A trecut aproape un sfert de veac de când am scris prima dată despre feminitatea limbii române, argumentând că este feminină (cu o doză de androginie venind dinspre ambigene) fiindcă lucrurile cele mai importante pentru om și pentru existența sa în lume sunt exprimate de limba noastră cu substantive feminine. Un rol de netăgăduit îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi, bogatele infinitive lungi, care păstrează în ele neastâmpărul verbului, dar s-au așezat deja în tihna rodnică a substantivului.
Interesul meu pentru infinitivele lungi e vechi. Îmi tot promiteam să mă întorc la ele cu o privire nouă. Un eseu de curând publicat în România literară, Căderea în timp. Divagări, a primit la apariția în revistă subtitlul divagații în loc de divagări, deși un motto din Bacovia deconspira și sursa. Divagările utile ale lui Bacovia mi-au fost adesea referință. Am scris o carte Divagări (in)utile, iar alte câteva dintre cărțile mele au subtitlul divagări. Inclusiv cea mai nouă dintre ele, Efectul de crepuscul. Eseuri, divagări. Această mică întâmplare e un bun prilej de a reveni la infinitivele lungi și de a explica de ce, de pildă, nu le văd deloc ca sinonime pe cele două, divagații/ divagări. Și nici nu sunt. Divagările sunt substantiv păstrând nestarea verbului; divagațiile sunt substantiv marcând încheierea/efectul lui a divaga. Ele numesc o formă finită de alunecare de la drumul comun și oarecum suficientă sieși. Încremenită. Divagările sunt in progress, ele propun iute o interpretare, dar spun imediat și că nu e definitivă, că suportă reveniri și răzgândiri ori de câte ori gândul descoperă o nouă posibilă conexiune. Iată o listă cu astfel de perechi în care infinitivul lung, latinesc, are o variantă mai nouă, de origine franțuzească, în -ție. O etichetă nouă, aparent mai confortabilă, mai elegantă. Dar rareori e vorba despre o sinonimie adevărată. De cele mai multe ori, cele două cuvinte ale perechii numesc lucruri diferite sau grade diferite de manifestare a lor. Iată: situare/ situație; fixare/ fixație; aglomerare/ aglomerație; adorare/ adorație; respirare/ respirație; luxare/ luxație; venerare/ venerație; inspirare/ inspirație; vibrare/ vibrație; combinare/ combinație; înclinare/ înclinație; citare/ citație; reclamare/ reclamație; demonstrare/ demonstrație; comparare/ comparație, configurare/ configurație; imaginare/ imaginație; dedicare/ dedicație etc., etc.
De câtă stare de veghe e nevoie față în față cu limba pe care o vorbim ne-o arată, de pildă, și infinitivele lungi care pot spune lucruri diferite dacă sunt prefixate cu în. Făptuirea e simplă faptă, accident; înfăptuirea e deja rotunjire de operă. Făptașul nu-i totuna cu înfăptuitorul. Stăpânirea e dominație/dominare, de obicei opresivă (stăpânirea habsburgică), bună și de laudă doar când e de sine; înstăpânirea e lovită adesea de aroganță, vecină cu abuzul, vezi înstăpânirea pe Dumnezeu (Liiceanu). Locuirea e complexa, misterioasa asumare a unui loc, dimensiune umană primordială; înlocuirea e căutare de variante mai bune sau eliminare forțată a cuiva/ceva din locul său. Ca să nu mai vorbesc de a-ul buclucaș care face diferența dintre două cuvinte cu sens diferit și care le dădea dureri de cap studenților străini pe vremea când le predam limba română: punere/ apunere; sfințire/ asfințire; plecare/ aplecare; batere („dulcea batere de vânt“)/ abatere; probare/ aprobare; păsare/ apăsare; sistare/ asistare; bolire/ abolire etc.
