Monsieur Maurice Dessouette, conte întârziat de Triangoulême, care aflase că urma să moară în după-amiaza aceea, știa pe dinafară că acasă, în aripa de est a castelului, într-o cameră secretă, o să fie biciuit din nou și, în mod sigur, de nenumărate ori, cu cele două palme ca lopata ale contesei Danutza de Triangoulême (care, ca fapt divers, trebuie știut că făcuse parte în tinerețe din lotul de caiac-canoe al regatului!).
Așa că, trase hotărât de mațele lui Donose, care țineau loc de hățuri, spre a frâna. Piticul diabolic din măruntaiele minții lui Monsieur Maurice îl convinsese, mai devreme, să ia decizia ca, dacă tot atinsese limita, să mai dea un ocol hieratic și cultural prin fața Catedralei. „În fond – își zise cu glas tare – când îți arde casa, ce mai contează că-ți ia foc și gardul?!“. Cei doi cerșetori din buza podului de legătură între treptele Catedralei și stejarul de peste drum, supranumit „din Dorzești“ (căci, acum patru secole, fusese adus ca puiet de la pepiniera de pe Dealul Dorzeștilor), se opriră din acțiune, întrebându-se ce a vrut să spună contele cu casa, focul și cu gardul. //n.aut.: Dorzeștii sunt ultimii reprezentanți ai faimoasei familii bio-nonfigurative, întemeiată de pastorul Emilian Fófo Dorzescu (autor, printre altele, al poemei Pàstorul întristat). Dealul cu pricina e mult mai bine cunoscut în istorie decât ctitorul său, pentru clima sa blândă și blajină, temperată și domoală, moale și cumsecade, pe care urmașii pastorului au instaurat-o în regiunea de nord a regatului!//
Și apoi, tot așa, ca să mai amâne drumul de-ntors acasă, care, oricum, îi părea, conform obiceiului, mai lung, scurtă ocolul și se hotărî să-i facă o vizită lui Maître Ravo, unul dintre ultimii Licornieni rămași în viață, după dezastrul de la Amarocatan, în urma căruia Ordinul Licornienilor a fost decapitat, adică Licornienii au fost dez-ordinați.
Așadar, Monsieur Maurice – căruia i se spunea într-o elegantă batjocură, șoptită însă, La Savonardière, pentru că mama fondatoare a tuturor Triangoulmilor, născuți, nu făcuți, fusese la bază săpunăreasă – îl puse încet pe Donose în berjenacul din fața hanului Au Vieux Fric. Era un berjenac rotabolizat prin extrudere, aparținând dualismului târziu, care, cu toate că beneficia de o mulțime de intarsii cu berzeliozat auriu, sublimat direct din zăcăminte de șpenglu, nu mai fusese curățat demult și căpătase un aer precar și scabros. Monsieur Dessouette observă aceasta și-l așeză, protector, mai într-o parte, unde berjenacul făcea o buclă, tot aurie, ca un cap de copil rămas așa din secolul trecut. Apoi, îl mângâie pe coama fierbinte și înspumată. Donose imediat se plie docil în două, apoi în 4, apoi în 16, până când se făcu exact cât un timbru cu chipul mareșalului Raptoleon, surprins trist, cu palma dreaptă între butonierele mantalei și extrem de neliniștit privind posibilitățile tactice ce mai rămăseseră, la finalul bătăliei de la Gloucesterreich. După care, necheză mulțumit, se ridică până în buza berjenacului și se puse să consume porția dublă de fulgi de ovăz, servită în cutia de chibrituri primită de fiecare dată în cazuri de epuizare. „…și dacă punea și-un țâr de lapte, ce-avea, crăpa fierea-n el?!“.
Monsieur Maurice conte întârziat de Triangoulême, adică domnul Dessouette, întoarse brusc capul. Donose încremeni și se-ndârdâi, la rigoare, din cap până-n picioare, crezând că stăpânul i-a auzit gândul. Nu știa însă că gestul intempestiv al stăpânului se datora unei situații care, din păcate, se repeta din ce în ce mai des. De fapt, el ceruse ultimativ unei meșe mișele, degrabă mișcătoare și rebondante, să se așeze singură la loc, în creștetul capului pleșuv și să n-o mai apuce, dracu’, razna mereu, luându-se după orice pui de vântoasă rebelă și pusă pe eburifeală și șoticării.
