Continuarea unei povești
În urmă cu șase-șapte ani, am încercat să schimbăm legea timbrului cultural. Principala modificare propunea aplicarea unui timbru fizic pe cărți, ca-n perioada interbelică, ceea ce ar fi pus ordine în privința tirajelor declarate/reale și, desigur, ar fi adus niște încasări normale pentru beneficiarii acestei taxe. Atunci, editorii s-au opus, cu înverșunare. Iar dintre ei, Gabriel Liiceanu s-a dovedit adversarul cel mai puternic, care, de altfel, cu prestigiul și influența sa, a și înclinat balanța. Astfel încât tentativa noastră a fost zădărnicită. Mărturisesc, am fost decepționat de atitudinea lui. Sigur, Gabriel Liiceanu, ca editor și om de afaceri, avea justificarea să se situeze în tabăra potrivnică, dar îl consideram (și îl consider) un mare intelectual și un strălucit gânditor și scriitor, iar aceste însușiri ale sale îmi dădeau speranțe că va prevala la el solidaritatea cu breasla scriitorilor.
Aceste rânduri târzii sunt scrise nu ca să dezgrop morții, ci ca o continuare firească a poveștii, pe care mă simt dator s-o notez aici. Ce s-a întâmplat mai apoi demonstrează că sentimentele mele negative față de autorul Jurnalului de la Păltiniș nu-și au locul. Să explic de ce.
Așadar: legea timbrului cultural a rămas în vechea formă, șchioapă, nefuncțională, și lucrurile au mers din rău în mai rău pentru Uniunea Scriitorilor. Editorii nu virează sumele încasate din timbru sau le virează cu picătura, insignifiant. S-a ajuns și la procese, lungi, costisitoare și fără o finalitate lămuritoare.
Cu o excepție: Editura Humanitas. Fără să fie deloc în bune relații cu Uniunea Scriitorilor, această instituție respectă legea, exemplar, dovedind că nu are nevoie de condiționări în plus, de clarificări ale legii, de constrângeri. Și este, desigur, meritul celui care conduce editura, Gabriel Liiceanu. La supărare, când cântăream omul, pe lângă virtuțile lui scriitoricești, se cădea să țin seama și de alte trăsături ale sale: corectitudinea, onoarea, simțul legalității.
Dacă toată lumea ar avea comportamentul instituțional al Editurii Humanitas, mașinăria culturală și socială românească ar funcționa așa cum ne dorim, fără cusur. (G.C.)
Filme românești
Rulează în oraș un film românesc în care apar mai mulți maneliști faimoși ai momentului și la care publicul reacționează cu o pasiune, cu o încântare greu de imaginat. Și chiar am văzut la o televiziune de știri cum se exprimă această înflăcărare extremă: erau secvențe cu niște tinere botoxate/ tunate, strident îmbrăcate, care se suiseră pe scaune în sala de cinema și dansau în timpul filmului, descătușate, pe melodiile artiștilor preferați, care cântau pe ecran. Mișcările lor aminteau de dansurile din triburile de demult. Întâi, am fost oripilat, revoltat. Pe urmă, m-am calmat, zicându-mi că așa e croită lumea, pestriț, nu e obligatoriu să aibă toți în cap muzica lui Beethoven, Mozart, Bach sau Ceaikovski, are și subcultura locul ei printre noi.
Dar e un sezon bogat în evenimente cinematografice autohtone: altă producție locală este filmul Teambuilding, care e privit ca un adevărat fenomen, prin numărul record de încasări și de spectatori entuziasmați. S-au format două tabere, care se înfruntă ireconciliabil: cei cuceriți de această peliculă românească și cei care o consideră îngrozitor de proastă. Eu unde mă situez?
Trebuie să spun că am încercat să văd filmul pe Netflix, dar n-am suportat. Mi s-a părut un supliciu la care e absurd să mă supun eu, din proprie voință. Atunci de ce mă bag în vorbă? Motivul nu este direct filmul (nu l-am văzut până la capăt, nu-mi permit să mă pronunț; o cronică a filmului există chiar în acest număr al R.L.), ci dezbaterea pe care a iscat-o și pe care am ascultat-o întâmplător la radioul din mașină. Cătălin Striblea (foarte îngăduitor!) îi chestiona pe ascultători în legătură cu acest spectacol cinematografic și oamenii își exprimau fără rezerve satisfacția pe care o trăiseră urmărind (unii de mai multe ori!) filmul. Ei da, ce m-a șocat pe mine a fost nivelul intelectual foarte scăzut al discuțiilor. Oamenii aceia (contemporanii noștri, ei sunt majoritari, poate!) dovedeau că n-au minime repere culturale, n-au criterii de judecare a actului artistic, n-au codul adecvat și n-au așteptările potrivite, le lipsește cheia cu care să pătrundă în teritoriul acela unde să exploreze minunata subtilitate a condiției umane. Gradul de cultură generală este înmărmuritor de redus și de aceea preferințele lor culturale, plăcerile lor artistice sunt precare, confuze.
