Răspundem cititorilor
Laura Dincă: Nu publicăm recenzii trimise de cititori, nici recomandate de autori. Avem echipa noastră de recenzenți.
În atenția Anei-Maria Vințan: Faptul de a vă fi publicat poeziile înseamnă că le-am găsit bune. Dv. le socotiți „mai bune“ pe cele respinse de noi. Vă respectăm părerea, dar vă rugăm totodată să o respectați și dv. pe a noastră. Și ca să fie lucrurile clare, publicarea celor dintâi n-a reprezentat „un gest de bunăvoință“, cum spuneți, ci o apreciere a valorii poeziilor.
Prof. Mihai Spătariu ne-a adresat o scrisoare în care ne semnalează unele gesturi neprietenoase din trecut ale autorităților ucrainene față de România, care ar îndreptăți atitudinea lui Andrei Marga, criticată de noi într-un număr anterior. Gesturi pe care, scrie d-sa, „pesemne, nu le cunoașteți“. Le cunoaștem foarte bine. Unul din ele, de altfel, privitor la limba română în școlile de la Cernăuți, s-a repetat la sfârșitul anului trecut. Când scriem aceste rânduri, răspunsul guvernului român a fost unul timid. Mirarea noastră era provocată de atitudinea lui Andrei Marga față de invadarea unei țări vecine de către o altă țară a cărei vecinătate ne-a adus nouă înșine, vreme îndelungată, numai nenorociri. Faptul că autoritățile de la Kiev au dus, ieri, ca și astăzi, o politică împotriva naționalităților conlocuitoare, printre care naționalitatea română ocupă locul secund, nu trebuie să ne determine, așa credem noi, să nu fim solidari cu un popor călcat, la propriu, de cizma rusească. Andrei Marga a adoptat exact poziția lui Putin, de ignorare a drepturilor suverane ale ucrainenilor și, în fond, a dreptului internațional și a drepturilor omului. Mai rămânea să spună că trebuia să le fi trântit refugiaților ușa-n nas. (Aflăm cu stupoare că guvernul României a decis diminuarea ajutorului acordat refugiaților ucraineni.) Vorbim de niște oameni, printre ei și români, care n-au nicio vină. În situația lor au fost polonezii, alungați din țara lor tot de ruși, în primele luni ale celui de Al Doilea Război Mondial. Istoria noastră e plină de dificultățile pe care ni le-a provocat politica panilor de-a lungul secolelor. Ar fi trebuit să nu-i primim pe refugiații polonezi? Printre ei, o studentă, care, după ce și-a încheiat studiile și a trăit o bună perioadă în România, a devenit una din cele mai bune traducătoare din română în polonă. În anumite momente, e firesc să fim solidari cu popoare ale căror autorități nu s-au purtat neapărat ireproșabil cu noi. Nu trebuie să confundăm, cum, din păcate, face Andrei Marga, politica și umanitatea. Suntem solidari cu oamenii, nu totdeauna și cu politica statelor.
Vasile Ghica, care organizează din 2017 la Tecuci un Festival Internațional al Aforismului, ne roagă „să oferim înțelegere și sprijin acestei specii minuscule, dar cu valențe artistice și educative uriașe“. Suntem gata s-o facem. Singurul nostru criteriu când publicăm un text, fie poezie, fie proză, fie aforism, fie eseu sau altceva, este să aibă valoare literară. După părerea noastră, nu există specii mari sau mici, nici, cu atât mai puțin, minuscule, ci numai texte bune și texte proaste. Le preferăm, firește, pe cele dintâi. Așteptăm să ni le trimiteți.
Lia Vernescu ne întreabă de ce nu „resuscităm“ Almanahul literar de pe vremuri, pe care, vă reamintim, nu R.L. l-a editat, ci Filiala București a Uniunii Scriitorilor, într-un moment în care apăreau în țară și altele. Au dispărut toate. Nu știm dacă și-ar mai găsi rostul formula de publicistică respectivă. Ne vom gândi. (N.M.)