Ocolind straturile de roșii, sparanghel, castraveți, ardei și begonii, plantate cu sârg chiar lângă placa de marmură pe care era înscris logo-ul hanului, Slavă Ție, Doamne, că nu ne dai ce-am vrea și ne iei ce nu ne-ai dat!, Monsieur Dessouette își făcu intrarea în sala mare (pentru că mai exista și sala mai mică, ballroom-ul, pentru petreceri, chermeze, paranghelii, nunți, botezuri și parastase, adresate piticilor, copíilor reșapați și atârnătorilor de ocazie, dar care, din rațiuni de sobrietate energetică, avea instalația de sonorizare oprită).
Intenționa să trântească ușa după el, în stilul binecunoscut al familiei Triangoulmilor, ba chiar un pic și mai nervos, fiindcă știa că urmează să moară, având însă de gând să păstreze, totuși, imaculată, o politețe elegantă și onctuos-necontondentă. Dar, până să se închidă violent, ușa lăsă să pătrundă de afară un vălmășag de mirosuri ce cotropiră numaidecât marea sală. Ca într-o vrajă desdemonică, trupul contelui fu învăluit într-o togă antică învălurită de miresme bogate, preponderente de trandafiri, iar, când ușoara adiere pre-văratecă înfioră frunzele stejarului din fața hanului, prin ușa întredeschisă apucară să se strecoare într-o secundă, ultimele, aromele grele de liliac din tufăria de peste drum, amestecate în proporții involuntar savante cu parfumul suav al florilor roz de scaieți, ce ajunsese de pe câmpul limitrof pădurii de mesteceni, taman până aici.
În clipa aceea, contele încremeni brusc, străfulgerat de amintirea unei după-amieze de cândva. Se lăfăia ca un tigru de pluș în așternuturile amirosind a leuștean (bicisnica de slujnică păstrase obiceiul, dar încurcase plantele, astfel că, văzând-o pe stăpână pierzând vremea toată dimineața și fâțâindu-se de colo-colo fără niciun rost, pe la ea, prin bucătărire, în timp ce îngâna uverturi din opere celebre, „eream precisă, fată, că va avea o după-masă de luptă, ha-ha-haaa! mai ales că stăpânul se «telescopase» undeva, la răsărit de Sarzinia, nu mai știu cum îi zice la oraș, în schimb de experiență…hmmm! auzi, poate ca să capete experiență, că altminteri, îi un pămpălău și jumătate, tu, l-am verificat, e telescopic doar în înălțime, nu și în…nu-i așa?…“, pusese leuștean sub pernă, în loc de busuioc). Neîndrăznind, de lene, să se dea jos din baldachin ca să se ducă la baie și s-o iubească încă o dată, și acolo, în cada largă ca o corabie și sub ciuciurul de apă fierbinte căzându-i pe șalele proclintite, pe aceeași delicată și sfioasă iubită, el renunță cu generozitate și, dându-și seama că se lăsase vârât singur chiar în ochiul unui acces furtunos de romantism, se lăsă pătruns până la oasele retinei de priveliștea pe care mai mult o ghici prin crăpătura draperiilor trase, de la fereastra deschisă. Era străfulgerarea unui salcâm înflorit, cu ciorchini albi ca niște sâni poliflorali, cu un parfum bezmetic și dulci ca mierea de pendinte (adică de salcâm), atârnând pe crengile ce tremurau sub greutatea propriei frumuseți, pâlpâitoare precum flacăra lumânării de seară… of, of! – oftă el. Mai sus, se zărea cerul burdușit de păsări. Umbrele ușor exotic-orientale ale cocorilor întorși în zbor din marea migrație, grăbiți de anotimp ca să reintre în peisaj, se proiectau pe draperiile verzi, în ton cu natura, lungi, grele și mătăsoase, ce acopereau fereastra semi-florentină ce da spre mirifica grădină – îngrijită cu drag și competență de „dolce Alex“, de fapt, grădinarul Alexandre Doué – creând parcă un soi de efemer efect de stampă. Închise ochii copleșit de glucoza întregii puneri în scenă de care nimeni altul nu era în stare, decât destinul său parșiv. Ceea ce îl împinse să alunece fără panică și în tăcere până pe marginea unui leșin de splendoare. Însă, în acel moment, zumzetul monoton al albinelor ce-și croiau drum printre tijele de tuberoze sau se roteau la fel de profund interesate în jurul florilor delicate ale barba-caprei – ce urcase pe lângă fereastră până aproape de streașină – fu întrerupt de zgomotul apei de la closet…
