Avem în față o ediție uitată a Crailor de Curtea-Veche. Uitată de foarte multă lume, critici și istorici literari, cititori, mateini fervenți. Este, cum se spune, o carte rară, greu de găsit acum în bibliotecile din România. O ediție de colecție, „bibliofilică“ (termenul îi aparține lui N. Steinhardt), apărută la Editura Coresi în 1945. Lipsește din bibliografiile Mateiu Caragiale și nu e ușor de găsit în referințele și interpretările critice privitoare la Craii de Curtea-Veche. Și pentru noi, îngrijitorii acestei ediții anastatice (1), descoperirea a venit oarecum surprinzător. Surprinzător, citind, recitind și, redescoperindu-l pe N. Steinhardt, un matein împătimit, care a consacrat un număr semnificativ de texte lui Mateiu (incluse în acest volum), aflând, chiar de la el, date clare despre editarea ediției din 1945 (a se vedea scrisoarea din 1985, reprodusă în articolul semnat de George Ardeleanu (2), trimisă de N. Steinhardt directorului României literare).
Mărturiile lui Steinhardt cu privire la Craii de Curtea-Veche sunt numeroase și, am spune, emblematice. Le găsim nu numai în textele critice, eseuri, interviuri, completări la anumite lacune în ceea ce privește edițiile Crailor, scurte polemici pe marginea unor teme mateine, le găsim și în corespondență. Iată un extras dintr-o scrisoare trimisă lui Virgil Ierunca:
„Îndrăgostit – de patruzeci și unu de ani (scrisoarea este din 1970, n.n.), și nebunește – de Craii de Curtea-Veche, urmărind neîncetat cu atenție crescândă pătrunderea cărții în cercuri din ce în ce mai largi de cititori; strălucirea ei mereu mai explozivă, mai necontestată; diamantina refracție pe care întunericul o <<acuză>>; recunoașterea ei definitivă drept ceea ce a fost și este: o capodoperă a literaturii noastre, citesc tot ceea ce se scrie despre romanul acesta vrăjit. /…/ În sfârșit, orice prilej e bun pentru a vorbi despre Crai“ (3).
Colofonul ediției din 1945 conține amănunte privitoare la ziua, luna, anul tipăririi, imprimerie, tipografi. La final avem pomenite numele inițiatorilor, alcătuitorilor. „ÎNTREAGA LUCRARE CONDUCÂN DU-O: DINU ALBULESCU, N.STEINHARDT ȘI ILUSTRATORUL“ (adică G. TOMAZIU). De reținut că toți trei editorii erau tineri. N. Steinhardt avea 33 de ani, Tomaziu, 30 de ani, Dinu Albulescu, în jur de 30 de ani. Între cei trei, George Tomaziu face, însă, figură aparte. El este, de fapt, cel care dă, prin cele „14 ilustrații în culori“, o lectură plastică și o identitate nouă Crailor de Curtea-Veche. Pavel Chihaia scrie, la moartea lui Tomaziu, un text în care insistă foarte mult pe valoarea acestor ilustrații:
„Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale rămâne până acum cea mai frumoasă însoțire plastică a unei scrieri, alături de alte opere iluminate în Occident, un Cervantes, un Stéphane Mallarmé, un Dino Buzatti. /…/ Cartea merită o atenție deosebită, atât pentru frumusețea tipăriturii în sine, cât și pentru ilustrațiile care însoțesc proza înaltă a lui Mateiu Caragiale. Putem afirma că între coperțile acestei cărți s-au întâlnit, în mod fericit, două mari personalități, luminându-și reciproc creațiile. Și la George Tomaziu, ca și la Mateiu Caragiale, găsim strălucirea veche a comorilor bizantine, povestiri care se întorc în răsăritul culturii noastre, siluetele cavalerilor de legendă pe decorul veșnicelor trăsături lumești și virtuților zgomotoase, orgoliile heraldice și pretențiile ridicule, această măreție și decadență a amurgului unui imperiu. George Tomaziu a interpretat pe Mateiu Caragiale ca pe ultimul mare scriitor bizantin…“(4).