Revenind: feminitatea limbii române este datoare și prezenței masive a infinitivelor lungi, „limba uzuală însăși“, „regele formelor gramaticale“ de care, crede Constantin Noica, s-a ocupat cu precădere Brâncuși: „Nu toate limbile fac treabă atât de bună ca a noastră cu infinitivul, dezvoltându-i o a doua formă, «infinitivul lung», și invadând lumea leneșă a substantivelor cu agenții lui. De la a se naște – naștere și până la a se surpa – surpare, tot ce e creștere, trecere și petrecere, tot ce e încercare, ispitire și împlinire se lasă descris de infinitivele lungi. Sub însuflețirea lor, lucrurile prind viață, totul intră în înmugurire și, ca toiagul lui Moise care odrăslea, ființa lumii se preface în fire, adică într-un infinitiv lung“. Noica observă diferența dintre cuvintele unei familii și exaltă pe bună dreptate caratele infinitivelor lungi. Doar o clipă de gând îți trebuie ca să vezi că, într-adevăr, Brâncuși a sculptat germinarea, adormirea, înălțarea, că „nu a redat zborul, ci zburatul, zburarea. Sărutul lui nu e un simbol, nici un act simplu, ci e un proces fără de capăt, o sărutare“ (Creație și frumos în rostirea românească). Substantivul dă măsura maturității unei limbi, el reprezintă „înstăpânirea ta de om asupra lumii“. Nu în zadar în germană substantivul e „cuvântul stăpân“, conducător (Hauptwort). Dacă verbul înseamnă viață, substantivul e „viața îmblânzită, modelată până la întruchipare“; el „instituie, numește și populează lumea cu realitățile despre care sau în jurul cărora tot restul nu e decât comentariu“.
De observat că substantivizarea verbului (prin infinitivul lung) înseamnă feminizare, adică numire a unui proces care a dobândit temelie, așezare, consistență. Infinitivul lung e dinamică, energie încorporată. Mișcare care stă în singurătatea ei gata să încolțească. Să adaug, în paranteză, că și substantivizarea adjectivului și a adverbului feminizează (ori, cel mult, androginizează, prin ambigen): frumos – frumusețe; bun – bunătate; bine – binețe; lung – lungime; nesăbuit – nesăbuință; nebun – nebunie. Așadar, a accede la ipostaza de substantiv, de cuvânt-stăpân, înseamnă, s-ar zice, a te încărca cu feminitate. Femininele – cu precădere infinitivele lungi – au în ele mișcarea creatoare, răsucită în sine, dar niciodată singură. Și ambigenelor le e străină prin definiție singurătatea suficientă a masculinului. Într-o nouă paranteză, să mai spun că, într-o interpretare grăbită, Mircea Vulcănescu spune că neutrul e înlocuit, în limba română, cu ambigenul, „adică de o proprietate pe care o au anumiți bărbați de a slăbi în starea de mulțime; adică de a se altera și de a-și schimba firea sau caracterul bărbătesc în fire femeiască, atunci când se găsesc în multiplicitate“. Mă gândesc/sper că „a se altera“ e utilizat în sens etimologic și înseamnă „a deveni altul“ (alter), ceea ce nu-i decât foarte adevărat. Dar pluralul nu e nicidecum slăbire. Să nu fi avut Mircea Vulcănescu în minte argumentele atât de la îndemână despre forța și expresivitatea formei de plural a ambigenului furnizate de poezia eminesciană cu „vânturile, valurile“ ori de dorurile lui Goga? Îmi vin în minte și Cuvintele potrivite ale lui Arghezi și Necuvintele lui Nichita Stănescu ori Atelierele Marianei Marin, puternice toate. Ori Basmele românilor și Proverbele. Sau Poemele luminii. Ce să mai zic de Păcatele tinerețelor ori de Cântece de pierzanie?
Românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înțelegere, îngăduință, cu răbdare și rezistență, gata să-și orânduiască viața cu vibrare la zvonurile lumii și ale naturii. Ca și cum infinitivele lungi ar rândui viitorul în locul lui. Ele își conțin ironic istoria (pentru mine, „ironia“ e detectabilă în acel „re“ al repetării, al imitării, al îngânării, cu o doză de ușurătate, rimarea fiind oricând posibilă, cu legarea de o serie, dar și cu latente împletiri de sensuri inedite), au morgă, dar și disperare, căci sunt închideri deschise, vulnerabile. Sfârșit și început continuu.