monsieur Maurice conte întârziat de Triangoulême, bine chitit și cu pieptul dezgolit, scoase hangerul fără teacă și tăie cu un gest hotărât gâtlejul reveriei provocate de o libidorință sofisticată (adică însoțită de parfumuri, zumzete și teatru de umbre!) – asta era o poveste veche, dar mereu actuală – și o înlocui cu o altă poftă. Explicabilă altminteri, de palpitul oțărât al ficatului, care deja luase hotărârea justă. Contelui i se făcuse o poftă nebună de un malogù (denumirea populară pentru gingerlobiloba, un rachiu de drojdie multriplu rafinat de pere, nuci, coacăze, zeamă de urzici, smochine, ghimbir și fistic, numit în dicționare mal au goût), cum numai Maître Ravo știa a prepara în faimosul său stabiliment, Au Vieux Fric.
Geamurile hanului zăngăniră teribil în urma sa, cu precădere iminentă în aripa de vest, ceva mai șubredă. Parfumurile, speriate ca niște pisici, pe dată se făcură nevăzute. Estimp, toți sumatorii și consumatorii puseră stop rumorii specifice oricărui obiectiv de alimentație publică și se opriră din mișcarea unică a mâinii, cursa aceea tradițională și neobosită dintre gură și masa de stejar verde, negeluită și nelegiuită, fiindcă nu era construită după nicio lege. Toate erau dezghiolate și se hâțânau ca naiba, făcând ca paharele, halbele și cănile de lut să se trezească într-o permanentă lipsă de echilibru, neputând a avea vreo nădejde în a se sprijini și a pune bază una pe alta. De unde, și starea de anxioză în formă repetată, ce domnea la fiecare masă.
Ochii tuturor se holbară pe traseul direct dintre mese, de fapt, o alee pietruită, lată de 1,5 m, străjuită de chiparoși, ce pornea de la ușa de termopan și ducea la tejgheaua dată cu rologastină. Nimeni nu cunoștea stratagema prin care un pliculeț de praf pentru albit dinții ajunsese să fie util la cu totul și cu totul altceva decât la dantură, care, oricum, după o anumită vârstă, ajunge de nu mai folosește la nimic. Lichidul se strecoară în gură și fără ajutorul dinților.
Marea masă a clienților credea că strălucirea vine de la soare! Însă Maître Ravo, pe numele lui întreg Ravostignac Straiță – celebrul hangiu al orașului și deținător al secretului – descoperise într-o zi că soluția de rologastină (obținută în proporție de 1 la 3, o parte praf, trei părți metoxanatfenil de periheliu), după ce era întinsă cu pensula pe o suprafață de lemn șlefuită bine, căpăta o calitate extraordinară. În sensul că emana o strălucire crepiantă, de aproape că-ți lua ochii. Pur și simplu, dacă te uitai, pe loc te dădeai într-o parte, ferindu-te, fiindcă aveai impresia că te privești în oglindă, iar lumina reflectată realmente îți prăjea retina. Ceea ce permitea ’oțului de hangiu – acum, sper că ați înțeles manigansa – să amestece monezile date ca rest, care, așa de tare luceau, că toți consumatorii, orbiți de strălucirea tejghelei, le confundau pe toate într-o devălmășie absolut benefică pentru birtaș. Adică, pe cele mici cu cele mijlocii, apoi, pe cele mijlocii cu cele mari, iar, în fine, pe cele mari cu nimic! Cu timpul, însă câțiva dintre obișnuiții locului se prinseseră de șiretlic și luaseră obiceiul să vină la tejghea cu ochelari de soare.