Tomaziu, el însuși, vorbește despre succesul acestor ilustrații:
„Mai mult decât în pictură, timidă încă, îmi reluam căutările în ilustrațiile făcute atunci cu ardoare pentru Craii de Curtea-Veche /…/ de Mateiu Caragiale. Reușind să transpun stilul autorului în intensitatea de ton a desenelor în cerneală, pe care le-am preferat acuarelei sau guașei, m-am străduit să descopăr momentele-cheie ale povestirii – partea cea mai pasionantă din munca unui ilustrator. În ciuda conjuncturii deloc favorabile, în lunile următoare am putut să scot lucrarea ilustrată într-o ediție pentru bibliofili. /…/ Succesul ilustrațiilor mele pentru o carte editată cu ajutorul unui colecționar, al lui Dinu (Albulescu, n.n.) și al unui mare admirator (N. Steinhardt, n.n.) al lui Mateiu Caragiale, mi-a dat aripi“ (5).
De reținut portretul cald, evocator, făcut de Mariana Șora și o… concluzie: „Tomaziu a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului, care s-a reînnoit mereu“ (6).
În Jurnalul fericirii și în Jurnalul fericirii / Manuscrisul de la Rohia, aflăm câteva referințe despre George Tomaziu: o întâlnire ratată a celor doi, în septembrie 1963, în închisoarea din Gherla, o reflecție steinhardtiană asupra credinței lui Tomaziu, potrivit căreia „incertitudinea este semnul caracteristic al civilizației occidentale și al religiei creștine“ (Steinhardt își intitulează una din cărți Incertitudini literare, iar termenul de incertitudine va fi des folosit în eseurile literare și teologice), în august 1964 se reîntâlnesc, după ieșirea din închisoare, în libertate; aflăm că se iartă și se împacă (se certaseră înainte de arestarea lui G.Tz.), ascultă muzică și că: „În închisoare G. s-a apropiat cu dragoste de Mântuitorul: poartă acum la gât un lănțișor cu o cruce“. În 1970, anul în care G.Tz. se stabilește în Franța, Steinhardt primește de la marele său prieten o fotografie a altarului „din noua catedrală a distrusului oraș Conventry“ pe care este inscripționat un impresionant text despre iertare.
Dintr-o scrisoare către Theodor Enescu (7), expediată din Paris, la 30 iulie 1978, aflăm că N. Steinhardt împreună Tomaziu vizitează la Centre G. Pompidou „imensa și superba expoziție“ <<Paris-Berlin>> 1978, dedicată artei germane și franceze dintre anii 1900-1930. Despre această expoziție Steinhardt scrie un text entuziast și amănunțit pe care îl publică în decembrie 1978 în revista „Steaua“. În Note necronologice de drum (8) avem o însemnare despre reîntâlnirea Steinhardt-Tomaziu, la Paris, în decembrie 1979. Vizitează împreună expoziția Dali și au discuții teologico-culturale despre arta pictorului catalan.
N. Steinhardt îl pomenește des pe George Tomaziu în Corespondență, mai ales în scrisorile trimise lui Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, îi transmite întotdeauna salutări, îi trimite un număr din revista România literară (9), în care Vasile Lovinescu publică un articol intitulat O interpretare posibilă a Crailor, care, probabil, a fost cuprins, sub alt titlu, în volumul de mai târziu al lui Vasile Lovinescu, dedicat Crailor, Al patrulea hagealâc, se interesează de expozițiile acestuia; nu uită să o pomenească și pe Fraga Tomaziu, soția pictorului. Se întâlnește cu numele lui Tomaziu în revista „Ethos“ de la Paris, unde Tomaziu publică portretele unor scriitori și face grafica revistei, iar Steinhardt publică, sub pseudonimul Nicolae Niculescu, un eseu absolut surprinzător despre O scrisoare pierdută.
