Poemul de platină
Daimonul meu alintat, capricios,
cum o femeie ce se știe frumoasă,
nu vine, nu vine, nu vine…
Gurile de cobalt căscate
nu pot mușca duhul
pe care de un timp îl pândesc.
Și frunze de aur, și frunze de purpură,
și soarele tot mai roșu, tot mai negru
curg odată cu învolburate ape.
Și Daimonul meu tace și tace și tace.
Și nu pot apuca duhul, dihania.
Și burgul violet pe un fundal de pastă grea violet,
doar pe alocuri argintate creneluri,
sparte vitralii prin care…
Și zâna verde, o, zâna verde
scuipând, da, scuipând
pe orice opreliști,
nici ea, nicicând, nimic.
Și tic-tac, tic-tac,
vremea culesului vine și ce oare, cine oare culege,
când toate s-au scuturat, toate,
și amintirea și culoarea și vocea limpede
unde sunt?
Și Daimonul meu, ca o femeie smintită,
simte și înțelege totul
și muțește se îndepărtează.
Și doar să mai aștept sosirea Lui,
cu speranță și nedezmințită cruzime
și speranță,
El, Vânătorul.
Și duhul momit,
duhul, dihania întinzându-și aripile largi
peste mare, peste marea de dealuri,
deschizând cu bucurie divinele porți
ale Tărâmului de Aur
va cădea sângerat de săgeata Mărețului Domn,
Vânătorul.
Și cu săgeata muiată în sângele blând
vom scrie, vom scrie poemul
tărâmului de peste păduri,
blânde dealuri, clătinate păduri,
eu și Orion, regăsitul stăpân.