Pictură și mâzgălituri
De o bună bucată de vreme, ecologiști din Occident au descoperit o metodă inedită (mă rog, nu chiar cu totul, există și exemple mai vechi) de a protesta contra poluării mediului. S-a mai scris în RL despre ea: inițiativa aparține unor tineri de ambe sexe care s-au înarmat cu niște tuburi de suc de roșii pe care l-au împrăștiat pe geamul de protecție al unor tablouri celebre. Au avut parte de acest tratament opere ale lui Van Gogh, Vermeer, Monet și ale altor mari artiști, aflate în muzee din cele mai faimoase din lume. Așadar, sucul n-a ajuns chiar pe pânză, ceea ce arată o delicată sugestie simbolică: nu provocăm daune picturii, par ei a spune, ci facem un gest de protest menit a trezi autoritățile la realitatea daunelor pe care ele le provoacă mediului. „Acest act poate părea criptat, afirmă un celebru ecologist, dar în fond el ne pune în fața unei întrebări esențiale: ce are valoare în ochii noștri? Un tablou, sau habitatul planetar?“ „L´Obs“ de la începutul lui noiembrie trecut, de unde iau informația, rezervă barbariei cu pricina o întreagă dezbatere. Ceea ce mi se pare nu doar o exagerare, dar și o propagandă nesperată pentru ecologiști. În definitiv, este exact ce urmăresc. Sunt de acord că gestul lor trebuie luat în serios. Dar nu așa. Când, în 1914, Mary Richardson aplica șapte tăieturi de cuțit tabloului Venus în fața oglinzii al lui Velasquez de la National Gallery, justiția a condamnat-o fără întârziere. În schimb, n-am auzit nimic despre justiție în legătură cu gesturile repetate ale noilor barbari. Ca și când tablourile n-ar avea nicio valoare și a le mâzgăli acolo, puțin, nu mai înseamnă astăzi nimic. E ca și cum, dacă ai fura un ou, ai primi o amedă, dacă ai fura un bou, ai merge la închisoare, dar dacă ai fura o cireadă, nu ai păți nimic. S-ar zice că tablourile și-au pierdut în ochii unora nu doar valoarea simbolică, ci și aceea materială. Și încă ceva: de ce ar trebui să alegem între a proteja habitatul și a proteja tablourile? Ar trebui să le protejăm pe amândouă. Cum ar reacționa ecologiștii dacă pictorii s-ar apuca să arunce cu vopsele pe minunățiile naturii?
P.S. Un grup de ecologiști a provocat incidente cu ocazia Concertului de Anul Nou din 1 ianuarie de la Opera din Viena, încercând să perturbe programul. Fără comentarii.
„G. Călinescu, preferatul protipendadei comuniste“
În revista „Acolada“ de la Satu Mare, numărul din noiembrie 2022, Ștefan Ioan Ghilimescu publică un amplu articol despre Ș. Cioculescu, la împlinirea a 120 de ani de la naștere, pe 7 septembrie. În general, interesant, cu aprecieri corecte despre opera marelui critic, articolul debutează cu o adevărată lamentație pe tema, nerecunoașterii, chipurile, a însemnătății operei lui Ș.Cioculescu. Autorul Vieții lui Caragiale s-ar afla printre puținii critici importanți ai celei de a treia generații maioresciene, conform clasificării lui Lovinescu, care n-a avut parte de un studiu monografic. E adevărat. Nu mai corespunde însă adevărului observația că „Șerban cel Rău“ n-a avut emuli și, cu atât mai puțin, că n-a fost privit cu ochi buni de oficialitate și chiar de către confrații mai tineri din epoca comunistă. I s-a arătat de la început, de la mijlocul anilor 1960 încoace, când și-a putut tipări și retipări operele și când a susținut în RL o rubrică permanentă în care cenzura și-a amestecat foarte rar cerneala cu a lui (nu ne amintim de niciun episod semnificativ și nici de vreo întrerupere impusă), fiind Director al BAR, șef de Catedră universitară și conducător de doctorate. Compromisurile lui așa-zicând politice, pe care autorul articolului le evocă în mod delicat, nu i-au fost imputate decât după 1989. Prețuirea criticilor a fost mereu necondiționată. Din păcate, Ștefan Ioan Ghilimescu face un pas mai departe, comparându-i situația cu a lui G. Călinescu, care ar fi fost, el, „preferatul protipendadei comuniste“. Ciudată preferință, aceea de a fi dat afară de la Facultate în 1950, niciodată reîncadrat ca profesor titular, ci doar onorific, și asta, la finele aceluiași deceniu, cu monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent neretipărită în timpul vieții, citită pe sub mână de studenții anilor 1950- 1960, cu interzicerea primei ediții a romanului Bietul Ioanide, cu o târzie reeditare masacrată de cenzură (cu voia autorului!), în anul morții, a Vieții lui Mihai Eminescu.