Numărul mare de scrisori trimise de N. Steinhardt lui Tomaziu, interceptate de Securitate, scrisorile lui Tomaziu către Steinhardt, inedite încă, aflate în arhiva Mănăstirii Rohia, întâlnirile pe care cei doi le-au avut în cele două călătorii (1978, 1979-1980) pe care Steinhardt le-a făcut în străinătate dovedesc din plin deopotrivă o prietenie neîntreruptă și o solidaritate de netăgăduit.
În Jurnalul unui figurant (10), George Tomaziu îl amintește de mai multe ori pe Dinu Albulescu. Nu neapărat pentru preocupările lui culturale, ci mai mult pentru actele lui de spionaj în favoarea englezilor (știm că și Tomaziu, și Albulescu au făcut spionaj pentru englezi). De asemenea, este amintită prezența lui la anchetele de la proces și vizita pe care Tomaziu o face lui Dinu la ieșirea din închisoare.
Despre Dinu Albulescu scrie Radu Mărculescu în volumul Amintiri din restul vieții mele (11): „Era inteligent și, mai ales, cult. Vorbea perfect franceza și cânta la pian cu brio. De asemeni, avea talent la desen. Și astăzi mai păstrez portretul în creion pe care mi l-a făcut“.
Petre Sirin, în cartea de memorialistică Castele în Spania (12), își amintește și el de Dinu Albulescu: „Dar câte asemenea incursiuni culturale n-ar fi de făcut! De pildă, cu privire la Dinu Albulescu, strălucit tălmăcitor al lui Giraudoux din volumul Război cu Troia nu se face, plecat în 1966…“
De notat că Dinu Albulescu este cunoscut ca un foarte bun traducător. A tradus Iluzii pierdute de Balzac, Nuvele de Stendhal, împreună cu Ovidiu Constantinescu, Mauriac.
Zgârcit și sporadic, nemeritat de puțin, s-a vorbit și se vorbește despre această editare din 1945, realizată prin „strădania unui foarte mic grup de mateini fideli“ (13). Un caz îmbucurător este cel din anul 1985, an în care, la Editura Eminescu, cu prilejul Centenarului nașterii lui Mateiu Caragiale, apare în colecția Biblioteca Critică, Mateiu Caragiale interpretat de… o serie de mateini și foarte buni cunoscători ai operei sărbătoritului. E, de fapt, o antologie de texte critice, în buna tradiție a acestei colecții, îngrijită de Alexandru George. Antologia cuprinde texte semnate de: A.E.Baconsky, Ion Barbu, G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Șerban Cioculescu, Ovidiu Cotruș, Perpessicius, Vladimir Streinu, Tudor Vianu etc. N. Steinhardt este prezent cu textul Mateiu I. Caragiale: Craii de Curtea-Veche, text publicat inițial în volumul Între viață și cărți (14). În bibliografia (selectivă!), Alexandru George, imediat după ediția de Opere, îngrijită și prefațată de Perpessicius, plasează ediția Steinhardt, Tomaziu, Dinu Albulescu, fără însă a menționa numele celor trei. Din păcate informația este oarecum suspendată, lăsată în aer, și lipsită de numele inițiatorilor / editorilor. Rezolvă însă această lacună, spre o mai dreaptă cinstire, în volumul Mateiu I. Caragiale (15), în care apreciază „excepționala formă grafică“ a acestei reeditări și stăruința celor trei, cărora, de data aceasta, le dă și numele.
Să nu-l uităm pe Ion Iovan, unul dintre cei mai bine documentați prozatori/istorici literari în ce privește opera și viața lui Mateiu. A scris două cărți excepționale dedicate acestuia: Portretul unui dandy român (16), unde în Bibliografie ordonată cronologic cuprinzând operele lui Mateiu Caragiale (ediții și traduceri), precum și studii, referințe, articole, amintiri, înscrie între acestea și ediția din 1945, drept „ediție de lux“ și Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoțite de un inedit epistolar, precum și indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor (17), carte de o frumusețe aparte, în care însemnările lui Mateiu sunt citite și rescrise cu ochi de prozator.
