I. Am reajuns de curând în sediul Uniunii Scriitorilor din România și am descoperit, în holul instituției, un bust al profesorului Ștefan Cazimir. Mi-au venit instantaneu în minte două situații. Despre una am citit în stenogramele ședințelor Parlamentului din anii 1992-1996. O alta a fost trăită chiar de mine. Textul la care mă voi referi este preluat de pe site-ul Camerei Deputaților și cred că nu a fost publicat în volumul Râsete în Parlament, colecția de discursuri parlamentare a reprezentantului Partidului Liber-Schimbist. Înainte de a-l reda aici, se cuvine să fac unele precizări, pentru a se înțelege contextul în care profesorul a rostit discursul respectiv.
Profesiunea m-a determinat să aflu cum au tratat parlamentarii chestiunea învățământului în perioada postcomunistă. Am constatat că au trecut prin ambele Camere ale Parlamentului trei legi importante: Legea învățământului nr. 84/1995, Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, Legea nr. 1/2011 (Legea educației naționale). Dezbaterea primei legi a început în legislatura 1990-1992 și s-a încheiat în penultima sesiune a legislaturii 1992-1996. Statutul personalului didactic a intrat în atenția aleșilor în ultima sesiune a legislaturii 1992-1996 și s-a votat în iulie 1997 (legislatura 1996-2000). Legea 1/2011 a trecut prin Parlament, în ședința comună a Camerelor, prin asumarea răspunderii de către Guvern, deci, fără nicio dezbatere. Din păcate, site-ul Camerei Deputaților pune la dispoziție, în format electronic, doar o parte din dezbaterile din Camera Deputaților și din Camera Superioară. Mă interesau contribuțiile universitarilor prestigioși, ale oamenilor de cultură, ale profesorilor din învățământul secundar și ale altor intelectuali la conceperea legilor învățământului. Îmi amintesc textul Legile scris de academicianul Nicolae Manolescu, senator în legislatura 1992-1996, text care dezvăluie grija intelectualilor din Parlamentul de atunci pentru acuratețea și pentru corectitudinea actelor normative: „Am asistat, nu o dată, la scene ilare în plenul Senatului, când proiectele pe cale a deveni legi conțineau erori juridice sau, pur și simplu, de formulare, de gramatică. Semnalându-i, într-o oarecare împrejurare, vicepreședintelui Senatului, Radu Vasile, care conducea ședința, că nu voi vota textul de lege cu pricina dacă nu elimină o virgulă dintre subiect și predicat, am primit următorul răspuns: «Hai să-i facem pe plac profesorului Manolescu și să scoatem virgula!» (În paranteză fie spus, nu m-am putut abține și am replicat cam așa: «Nu e pe placul meu, e pe placul gramaticii.»).“
În același registru, consemnez și intervenția parlamentară a profesorului Ștefan Cazimir, din ședința Camerei Deputaților, din 2 octombrie 1996 (reluarea dezbaterilor asupra propunerii legislative privind Statutul personalului didactic): „Domnule președinte, Stimați colegi, Onorate fotolii goale, Un profesor de odinioară, urcându-se la catedră și observând că amfiteatrul era cam gol, a exclamat dojenitor: «Observ printre dumneavoastră pe unii care lipsesc!». În aceeași situație mă aflu și eu. Unii colegi lipsesc pentru că nu sunt pe listele de candidați, alții, dimpotrivă, pentru că sunt pe listele de candidați. Mă rog, fiecare după cum devine! Am venit la microfon pentru a cere înlocuirea sintagmei cadre didactice, prezentă la alin. 1 și 2, prin expresia personal didactic, așa cum s-a adjudecat de altfel în multe articole anterioare. Și întrucât expresia cadre didactice va mai apărea de aici încolo în multe alte locuri, vezi de pildă art. 34, 37, 38, 40, 43 etc., vreau să relev de pe acum că ea reprezintă o venerabilă rămășiță a limbii de lemn, cu o vechime de jumătate de secol, care nu o face însă mai puțin vulnerabilă la o sumară privire critică. S-a spus la început «cutare lucrează în cadrul învățământului» sau «în cadrele învățământului», și tot astfel «în cadrele justiției», «în cadrele armatei» ș.a.m.d. De aici, din rațiuni de comoditate, s-a ajuns apoi, cu referire la persoane, la expresia «cadrele didactice», «cadrele militare» etc., dar formula rămâne vicioasă din start și, oricât de înrădăcinată ar fi în limbajul oral, ea nu poate fi acceptată în limbajul legislativ. Va trebui s-o înlocuim pretutindeni cu sintagma «personal didactic» sau, eventual, «membri ai personalului didactic». Cu atât mai mult mi se pare inacceptabil singularul «cadru didactic», care transformă omul în obiect, cum de altfel s-a și izbutit în cursul unui lung interval de timp.“.
Dacă ne gândim la etimologia cuvântului profesor (< lat. professor, –oris – specialist) și la realitatea că foarte multe greșeli au devenit normă, atunci, ar fi mai nimerit ca în prezent să folosim sintagma cadre didactice?…
Stenogramele discuțiilor din ședința respectivă însumează 249 de pagini. Chiar și numai acest aspect ne dovedește cât de serioase au fost dezbaterile la acea propunere legislativă.