Maître Ravo ridică din sprânceana dreaptă, așa cum i se întâmpla ori de câte ori îl vedea pe Monsieur Dessouette, conte întârziat de Triangoulême la el în vizită. Era mai complicat cu dânsul. Asta era la prânz. Căci, dacă îl vedea seara, i se ridica cealaltă sprânceană, stânga. Dar, în cele din urmă, s-a resemnat: n-avea ce face, așa era formatul la karmele lui de distrugere în masă. Practic, era obiceiul fiziologic care se manifesta la vederea fiecărui mușteriu în parte. La unul, își încrucișa picioarele. La altul, stătea cu capul într-o parte, ca și cum i se rupsese gâtul. Altul îi transmitea o stare groaznic de lichidă la mațe. Ori, să nu spun că unii – puțini însă – îi provocau o tentativă de, doamne ferește, erecție. Până la urmă, și-a dat seama că nu se putea opune fenomenelor. „Fiecare cu dichisul lui!“ – și-a spus… Avusese odată o tentativă, așa, de-un pamplezir, la Monsieur Dessouette, să-și țină sprânceana cu indexul, ca să nu se ridice. Urmarea a fost că, pur și simplu, i s-au ars buricele la toate degetele. Și, de atunci, n-a mai încercat să se împotrivească niciunuia dintre aceste semne fiziopatetice. Și-a zis, exclusiv senin-conclusiv și clar necompulsiv: „Ei bine, fie ce-o fi, așea, io nu mă pot opunea!“. Și s-a preocupat mai departe de dezvoltarea afacerii în sine, prin asigurarea acelui raport dezechilibrat între ofertă, consum, datină și ’tu-i mă-sa!.
După o jumătate de oră, timp în care străbătu aleea cu chiparoși ce tăia în două sala enormă și, după ce-i săriră ochii de la atâta alergare (întotdeauna, înainte de a alerga, era necesară consultarea unui alergolog, dar unde să mai găsești un alergolog în oraș, căci Pandelică Vreju, singurul care fusese vreme de doi ani angajatul Primăriei, o luase într-o zi la fugă ca nebunul înspre Sud, alergând după fustele Soniei, o asistentă focoasă, dotată cu multe focoase kamasutrice!), contele întârziat de Triangoulême ajunse, în fine, lac de sudoare, la tejgheaua dată cu rologastină. Maître Ravo aruncă repede în sus cele două bobițe de muci pe care le frământase în acest răstimp (răstimpul iubirii de tip muc și sfârc!), care se lipiră disciplinate de grinda afumată, alături de altele mai vechi, ce nu apucaseră să cadă în paharele cu băutură („…o boabă de piper nu strică niciodată la digestie, dragule!“).
numaidecât se pregăti să preia comanda distinsului oaspete. Nu înainte însă de a-i fi făcut un semn discret cu mâna lui Mel (abrevierea de la menestrel!) Tanassieff. Un muzicant de origine gloglovenă, pe care-l angajase de milă și pomană, cu casă, masă și duducă de serviciu la paza nocturnă, pe baza unui contract de muncă pe perioadă neterminată tot timpul, dar să fie clar: fără drept de sindicalizare. Acela își acordă și încordă instrumentul său, construit după o idee originală, numit chitarpiană (o chitară electrică marca Arrow STS-01 Black SSS RW cu pian Bösendorfer încastrat!) și spuse:
– Acum, am să vă cânt romanța Cât despre Haralambie, n-am nici o știre, pe care am compus-o într-o noapte de decembrie.
– Dar, mă scuzi, domnule menestrel, cine e Haralambie?
– Nu-i treaba dumitale!
Monsieur Dessouette, conte întârziat de Triangoulême se retrase spășit și politicos, conform preceptelor morale și de educație primite încă din copilărie și se așeză în poziția ciucit melancolic-respectuos, spre a asculta lamento-ul.
– Deci, ascultați aicișa:
Când soarele apune strivit printre copaci,
Tu, copilăria mea senină, de ce taci
Și îmi arunci părinții-n amintire?
Cât despre Haralambie, n-am nicio știre.
Ce tristă e situația aducerii aminte,
Ca lacrimile pe obraz de președinte
Și inima bătându-i pân’ la nesimțire!
Cât despre Haralambie, n-am nici o știre.
Unde-s mama și cu tata? Unde-i tanti Rica?
