Multă vreme mi-am petrecut sfârșitul de an lucrând la o carte. Îmi amintesc, de exemplu, că în noaptea dintre 1985 și 1986, am scris primele pagini ale capitolului despre Grigore Ureche din Istoria critică: îmi venise ideea de a compara renunțarea cronicarilor moldoveni la a-și publica operele în latină, în țări străine, alegând s-o facă în româna încă necoaptă pentru scris din țara lor, îmi venise ideea, zic, de a compara gestul lor cu „sacrificiul“ lui Titu Maiorescu, preferând, el, să pună piatra de temelie a criticii românești, în loc de a se dedica filosofiei, în Germania, unde își publicase cele dintâi studii. Anii din urmă, mi-am petrecut timpul cu pricina citind sau, mai ales, recitind. De când lucram la Istoria critică, am rămas cu obiceiul de a citi autori, nu cărți, după vorba lui Călinescu (la bătrânețe, adăuga el, criticul nu mai citește nici măcar autori, ci literaturi; doar că eu mă împotrivesc ideii de bătrânețe!). Anul acesta am recitit eseurile lui Milan Kundera din Arta romanului, Testamente trădate și O întâlnire, editate de Humanitas fiction în 2021, prima, în traducerea Simonei Cioculescu, și în 2022, celelalte două, în traducerea lui Vlad Russo. La primele două m-am mai referit chiar în această pagină. Le-am reluat acum pe toate trei, cum spuneam. Trebuie să recunosc că interesul meu pentru romancierul ceho-francez datează de foarte multă vreme. Nu l-am cunoscut personal. Am vorbit o dată cu el, când eram la Paris, când m-a sunat ca să-mi spună că acceptă să fie laureatul Marelui Premiu Ovidius, decernat în cadrul Festivalului „Zile și Nopți de Literatură“ de la Neptun al Uniunii Scriitorilor, în 2011. Ce timpuri! Romanele și eseurile le-am citit întâi în franceză, inclusiv pe cele traduse din cehă.
Eseurile sunt strălucite, unind o acuitate a ideilor, nu neapărat obișnuită la romancieri, cu o originalitate de asemenea rară la autorii de ficțiuni, mai cu seamă când discută despre arta romanului. Am puțini termeni de comparație, de exemplu, Marcel Proust, Virginia Woolf, Thomas Mann, Camil Petrescu, Mario Vargas Llosa și alți câțiva, numindu-i doar pe cei care sunt romancieri înainte de a fi critici.
Îmi voi ilustra afirmația pornind de la un fapt oarecum îngrijorător pentru noi, românii: în tabloul european, literar, muzical, artistic, zugrăvit de Kundera, nu există nicio singură mențiune la un scriitor, la un compozitor sau la un artist plastic român. (Tot așa cum lipsește orice referire la romanul românesc în Canonul occidental, celebra carte a lui Harold Bloom.) O excepție: Cioran, pe care Kundera nu-l consideră eseist român, din pricina limbii operelor lui. Nici măcar româno-francez. Un motiv ar putea fi că n-are cunoștință de cărțile lui Cioran din tinerețe. Cum nu pare să aibă de niciuna din cărțile marilor noștri scriitori, clasici sau moderni, nici măcar de ale avangardiștilor, foarte prețuiți de Kundera. Pe Tzara, bunăoară, nu-l pomenește niciodată, nici, de altfel, pe Voronca sau pe Fundoianu, deși au trăit, toți trei, în Franța lui Breton, ca să nu mai vorbim de Urmuz sau de Bogza, în reportajele căruia din anii 1930-1940 ar fi putut descoperi similitudini frapante cu Kaputt și Pielea lui Malaparte, cărora le consacră pagini excepționale. În schimb, nu lipsește niciunul din protagoniștii avangardei din Cehia, Polonia, Ungaria, Brazilia (unde avangarda a fost făcută cunoscută în anii 1950 de poetul român Ștefan Baciu) sau din Antilele Franceze. Între scriitorii care au marcat romantismul Biedermeier sunt pomeniți Petöfi și Mitkiewicz, nu și Eminescu. Nu există nici Brâncuși, nici Enescu. Și așa mai departe.