„Mi-am trăit fără rest viața în idee“
În „Dilema veche“ din prima săptămână din decembrie trecut, Andrei Pleșu republică o frumoasă „notă testamentară“ a lui Constantin Noica, după manuscrisul original, profitând de faptul că se împlineau pe 4 decembrie 35 de ani de la moartea filosofului, și ca să corecteze o eroare (și ce eroare!) din textul care a văzut lumina tiparului mai demult. Noica scria în finalul scurtei note: „Mi-am trăit fără rest viața în idee.“ Eroarea consta a fi fost citită greșit sintagma subliniată: fără rost. Noica voia să nu se țină seamă de către cei eventual interesați de „activitatea mea cărturărească“ de „biografia mea, ce nu are conținut, în bună parte din voință proprie“. În același număr, Sever Voinescu reproduce câteva cifre publicate de INSCOP referitoare la școală. Ar fi bine dacă autorii proiectului de Lege a învățământului ar fi avut cunoștință de ele. Iată-le: „61,6% din cei intervievați sunt de acord cu afirmația «Părinții din ziua de azi nu acordă suficientă atenție educației copiilor în școală»…; 53% indică slaba pregătire și dezinteresul unor profesori…; 45,1%, abandonul în rândul copiilor din medii defavorabile, iar 41% lipsa de disciplină a elevilor…“ Și a doua serie: „Întrebați care cred că sunt cele mai importante 5 calități pe care părinții ar trebui să le transmită copiilor, 74% aleg varianta «să fie responsabili», 69,4%, toleranță și respect față de alții, iar 67,4%, «să fie muncitori», 44% menționează independența, 38,9%, «să fie ascultători“, 38,7%, creativitate, 37,5%, credința religioasă, 33% sunt de părere că părinții trebuie să le transmită elevilor să fie cumpătați/să economisească, 25,9%, determinare/perseverență, 27%, generozitate, iar 26%, exprimarea propriei personalități“. De remarcat că, la toate întrebările, răspunsurile depășesc un sfert din cei chestionați, la 11 din 14, o treime, la 5 peste 50% și la 3 peste 65%.
„USR nu mi-a dat un capăt de ață“
Spre sfârșitul anului trecut, Cristian Tudor Popescu a fost întrebat de un scriitor, membru al USR, de ce nu a făcut cerere pentru indemnizație (de fapt, supliment – n.n.) de pensie la „zisa instituție“. Și a răspuns: „La urma urmei, de ce nu? Că USR, de atâția ani de când îi sunt membru, nu mi-a dat un capăt de ață, nici măcar nu mi-a trimis o cartolină de Crăciun în schimbul cotizației cu care sunt la zi și al timbrului literar pe cele aproape 20 de cărți pe care le-am publicat.“ Nu știam că e vorba de un schimb. Știam, în schimb, că basnii de cotizație (încasați și folosiți de Filiale, nu de USR) sunt destinați susținerii financiare a activității Filialelor, a manifestărilor de tot felul din zona lor, precum și a unor plăți curente. În ce privește USR, ea se autofinanțează, din puținele surse proprii (două chirii primite de la singurele bunuri imobiliare pe care le are, Casa Vernescu, dată în „folosință gratuită“ pe 49 de ani, conform legii, de către Ministerul Culturii, și închiriată câtorva firme în decursul timpului, și Hotelul Unique, aflat în proprietate proprie și închiriat unei firme), din timbrul literar (plătit de câteva edituri, din când în când) și din fonduri atrase. „Eu credeam, mai scrie CTP despre suplimentul de pensie, că e vorba de o sumă mult mai mică. Și plătită de Uniune“. Procentul de 50% din pensia fiecăruia i se pare „de-a dreptul baban“. Gândindu-se, probabil la pensia minimă. Ceea ce nu pare să știe este că suplimentul nu poate depăși ca sumă două salarii minime pe economie. Pe de altă parte, USR nu dispune de fondurile necesare pentru acest supliment, care a fost