Nu vreau să răspund, că mă cuprinde frica.
Aștept un joc secund și să-mi reviu în fire.
Cât despre Haralambie, n-am nici o știre.
Dar vreme trece și parcă mă strofoc degeaba,
În timp ce moartea-și pune-arginții pe taraba
schimbului meschin cu viața, făr’ de pregătire.
Cât despre Haralambie, n-am nici o știre.
Peste întreaga atmosferă a hanului se lăsase o liniște respectuoasă și calină ca o lacrimă pe obrazul alb al unei fecioare tânjind în secret spre nici ea nu mai știa ce. Prin aerul condiționat de sute de țigări parfumate și îmbâcsit frumos cu miros de malogù, pluteau încă zdrențe melopeice din romanța lui Mel. Clienții începură, în semn de considerație pentru sublimul lucrării, să hâțâne mesele, cuprinși de un entuziasm aproape isteric. Așa că, resturilor volatil-sonore languroase li se adăugă un încordat fond de scârțâituri și chițăieli. Ieși o hârșâială generală, care înghiți nemiloasă ultimele resturi de acorduri scoase de instrumentul menestrelului, numit, cum am spus, chitarpiană.
– Excepțional, excepțional!… constată contele și îi gratulă cu aplauze furtunoase atât pe menestrelul Mel Tanassieff, cât și pe hangiul Maître Ravo. Am ascultat, de fapt, o cantilenă melancolizată de o profunzime sfâșietoare, cuprinsă de o emoție bulversantă și acablantă, în care am descoperit o serie de mărci stilistice indelebile, updatate de imersia subsecventă în acuratețea flamboaiantă a melopeei. O adevărată sărbătoare a spiritului muzical, a înălțării morale prin toate mijloacele, până aproape de atingerea absolutului, adică acel…hmmm! „punct G“ – cum îl numesc unii – al cânticelului autentic și…
– Bine, bine, lăsați, îl întrerupseră în cor Mel și Maître Ravo, ducând amândoi mâinile la ochi, spre a se feri de luminile orbitoare ale rampei… Treaba e ce beți, domnule conte?
– O gingerlobiloba din aia de-a dumitale, aspră și cu aspect de salată creață, pe care o ții sub tejghea numai pentru clienții de vază, ca mine… Sau, cum îi zic oamenii, malogù. Două sute, din prima, te rog. Dar cu sifon d-ăla bunuț. Sifonkaraian, da?!.. Poate-mi face bine și la ghiunj! Așa cum ați aflat mai sus, în timpul exercițiilor kamasutrice și cursurilor de jouissance efectuate de dimineață la locul cu pricina, domnului Maurice (sau Mauriță, cum îl alintau fetele de acolo) îi apăruse un ghiunj în scrot, care însă acum părea că se mai dezumflase și mai pierduse din tuleie și din dinții ascuțiți ce-l jenaseră până atunci îngrozitor.
maître Ravo porni exercițiul la sol, pliindu-se elastic, ca un veritabil contorsionist (dar fără aplecări sioniste!), pe dorințele contelui și scoase o butelcă verde, verde de stejar din beciul domnesc, aflat, sub directa sa conducere, direct sub tejgheaua verde ca o poiană.– Eeeh, și ce mai faceți, onorabile conte de Triangoulême?… adică, hmm! domnule Dessouette… dar mie-mi place să vă zic „domnule conte“, sună mai corect – se băgă hangiul într-un acces de pișichereală, lăsând, totuși, liberă sprânceana dreaptă, ca să-și facă numărul. Estimp, turna cu grijă.
– Ce să fac, Maître Ravo, azi mă cam grăbesc…
– Eeeh, na! Dar de ce, de ce, onorabile, că dumneata steteai la mine cu anii, ca să zic așa. Și, uneori, și cu… Any, hmm, hmm!… în cămăruța ei din spate. Dar stai liniștit, că n-a aflat nimeni!! – și încercă să facă, nașparliul, cu ochiul. Însă, fiindcă nimeri pe dreptul, nu-i ieși. Dădu din mână, cum că dazînmetăr.
– Păi, mă duc acasă degrabă, uite, Maître Ravo, îți spun numai dumitale, pentru că te iubesc…
– …Vorba aia, he-he-heee, să mă ierți și să mă iubești…!