Cum se explică aceste absențe? O clipă mi-a trecut prin minte că o ipoteză, așa zicând, de lucru a lui Kundera ar putea constitui explicația. Ipoteza constă în aceea că toate culturile importante au avut întotdeauna un caracter dual. Iată ce spune autorul eseurilor:
„…Fiecare popor care se caută pe sine se întreabă unde se află treapta intermediară dintre locul obârșiei sale și lume, unde se situează, între contextul național și cel mondial, ceea ce eu numesc contextul median. Pentru un chilian, e America Latină; pentru un suedez, e Scandinavia. Dar pentru Austria? Unde se situează treapta? În lumea germanică? Sau în lumea Europei Centrale și multinaționale? Când, după 1918, apoi, în chip și mai radical, după 1945, Austria s-a închis în ea însăși sau în propria germanitate, în joc nu mai era strălucitoarea Austrie a lui Freud sau Mahler, ci o altă Austrie, cu o influență culturală redusă“.
Lăsând la o parte potriveala dintre teza lui Kundera și comportamentul politic actual al Austriei în problema aderării României la Schengen, nu se poate să nu constatăm că ipoteza cu pricina nu se aplică culturii române. În niciun chip! Contextul median, cum l-a botezat Kundera, n-a lipsit niciodată din istoria literaturii române (să rămânem la literatură), cu toate că, sub raport geografic, România constituite o enclavă, situată în afara ariei latine. Cât privește însă cultura, ea a avut, chiar mai înainte de a se constitui noțiunea modernă de literatură, un context median, oferit la începuturile ei, de spațiul răsăritean, bizantin și rusesc; după 1700, s-a adeverit vorba lui Ureche că „de la Râm ne tragem“; în zorii secolului XIX, a existat „Descoperirea Occidentului“, cum spune Călinescu, în fond, a Franței de după 1789, fără a se pierde cu totul influența răsăriteană; în Ardeal, influența majoră a venit cam tot atunci dinspre lumea germanică, manifestându-se foarte clar și în Principatele Unite în epoca domniei lui Carol I (Eminescu, Maiorescu) și, apoi, până la Marea Unire, în ideologia unor Slavici și Popovici; am rămas în spațiul occidental, iarăși precumpănitor francez, odată cu simbolismul și, apoi, odată cu modernismul și cu avangarda din interbelic; am ieșit din nou din sfera de influență a Occidentului după 1947, perioadă care a durat, cu sincope norocoase, până în 1989; în fine, Revoluția ne-a readus, tot cu sincope, însă nenorocoase, în Occident.
Acestea fiind zise, nu există niciun motiv pentru care România să fi împărtășit soarta atribuită Austriei de către Kundera: dualitatea culturii române e indiscutabilă. Kundera putea foarte bine s-o includă, prin artiștii ei reprezentativi, în tabloul european. Nu, explicația pe care am sugerat-o nu e valabilă. Cu atât mai mult cu cât în 1991, când scria eseul cu pricina, Kundera nu avea cum să știe ce trend ciudat va lua cultura română în anii din 2020, sfâșiată între naționalism și globalism, altminteri, rău înțelese și unul, și altul. Când noi înșine am fost obligați să ne punem întrebarea: încotro ne îndreptăm? În conflictul actual dintre naționalism și globalism, e posibil ca orice context median să dispară: naționalismul îl golește de conținut, globalismul îl umflă ca pe un balon. Amândouă fac același rău, dar din perspective opuse: în literatură, bunăoară, ambele emfatizează sentimentul și tematica în dauna artei literare și deplasează accentul criticii de pe natura estetică a operei pe aspecte extraestetice, contextuale și metatextuale. Despre consecințe, am tot scris.
Dincolo de o politică culturală mereu improvizată, de lipsa traducerilor la momentul oportun, ca și de arbitrariul selecției (a se vedea lista propunerilor ICR!), de subfinanțarea cronică, e vorba, în definitiv, la noi, și de o concepție greșită despre cul tură, trecută undeva la coada interesului oficialității și a publicului larg. Recunosc că omisiunea lui Kundera m-a supărat, deși îmi dau seama că n-ar fi cinstit să i-o imputăm: dacă el ne ignoră literatura este pentru că noi înșine ne-o ignorăm. Școala, televiziunea, internetul, autoritățile culturale, opinia publică și, vai, criticii literari care își dedică (zadarnic!) forțele criticii de tip scholarship, toate acestea la un loc și fiecare în parte au împins cultura într-o nișă la care au acces doar acei prea puțini intelectuali care au rămas devotați lecturii în spirit estetic a cărților de literatură. Dacă noi, cei din urmă mohicani, nu vom reuși să inversăm trendul, viitorul european al culturii române va semăna, în mod cert, cu prezentul ei. Și peste câteva decenii, un alt Kundera va continua s-o omită din tabloul lui.
P.S. Îl rog pe cititorul interesat de soarta literaturii române să-și arunce ochii pe câteva din textele pe care le publicăm în numărul de față, aflate la paginile 4, 5 și în cuprinsul Anchetei noastre.