votat printr-o lege menită tocmai să-i sprijine pe scriitori și pe artiști, cu alte cuvinte, pe creatori și, de curând, printr-o lărgire abuzivă a cadrului, pe jurnaliști, care nu sunt, ei, creatori. E ciudat că CTP, scriitor el însuși, nu-și dă seama că, fără acest sprijin al statului, foarte mulți din scriitorii de peste 60 de ani ar muri literalmente de foame, mulți dintre ei nebeneficiind de pensie ca scriitori. Obligația, între altele, a unei asociații de breaslă ca USR este tocmai aceea de a obține astfel de finanțări, pe care un scriitor nu le poate obține ca persoană. Existența materială a majorității membrilor atârnă de însăși existența USR. CTP aruncă, odată cu apa murdară din albie, și copilul: „Nu pot să nu mă gândesc la orizontul coțcăriilor care se deschide…“ Ce se ascunde în cele trei puncte de la sfârșit, CTP ne lasă să ghicim mai departe: „În USR, pe lângă scriitori valoroși, figurează tot soiul de creaturi, zgârâieci care au tocat degeaba copacii patriei.“ Din nou, CTP nu știe ce se întâmplă de fapt în USR: dat fiind că selecția operelor literare nu e cuantificabilă, USR a stabilit câteva criterii cât se poate de precise, care fac ca numărul solicitanților să fie copleșitor mai mare decât numărul celor admiși. N-am calculat exact, dar pot aprecia că doar 1 solicitant din 20 este acceptat în fiecare an. Și nu ca urmare a recomandărilor „binevoitoare“, cum spune CTP, la care nu se mai recurge de mult, înlocuite fiind de cronici și recenzii datorate unor critici cu autoritate. CTP mai spune că dacă USR s-ar simți datoare „să-și ajute membrii bătrâni, săraci, bolnavi, dar din fonduri proprii“, ar fi „oricând gata să contribuie“ și el. E invitatul nostru: USR acordă, din fonduri proprii, ajutoare de boală, de înmormântare, împrumuturi nerambursabile și altele. Cândva, trimitea mâncare acasă scriitorilor care nu se puteau deplasa. Pandemia și reducerea bugetului (ambele chirii au fost înjumătățite în 2020 și 2021 și, chiar și așa, plata a fost amânată cu lunile) ne-au creat dificultăți enorme. Procesele intentate USR de unii dintre colegii noștri, în jur de 200 (și câștigate, absolut toate, de către USR!), ne-au costat o avere. Nu mai e cazul să spun cât am obținut drept cheltuieli de judecată și ce sume ne-au fost restituite ca urmare a deciziilor judecătorești. Am reușit s-o scoatem la capăt după criza din 2008-2009, și după cea din 2020-2021, fără datorii. Nu ne întrebați cu ce eforturi! A vorbi, în aceste împrejurări, de „coțcării“ nu-i face cinste unui scriitor și jurnalist de talia lui CTP. Suntem șocați de felul în care tratează o instituție al cărei unic scop este de a încerca din răsputeri să aducă doleanțele scriitorilor în atenția oficialității și să le promoveze scriitorilor imaginea în ochii opiniei publice și, în fond, să susțină material și spiritual cauza literaturii înseși. Nu-i înțelegem lejeritatea cu care tratează o instituție în lipsa căreia o viață literară normală ar fi, în condițiile actuale, aproape imposibilă. Manifestările noastre publice, într-un număr foarte mare, în toată țara și în afară, n-ar trebui să reprezinte un secret pentru nimeni și, cu atât mai puțin pentru CTP, membru al USR, cu cotizația la zi, a cărui prezență printre noi ne onorează: le-am comunicat de fiecare dată pe site-ul nostru și în publicațiile pe care le edităm. Afirmațiile lui CTP ne afectează cu atât mai mult cu cât vin din partea unui coleg căruia i-am oferit, nu o dată, și nu de azi, de ieri, dovada prețuirii noastre, și nu din partea unor zgârâieci din USR sau din afara ei. (N.M.)