– Pentru ca să mor!…
– Să ceeee…?
– Pe la ceasurile cinci!
– ’aide, dom’le… pă bune?!
– Mi s-a fixat. În jurul orei cinci.
Hangiul se uită la ceasul mare, atârnat de tavan, ținut de cele zece veverițe de serviciu, toate cu fustițe ecosez, poreclite „țuștile lui Ravo“. Și clătină din cap:
– Apăi, domnu’ conte, dacă-i p-așa, atunci e timp căcălău. Tânără-i vremea!… Pun și-o salată de varză acră alături? Că merge…Pe deasupra și cu un prăfai de piper, așeaaa…
Afară, se auzi sirena pompierilor și urletul de groază al lui Donose.
– Nu-i bai! Așa face mereu când trec pompierii… A luat foc pe undeva.
– Ufff, am crezut că e poliția.
Așa că, preventiv, schimbă numaidecât registrul de pe tejghea cu cel de sub tejghea și deveni mai politicos în adresare.
– Ați observat, nu-i așa, că am schimbat berjenacul din față, desigur, nu?!… He-he-heee! M-am conformat dorinței dumneavoastră exprese. Ați zis că să nu-l mai glabuzonăm și aveați dreptate, fiindcă pierdea din greutate, prin crambuta pe care nu reușeam s-o închidem, neam. În plus, l-am rotabolizat prin extrudere, nu prin intrudere, ca până atunci…
– Da, bine, dar mă tem că n-a mai fost curățat de mult timp și a căpătat un aer precar și scabros, ba chiar obscen.
– Doamneeee…și dacă ați ști cât i-am bătut la cap pe uvrierii ăia, să aplice cât se poate de multe intarsii cu berzeliozat auriu. Nu mă interesează – le-am zis, pe cinstea mea – nu mă importă cât costă, dar mie trebuie să-mi iasă un berjenac pe cinste. E clar, că mă râde clienții?… Dar ce, te pui cu meseriașii!? Chestia nașpa e că nu mai găsești un meșter ca lumea în ziua de azi, să dai cu tunul… Pe când, heee-heee, pe vremuri era cu totul altceva, v-aduceți aminte de Constelația Dragonilor, echipa aia fantastică de depanatori, care se deplasau oriunde, la orice distanță, în doar trei minute, atât le trebuia, trei minute!? Doamne, și ce logou aveau: În trei minute, noi schimbăm lumea! Și nu exagerau cu nimic. Deoarece, cum-necum, în trei minute erau la fața locului. Ba, uneori, erau acolo, lângă agregat chiar înainte de defecare…pardon! defectare, pre gătiți gata-gata să intervină. Artizani, maiștri, nu alta, desigur, nu?!… Știți ce vă rog, îmi este îngăduit oare să servesc și eu o puleașcă de coneac cu dumnea voastră, dacă nu vă provoacă vreun deranjament, desigur, că mă arde la lingurică? – se milogi Maître Ravo cu demnitate.
– Mdaa, desigur…ăăă, sigur, se poate? Te rog!
– Iar la dumneavoastră io zic că mai merge un clon dir de malogù, desigur, nu?… Tot la fel, cu varză acră, desigur, nu?… Timp în care, desigur, o să vă povestesc cum a fost desființat Ordinul nostru, al Licornienilor, cum a fost decapitat magistrul Calomfirapăr și cum ne-ar fi luat dracu’ pe toți în nenorocirea aia de la Amarocatan, dacă nu ni-l scotea Dum nezeu în cale pe Don Aloisio Montessumà, contabilul de la Frăția de Sobrietate Logiciană …
– Ooooo, nuu! A cin’șpea oară?… Nu!… Te rog, te implor!
– Nu se poate, domnu’ conte, ceee, aicea ne jucăm?
– Ți-am spus că nu mai am timp, că trebuie să mor?
– Lăsați-l dracu’ de timp… Biiiiine, atunci o să mă rezum la a vă face un rezumat. Dar, altă dată să nu mai veniți cu chestii d-astea, vă rog! Că nu ține…
Fragment din nuvela Suferințele contelui de Triangoulême