Cadrul celei de-a doua situații este următorul. Eram în al doilea an de profesorat și predasem schița Dl. Goe. La câteva zile distanță, una dintre eleve a venit cu o carte de comentarii, pe care un alt profesor subliniase: „Schița se deschide cu intriga […]“. Așadar, potrivit cărților de comentarii, intriga era propoziția „Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta“, iar eu aș fi greșit când le spusesem că intriga, momentul care declanșează toată acțiunea, corespunde episodului în care Goe scoate capul pe fereastră și pierde biletul. În anii de doctorat, am avut șansa să particip la cursurile unora dintre cei mai importanți filologi români. Unul dintre acești profesori a fost specialistul în opera lui Caragiale, Ștefan Cazimir. La sfârșitul unui curs, am îndrăznit să-l opresc pe domnul profesor în holul facultății și să-l rog să mă ajute și să-mi spună care este intriga în schița Dl. Goe. Momentul de început al operei, varianta consemnată în cărțile de comentarii, sau momentul când Goe scoate capul pe fereastră, varianta pe care eu o consideram corectă. Domnul profesor m-a privit câteva clipe și mi-a răspuns: „Nu m-am gândit niciodată, dar, sigur, aveți dreptate!“. Este posibil ca nici eu, nici domnul profesor să nu fi avut dreptate. Auxiliare recente (dar publicate înainte de eliminarea speciilor literare din programa școlară) notează că urcarea personajelor în tren constituie intriga acțiunii. Cert este că pentru mine întâlnirea a contat enorm.
II. Tot în stenogramele dezbaterilor parlamentare am găsit o intervenție care mi-a reținut atenția prin importanța subiectului. Intervenția aparține fostului meu profesor de istorie, Gheorghe Gorun (deputat al Partidului Alianței Civice în legislatura 1992-1996). În octombrie 1994, domnul profesor solicita dezbaterea cu celeritate a proiectului de lege privind instituirea Săptămânii Recunoștinței. Ședința era condusă de Marțian Dan. Acesta îi acordă cuvântul: „Domnule Președinte, Doamnelor și domnilor, V-aș ruga să fiți de acord ca proiectul de Lege de la poziția 38, cu privire la instituirea Săptămânii Recunoștinței – pentru că ne apropiem de săptămâna respectivă, a trecut un an și iar ne vom trezi că încep manifestările dedicate zilelor Revoluției Române – să fie trecut pe ordinea de zi imediat după punctul al 9-lea.“. După o săptămână, deputatul solicită aducerea aceluiași proiect de lege de pe poziția 36 (avansase două locuri) pe poziția a doua sau a patra, replicându-i unui coleg parlamentar care trimisese proiectul pe locul 40 al ordinii de zi. Cel mai probabil, proiectul de lege nu a mai fost discutat. Suntem la sfârșitul anului 2022 și avem Săptămâna Altfel, Săptâmâna Verde, Săptămâna Stării de bine, Săptămâna Black Friday (?!) și multe alte săptămâni europene și internaționale, dar nu și Săptămâna Recunoștinței. Abia în 2011, prin Legea nr. 198, ziua de 21 decembrie a fost declarată Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.
III. Oricine predă în sistemul de învățământ preuniversitar, de stat, din România este obligat, prin lege, să se formeze continuu. Perioadele de formare se calculează în cincinale, începând cu anul definitivatului. În fiecare cincinal, fiecare profesor trebuie să adune 90 de credite. Creditele se obțin prin participarea la diverse cursuri de formare. Cele mai multe dintre acestea sunt costisitoare (250 de lei pentru 15 credite, 450 de lei pentru 30 de credite). Denumirile și tematicile cursurilor sunt, în opinia propunătorilor, foarte necesare: Management și leadership în educație; Profesor și Părinte AZI; REAL – Școala deschisă pentru toate vârstele; Management școlar prin instrumente digitale; Google educator nivelul 1 (Gen 1) – Intermediar etc.. Pentru a scăpa de corvoada acestor cursuri, mulți profesori aleg să acumuleze creditele prin programe de masterat și de doctorat, iar foarte mulți aleg programele de conversie profesională. Aceste programe de conversie profesională sunt organizate, în fiecare an, de n universități, de la cele mai mari la cele mai mici, iar cele mai căutate specializări sunt Limba și literatura română și Pedagogia învățământului primar și preșcolar. Așadar, profesori de diferite specializări – biologie, sport, desen, fizică, informatică etc. – pot deveni, după patru semestre de conversie, profesori de limba și literatura română. Bunicul meu matern îmi spunea, în anii copilăriei, că voi ajunge directoare de școală și profesoară de matematică. N-am ajuns nici una, nici alta. Fiindcă n-am vrut, respectiv fiindcă n-am avut talent. M-am întrebat de multe ori de ce îmi spunea că voi deveni profesoară de matematică și nu profesoară de limba română. În ultimii ani am aflat răspunsul. Pentru că bunicul meu gândea cum gândește majoritatea. Limba română poate fi predată de oricine, fiindcă limba română este știută de toată lumea… Profesorii cu adevărat deștepți sunt profesorii de matematică sau de alte discipline. Și astăzi, dacă este întrebat, bunicul meu răspunde că nepoata lui este profesoară de matematică. Totuși, Nichita Stănescu scria că „Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română.“. Pentru mine, limba română este cea mai importantă.