Mîntuit azur. Ispitele hermeneuticii

Există o tentație de a misterului, deci și a descifrării lui. O întreagă literatură se bazează pe interpretarea – cît mai spectaculoasă – a „urmelor“, pentru cei mulți invizibile. Înțeleptul observă, leagă între ele indiciile și trage concluziile cele mai neașteptate, dar și cele mai juste, din detalii infinitezimale, așa cum, din cîteva urme – un fir de păr și un semn pe zăpadă – călugărul Gugliemo din Baskerville află totul despre un cal pe care nu l-a văzut niciodată, inclusiv cine e proprietarul și care este numele patrupedului. Cine nu-și dorește să aibă perspicacitatea lui Winnetou sau Old Shatterhand? Să poată reface din amănunte planul general al lumii? În literatură și pe marginea ei, construcțiile îndrăznețe și reconstituirile uimitoare sînt la locul lor. Opera se oglindește în mintea hermeneutului nu ca într-o suprafață plană, și intră „în mîntuit azur“ precum, aparent, se strîmbă sabia în luciul apei. Totul simbolizează. Așa au apărut volume care, dincolo de adevărul înfățișat și care se cuvine luat în discuție, au rămas ca lucrări incitante. Avem interpretările mitologice ale lui Al. Paleologu despre Sadoveanu, ce-l prefac pe Nechifor Lipan în Osiris, cele ale lui V. Lovinescu despre Creangă și Mateiu Caragiale în care mama celor trei iezi ajunge „capra primordială“, iar inițiala P (de la Pașadia, Pirgu, Pantazi) semnifică prin formă cheia, ale lui Florin Manolescu despre teoria jocurilor la I. L. Caragiale etc. Bogdan Suceavă, matematician, geometru, profesor universitar în California cu lucrări în domeniul geometriei analitice, este și scriitor, cu peste 20 de volume publicate : poezie, proză, eseuri. Discipolul profesorului emerit Bang-Yen Chang, care este o autoritate în domeniul subvarietăților și a altor spații topologice, își sintetizează foarte precis teza: corpul de idei pe care este construită poetica volumului Joc secund, de Ion Barbu, apărut în 1929, cu anul marcat ca 1930, este legată de obiectul studiilor matematice ale poetului în perioada 1928-1935. Eseistul consideră că aspectele trebuie luate pereche, pentru că reprezintă „un continuum de idei“. Bogdan Suceavă ține să lumineze legătura celor două domenii și astfel să facă inteligibilă poetica „celui mai interesant dintre autorii modernismului românesc“. S-a ivit astfel un eseu extins : Adâncul acestei calme creste (Editura Polirom). Autorul își caută argumentele în studiile lui Ion Barbu, dar și în unde mărturisiri ale geometrului-poet, care se declara „reprezentant al Programului de la Erlangen“ adică al unui „eclectism luminat“. Cu multă atenție și tenacitate, Bogdan Suceavă reconstituie biografia literară și științifică a lui Dan Barbilian care au coincis cu o perioadă fastă pentru transformarea modernistă a matematicii, dar și cu una de culminație a poeziei românești. Programul de la Erlangen și geometria proiectivă fuseseră fondate de Felix Klein în 1872. Barbilian reprezintă, după cum afirmă și Bogdan Suceavă, a treia generație de geometricieni care aplică și extind ideile lui Klein pe măsură ce geometriile neeuclidiene devin domeniu curent. Autorul eseului face o utilă incursiune în istoria matematicilor și a conceptelor din geometrie, precum și o reconstituire din interior, cu înțelegerea ideilor dificile asupra cărora s-au îndreptat studiile lui Dan Barbilian, a viziunii sale despre geometrie în contextul epocii lui și a predecesorilor imediați. În ceea ce privește poetica Jocului secund, eseistul își urmărește ideea cu un anume fanatism, teza, pentru el indiscutabilă, este o fixație, lucru foarte firesc pentru că, fără o asemenea obsesie și încredere în adevărul propriu nimeni nu s-ar apuca să scrie asemenea lucrare. Bogdan Suceavă explică de ce poemele din Joc secund (doar ciclul prim) sînt tot atîtea cîte axiomele lui Hilbert, adică 20. El crede că Barbilian codifică în poeme axiomatica lui Hilbert într-un „gest închis“, adică o teorie unitară. Poate fi așa, sau Barbu doar adună obsesiv „figurile și expresiile specialității“, cum considera G. Călinescu? Nu vom ști. Teoria lui Bogdan Suceavă poate părea unui cititor obișnuit specioasă, speculativă și improbabilă. Dar improbabil nu înseamnă imposibil. E clar că vom citi – iar unii vor interpreta și mai departe – opera lui Ion Barbu cu plăcere și interes găsind satisfacțiile unui joc prim sau secund, „mai pur“ și „mîntuit“ sau mai distorsionat de-al lumii plebee.