Poeme de Carmen Focșa

Peisaj posibil
Mirosea a malț, a bălegar
și a buruiană
Crescută anapoda, ca un plod
lepădat
În târgul în care nu s-ar mai
întoarce nimeni
Fiindcă niciodată, nimeni
nu a plecat,
Fiindcă ființele și apele
se asemuiau într-atât
Că se ocroteau, să nu se
risipească
Stângaci
Ca o dorință cu mult prea târzie
Adunată în boabe de maci…

Spre raiuri, alese bucate…
Ploile au luat forma zarzărilor
Ne-nfloriți încă
Închinând cele patru colțuri
Ale începutului de lume,
Până și rănile posibile
deveneau triumf,
Așteptau nemurire
Se ridicau în văzduh ca niște
aripi cu ardere-naltă
Subțire,
Pe care jinduiam să le port
Să fiu eu-dintre toate
Cea care duce spre raiuri
Alese bucate.

Poem
Sunt undeva,acolo unde
oamenii încă mai mișună,
Ca-ntr-un ținut moștenit de la
strămoși inexistenți vreodată
Niciun fluture nu se arată
Nu se zbate
În lumini amăgitoare, ca mai
toate
În care se ascund lucrurile
diavolești…
…Și îți păstram chipul
Ca pe un ban înnodat în batistă,
Ca pe un ban adevărat, cu zimți
lucitori,
Pe care-l aruncam,să cadă
mereu pe partea aceea
Pe care credeam că te afli,
că ești…

Spre casa cu mirese iluzorii
Încă demult, sufletul soldaților
de lemn
Urcă și urcă până-n înaltul
Turnurilor lipsite de flamuri
De unde-i poți culege-n priviri
pe toți muritorii
O singură dată
Prin fața ta se perindă veacuri
Precum o singură zi, aceeași,
mereu repetată
Prin fața ta, în aceeași neînvinsă
toamnă
Vor trece pețitorii
Spre casa cu mirese iluzorii…

De la-nceputuri…
Mâna mea-abajur
Luminii absente. Inutile.
Până și zilele se alcătuiau
Din solzi umezi, de reptile
Scrise gata sunt sorți, pe ziduri
și-aiurea
Cu același gest,cu același
cărbune
Înnegrind ținutul care ar fi
trebuit să ne numere,
Să ne adune
De la-nceputuri, ar fi trebuit
Printr-un semn secret, să ne
anunțe
Așa cum, firesc, arunci pentru
păsări grăunțe…

Anotimp, oare?
Nimic nu mă uimește, nu mă
sperie
De parcă am continua să ne
dividem
Din aceeași stranie bacterie
Lâncezesc sunete, foșnete, zvonuri
Lumânări neaprinse la denii,
Toamna descântă de spaime,
Se ridică din trupul sonor
Mirodenii
Trosnește osul străveziu
Ca un vreasc
Dar încă mai aștept să exist,
Să mă nasc…

Iarnă relativă
Se-adună lumea-ntr-un
bulgăre-nghețând
În mâna mea înfierbântată
Ca-ntr-o mângâiere care nu
s-a-ntâmplat
Nicăieri, niciodată,
Ca-ntr-o iarnă oprind între aripi
Văzutele și nevăzutele,
Potecile pe care se fugăreau
Cerbii lunateci și ciutele…
Greutatea mea în aur
S-ar topi în această lingoare
Pe care nimeni n-ar vindeca-o
vreodată
Cu licori dulci-amare…