În ziua de 3 decembrie s-a stins din viață Antigone Kefala, poetă, prozatoare, eseistă, diaristă, o voce prestigioasă, inconfundabilă a literaturii australiene. S-a născută la Brăila în 1931, în comunitatea grecească a oraşului. În 1947 a emigrat, împreună cu familia, în Grecia, apoi în Noua Zeelandă, pentru ca în cele din urmă, să se stabilească în Australia. “Mi-am regăsit în peisajul australian trecutul din România și trecutul din Grecia, ca experiențe esențiale; în Australia am descoperit rezonanțe înrudite“, avea ea să mărturisească în jurnale. A studiat în România, Grecia şi Noua Zeelandă. Prima ei limbă a fost româna, a doua franceza, a treia greaca și în final engleza, limba pe care o vorbea cu un accent străin, dar în care avea să devină o forță a literaturii țării ei de adopție. A făcut parte mulţi ani din Consiliul Artelor din Australia și din sistemul universitar australian. A debutat în poezie în 1973 cu volumul The Alien (Străinul) şi în proză în 1975: The First Journey (Prima călătorie); au urmat noi titluri în ambele genuri. Absence (Absenţă) este o antologie din lirica autoarei (1992, 1998): o selecție din volum a apărut bilingv la Editura Omonia, București, 2010, cuprinzând și un eseu al autoarei: Drumul spre limbă. Volumul de lirice Fragments (Fragmente) din 2016 s-a bucurat de un succes excepțional. La fel, volumele de jurnale, purtând cititorul prin locurile în care autoarea a călătorit în Australia – dar și Paris, Veneția, Praga, Atena… Un ultim volum, Late Journals (Jurnale târzii), i-a apărut în 2022. Scriitoarea a participat la manifestări literare practic pe toate continentele. Este prezentă în numeroase reviste, antologii, cărţi de referinţă ; a fost tradusă în cehă, franceză, greacă, germană, maghiară, italiană, turcă, română.
Creația Antigonei Kefala reflectă, în modul cel mai interesant, identitatea dizlocată, vizând – dincolo de suprafaţa fracturată a unor realităţi multiple – profunzimea unei „experienţe fundamentale“. Autoarea este apreciată pentru spiritul ei universal, pentru tonul diferit și original pe care l-a adus în cultura australiană, pentru austeritate, fineţe şi intensitate expresivă, pentru bogăţia ecourilor culturale şi existenţiale.
Plecată din România în adolescență (fără să mai revină vreodată), stabilită în Australia din 1960, Antigone Kefala a păstrat vie amintirea ţării de naştere, a anilor formatori de aici. Şi până la sfârșitul vieții a continuat să vorbească uimitor de flexibil și elegant – și cu cea mai mare plăcere – limba română.
Cu o săptămână înainte să plece din această lume – și urmând altor distincții importante de-a lungul carierei – opera Antigonei Kefala a fost încununată cu prestigiosul Premiu Patrick White pentru Literatură.
Să aibă drum luminat!
(Ioana Ieronim)
Nou născut
Atunci tu nu erai încă
unul dintre noi.
Mai aveai în
piele mirosul
marelui întuneric.
Ochii îţi erau sticloşi,
îmi sorbeau imaginea
fără să dea nimic înapoi,
adâncime pură, adâncimea
apei tăcute.
Doar glasul tău
strident în întuneric
născut din
eternitatea spaimei
era omenesc.
Credință
Ei mâncau pământ, dormeau cu el
mireasma li se rotea în sânge
până când se umpleau cu pământ,
se iubeau cu oile
se rugau cu voci mutilate,
în limbi tăioase de ţapi cântau
despre locuri pietroase, ierni cumplite
ecouri de vânt în beznă
prin copacii aspri.
Braţele statuii albe
în vârf
se întindeau ca tulnice uriaşe
în soarele primăverii.
Viața de familie
Sunt obosită să trăiesc acasă printre străini,
să stau cu ei la masă,
aşteptând acceptarea care nu mai vine,
o înţelegere care nu se va naşte,
măsura din noi consumată.
Atunci ies pe străzile aglomerate,
şi vă văd, tineri care atâta cunoaşteţi,
pe întotdeauna,
vorbind, râzând prin trenuri,
fără să ştiţi de sămânţa care lucrează
cu mâini oarbe încă de pe acum;
şi mă gândesc la el,
tăcut, greu de anii netrăiţi,
păşind singur prin hăţişurile grădinilor,
sub ploaie, căutând uitarea.
Venind acasă
Ce-ar fi
ca noi, coborând din autobuz
în aceste cartiere abandonate
palide sub luminile străzii,
ce-ar fi ca noi la coborâre
să uităm cine suntem
să ne rătăcim în această absenţă
golită de memorie
noi, singurii martori ai noştri
în faţa cui
se va juca atunci drama?
Mâinile mamei
Elenei Nickas
Mâinile mamei mele
erau singuratice, îndepărtate
răbdătoare, însă
de o tăcută nesupunere,
mereu surprinse
de ferocitatea vieţii.
Pe urmă atâția ani de călătorie
fiecare nouă destinație un port
care trebuia părăsit
îngrijind fără-ncetare
suferința pierderii.
În autobuz
Asta mi-e viaţa
gândi ea
privind lumina proaspătă
străzile paşnice dimineaţa.
Asta e viaţa
pe care-o trăiesc în această clipă
o pierd în această clipă.
Momentul care a şi trecut. l
(În românește de Ioana Ieronim și de autoarea versurilor)