Și iarăși zic: școala e de vină, dacă școala nu se reformează, așa cum se cuvine, temeinic, atunci declinul va fi din ce în ce mai mare, de neoprit. (G.C.)
Harta vie a valorilor literare românești
Când eram copil, în primii ani de școală, îmi amintesc cum, la lecțiile de geografie, ni se arătau planșe colorate cu harta patriei, pe care erau marcate locurile unde se află diverse zăcăminte naturale ori avuții făurite de mâna omului: aur, argint și cupru, petrol și gaze naturale, uraniu și sare, dar și termocentrale, hidrocentrale, combinate chimice și siderurgice, câte și mai câte. România părea un ținut favorizat de soartă și îmbelșugat cum altul nu e, unde locuitorii ar fi trebuit s-o ducă paradisiac și eu mă miram, copilărește: Dacă e adevărat, atunci de ce suntem atât de săraci?!
Ei, dar am rămas din vremea aceea cu o imagine: harta țării pe care sunt însemnate diversele bogății pe care le avem. De aici, până la ideea unei hărți vii a literaturii române n-a fost decât un pas. De ce n-am configura și o hartă a talentelor literare românești de astăzi? Există desigur bogățiile – relative – ale solului, despre care s-a tot vorbit, dar convingerea mea este că talentul literar, deși n-are consistență materială, poate fi considerat și el un fel de filon aurifer, extraordinar de prețios, dacă e bine exploatat, bine pus în valoare.
A rezultat o primă estimare a acestei avuții naționale, concretizată într-o listă cu scriitori români de astăzi trăitori peste tot prin țară, în orașe mari sau în localități modeste: Aurel Pantea, Vasile Dan, Petru Cimpoeșu, Ovidiu Genaru, Vasile Spiridon, Ioan Pintea, Adrian Lesenciuc, Ioan Liviu Stoiciu, Gabriela Adameșteanu, Radu F. Alexandru, Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Ion Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Andreea Răsuceanu, Eugen Suciu, Horia-Roman Patapievici, Mihai Zamfir, Dinu Flămând, Florina Ilis, Ioan Mureșan, Irina Petraș, Adrian Popescu, Angelo Mitchievici, Varujan Vosganian, Ioan Holban, Ioan Moldovan, Adrian Alui Gheorghe, Mircea Bârsilă, Markó Béla, Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Cristina Chevereșan. Toți aceștia s-au reunit într-un film realizat de Uniunea Scriitorilor, citind câte o pagină din scrierile lor.
Astăzi, după doi ani, ne bucurăm să putem continua cartografierea noastră, propunând nume noi care completează această hartă vie a valorilor literare românești. (G.C.)
Memoria
Avem în față numărul 120 (3/2022) din Memoria, revista gândirii arestate. În editorial, Nicolae M. Constantinescu scrie: „Există două trăsături fundamentale, care nu au intrat niciodată sub incidența justiției: bunul-simț și onoarea. Ele dau substanță termenului de normalitate. Am ieșit dintr-un comunism profund amoral și vrem să reintrăm în starea de normalitate. Nu putem face acest lucru fără repunerea sentimentului de onoare la temelia noii societăți românești: onoarea de a-ți păstra cuvântul dat, onoarea pentru lucrul făcut de tine, deci onoarea pentru asumarea faptelor și vorbelor tale. Omul liber este om de onoare, care ascultă doar de conștiința lui. Omul slugă ascultă de ceea ce îi poruncește stăpânul, fiindcă el și-a vândut conștiința stăpânului! Deci mentalitatea de a fi pe placul celor care au puterea îl dezonorează pe om.“ Are dreptate directorul Memoriei, dar tare ne e teamă că aceste nobile deziderate de comportament moral sunt străine de societatea românească actuală în care, vedem, atâția falși doctori ocupă poziții de frunte. Alte spicuiri din sumarul substanțial al revistei: Lupșenii în epopeea rezistenței anticomuniste din Apuseni de Ion Vlad, Dumitru Alimănișteanu fruntaș PNL, ministru, asasinat mișelește în perioada comunistă de Ileana Mateescu, Învățarea prin cercetare. Metode, surse și tehnici privind colectarea și analiza istoriilor povestite de supraviețuitorii terorii staliniste de Viorica Olaru, Proiectele de țară ale României: monarhie și/ sau republică (1866-2021) de Andrei Marin; în fine, de menționat dialogul lui Cosmin Budeancă, redactorul-șef al Memoriei, cu Marian Boboc despre revolta anticomunistă din august 1977 din Valea Jiului. Și prin acest număr al său, revista își face datoria față de istoria noastră, punând în lumină adevărul despre trecutul recent. Redactorii dovedesc un devotament cu atât mai meritoriu cu cât condițiile financiare în care apare Memoria nu sunt deloc generoase. De altfel, recent, redacția, sub un slogan inspirat, Susține istoria prin Memoria, a lansat apelul anual pentru donații (3,5% din impozitul pe venit) care ar ajuta ca această remarcabilă publicație să rămână în viață. (Cronicar)