Între epistole, mai mult sau mai puțin fictive, cu destinatari reali și expeditori fictivi, se găsește o epistolă trimisă de Emma Zilverstein lui Perpessicius, din care aflăm despre o ediție din Craii de Curtea-Veche, îngrijită de N. Steinhardt.
„Stimate Domnule Perpessicius, vă scriu fiindcă, dintre literați, ați dovedit afecțiune pentru Mateiu Caragiale prin ediția Dumneavoastră din chiar anul dispariției lui. Urmăresc de atunci rarele momente în care se mai vorbește de el; am suspinat la cele scrise de Domnul Sebastian în Rampa, Domnul Streinu în Revista Fundației, Domnul Petrescu în Gândirea, Domnul Călinescu în Istoria literaturii. Aflu acum că la Editura Coresi Nicu Steinhardt scoate în îngrijirea sa Craii de Curtea-Veche – mi-ați putea înlesni un exemplar? Aici, în orășelul în care m-am retras cu fiul meu, școlar în clasa a III-a, librarul spune că nici nu va ajunge.“
M-a impresionat mult o amintire a lui Matei Călinescu:
„București, în întunecatul deceniu 1950-1960, lectura Crailor… se înscria pentru mine în țesătura unei vieți cotidiene secrete, paralelă cu celălalt cotidian poluat de comunism /…/ De aceea poate mi s-a întipărit în minte prima lectură a Crailor… și exemplarul împrumutat de la nu mai știu cine al frumoasei ediții de lux, tipărită curând după terminarea războiului în format mare, cu ilustrații în culori de George Tomaziu“ (18).
Consider retipărirea Crailor de Curtea-Veche, într-o ediție anastatică, o recuperare, un gest editorial major, o reparație bibliografică și nu numai; o completare firească și necesară care îmbogățește bibliografia Crailor, dar, în același timp, scoate din uitare și adaugă bibliografiilor Steinhardt și Tomaziu un titlu atât de puțin cunoscut. Poate că nu e întâmplător că această ediție apare sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc“ Bistrița-Năsăud, dacă ne gândim la textul lui Nicolae Manolescu, intitulat Un roman de școală nouă (19). Nicolae Manolescu susține că la originea denumirii și a titlului cărții a stat o anecdotă publicată de Coșbuc. „De altfel, originea denumirii și a titlului a fost găsită într-o anecdotă publicată de G. Coșbuc în revista Vatra de pe la 1900 și referitoare la o întâmplare de pe la 1800“. G. Călinescu scrie în Istoria literaturii române de la origini până în prezent că publicarea anecdotei i-a aparținut lui Caragiale.
Că a fost așa, că nu a fost așa, n-are a face! vorba lui Steinhardt. Cei doi erau prieteni și colegi de redacție la „Vatra“.
__________________
1 Ioan Pintea, George Ardeleanu: Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale , în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.
2 România literară, nr. 32/2017.
3 N. Steinhardt, Corespondență, vol. I, Mănăstirea Rohia / Polirom, 2021.
4 George Tomaziu, în Dialog, Műnchen, mai, 1991.
5 George Tomaziu, Jurnalul unui figurant, Editura Univers, București, 1995.
6 Despre, despre, despre…, Editura Nemira, București, 1995.
7 N. Steinhardt, Corespondență, vol. 2, Mănăstirea Rohia/Polirom, 2021.
8 N. Steinhardt, Escale în timp și spațiu, Mănăstirea Rohia / Editura Polirom, Iași, 2010.
9 Nr. 13 din 26 martie 1970.
10 Editura Univers, București, 1995.
11 Humanitas, București, 2013.
12 Humanitas, București, 2013.
13 N. Steinhardt în Scrisoarea către directorul României literare.
14 Editura Cartea Românească, București, 1976.
15 Editura Minerva, 1981.
16 Compania, 2002.
17 Curtea Veche, 2009.
18 Matei Călinescu, Amintiri de lectură, în Mateiu I. Caragiale: recitiri, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003.
19 Prefață la Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Jurnalul Național, București, 2009.