propria ei viață“ și că deci era de datoria lui să nu se apropie prea mult de ea. El care, după propria sa părere, fusese întotdeauna un om deosebit de generos, își putea îngădui, măcar odată, să fie puțin egoist și deci, beneficiând de atenția d-șoarei Bartram, să stabilească în același timp limitele conform cărora preocupările, exigențele și trăsăturile acestei amice ar influența relațiile dintre ei.
N-ar trebui, totuși, să se întrebe de unde vine interesul pe care dânsa i-l poartă? Nu, își răspunde Marcher, acest interes, pur și simplu, există. Dacă așa stau lucrurile, nu s-ar putea el gândi măcar la o căsătorie, care n-ar fi, bineînțeles, nimic altceva decât un mod convenabil de a aștepta împreună evenimentul? Nici vorbă, dat fiind că acest eveniment va semăna cu o fiară la pândă care s-ar arunca dintr-o dată asupra lui, or e clar că un bărbat generos nu s-ar duce la o vânătoare de tigri însoțit de o doamnă. Altfel spus, „interesul“ pe care d-șoara Bartram îl arată pentru situația surprinzător de dificilă a d-lui Marcher o califică desigur pentru rolul de martoră, de singură și unică martoră, dar din punctul de vedere al unui „bărbat generos“ ea nu poate fi decât o martoră.
Timpul trece și Marcher se simte obligat să o întrebe pe May Bartram dacă legătura lor îi face și ei bine. „Am cumva impresia, adaogă el, că nu-ți lasă timp pentru nimic altceva.“ „Altceva decât să fiu interesată (implicit: „de ce ți se va întâmpla“)?“ răspunde ea. Și continuă: „Ce altceva aș putea să-mi doresc să fiu?“ Cu discreție, May Bartram face deci aluzie la propriile ei sentimente pentru Marcher, iar el, dacă ar fi fost cu adevărat atent, ar fi auzit-o cum întreabă: „Altceva decât să fiu lângă cel pe care îl iubesc? Ce altceva aș putea să-mi doresc?“ Ca să-l ajute să înțeleagă, May îi mai spune că așteptarea alături de el este, în sine, covârșitoare. „Bine înțeles, răspunde prozaic Marcher, dacă n-ar fi fost curiozitatea…!“, ca și cum prezența și atenția ei n-ar fi exprimat dorința de a rămâne lângă el, de a fi gata să i se dea lui și numai lui, ci s-ar fi datorat doar interesului pentru deznodământul unei povești ciudate.
Iar când May îi întreabă, la rândul ei, ce simte el, așteptarea fiind atât de lungă, Marcher îi repetă că în ce-l privește, nu poate să spună nimic. Prins în mâinile destinului, incapabil să-l influențeze, tot ce poate el face este să aștepte pasiv. May Bartram exclamă: „Dată fiind natura primejdiei, nu-mi vine să cred că cineva ar putea să întreacă felul tău de a privi lucrurile!“ Altfel spus: „Orbirea ta e fără pereche.“ Iar când Marcher vrea să știe dacă cumva ea consideră că așteptarea a luat sfârșit, May îi răspunde că așteptarea lor nu s-a terminat, sau, mai bine zis, că așteptarea lui nu s-a terminat. „Ție totul îți rămâne încă de văzut.“
„Deci tu știi ce se va întâmpla, murmură Marcher, știi și ți-e teamă să-mi spui. Ți-e teamă că am să aflu și eu!“ „Tu n-ai să afli niciodată!“ îi răspunde May.
Avea ea dreptate? Lui Marcher i se vor deschide vreodată ochii?
Va urma.