Aproape orice pagină din literatura română va proba nu doar copleșitoarea lor prezență, ci și rostul lor de contraforturi pentru mesajul de adâncime al textului. Astfel, scriind despre Eminescu, am descoperit cu uimire că, printre cuvintele cu o singură apariție în poezia și proza lui (inventariate de Luiza Seche), se găsesc infinitive profund „eminesciene“ precum: adăugire, adorare, adormire, amorțire, fermecare, frângere, glăsuire, infinire, împătimire, înfiorare, înfocare, întrupare, învăpăiere, nălucire, oglindire, peire, prejmuire, prigonire, rătunzire, revedere, rotire, scânteiere, tâlcuire, tulburare, umbrire, undoiare, veghere, care stau alături de infinitivele lungi cu o frecvență mai mare de 10 a căror pregnanță e indiscutabilă: iubire, visare, simțire, cugetare, zâmbire, cântare, fire, gândire, tăcere, durere, deșteptare, mărire, răzbunare, nemurire, visare, ochire, nemărginire, putere. La Macedonski, infinitivele lungi, cele care depășesc simplul act al verbului de origine și își adaugă soliditate, siguranță de sine, durare și cuprinderea gândului abstract, nu sunt deloc puține. Simpla lor înșirare (infinitiv lung fiind, înșirarea nu e simplă, ea presupune trecerea prin substantivul prim, șir, care înseamnă deja identificarea unei rânduieli, prin verbul a înșira, actul însuși al punerii în, al rostirii, și, în fine, înșirarea care scoate lucrurile din definitivul în care le-a așezat verbul și le dă orizont, durată și scop) dă seama despre stăruința cu care gesticulația poetică țintește înaltul și nemărginirea firii: inspirare, cugetare, simțire, însuflețire, chemare, nemurire, pustiire, mirare, gândire, mântuire, renaștere, fericire, vibrare, cântare, uimire, întrupare, răzlețire, preursire, disperare, înstrăinare, depărtare, nălucire…
Mai culeg rapid câteva exemple. La Lucian Blaga: Marea trecere, Suprema ardere, Tăgăduiri. „Săgeată vreau să fiu, să spintec/ nemărginirea“; „O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea./ Uimit eu mintea mi-o ascut/ și-n înțelesuri mari/ zvâcnirea i-o destram“. Infinitivele lungi sunt, firesc, frecvente la Ion Barbu. Ele sunt operații aproape „matematice“ – precum adunarea, scăderea ori înmulțirea –, abstracte și cu o viață continuă. Au un subtext bogat, latențe infinite. Au istorie. Însumarea, îndoirea, înlănțuirea, întocmirea, împletirea și îngândurarea numesc tot atâtea zone și obsesii ale jocului secund. Nichita Stănescu își construiește viziunile și în jurul unor extrem de expresive infinitive lungi. În Leoaică tânără, iubirea…, infinitivul lung al iubirii conține feminitatea pânditoare a leoaicei; încordarea, strângerea, privirea, neștirea, strălucirea, mișcarea sunt repere viclene ale poemului, greaua lor feminitate prelungind în cercuri concentrice portretul metaforal.
Infinitivul lung îmbogățește viziunea poetică, îi dă perspectivă, profunzime, schițează concepte și complicate, prelungi abstracțiuni, ba chiar o filosofie. La plural, cu un grad mai sus ori mai adânc. De pildă, la Ion Horea: „Vin semnele timpului, tot mai desele,/ Întunecările, uitările, clătinările,/…/ Cineva îmi încâlcește toate chemările./ Când apar aurii pe hotare ovesele/ Din depărtările, iluminările, așteptările,/…/ Cineva îmi limpezește toate-ntrebările“. Alte exemple: la Aurel Pantea: „în trupurile noastre vine atunci o nepământeană înserare“; „Simțim chemarea ei dintr-un trecut / în care locuiam / și care, parcă speriat / de acele tăceri fără capăt, / ne inundă cu atâtea amintiri, / că putem face drumul îndărăt, / purtând păreri de rău și chemări abia născute…“; la Gabriel Chifu: „Viața e o scriere pe apă, / totul trece, totul dispare./ Făpturi, întâmplări, locuri,/ bătăile inimii, / durere, reverii, lupte,/ strălucirea lunii pe obrazul tău,/ toate se pierd, se șterg“; la Dinu Flămând: „Țin fierberea aceasta tot mai mare/ și nu mai știu pe unde am ajuns,/ o, miezul alb al muzicii, rotirea,/ planeta trepidează-n nepătruns./ Atâta muzică să ții în sferă,/ singur stăpân pe-atâta destrămare…“; „Din tine aburește o întristare…“ Sau la Ioan Es. Pop, o întrețesere de pereți și încăperi pentru a sugera ocrotirea, dar și cumplita spaimă a închiderii: „n-am vrut să spargem pereții ultimei/ încăperi de teamă să nu/ sau nu ne-am putut închipui că dincolo/ de pivnița asta pot fi și alte încăperi“.
Închei abrupt. Cu gândul la ispitire, iscodire, izvodire, devenire, infinire, rostire, smintire, iscusire, lămurire, mi-aș dori ca întrebarea/întrebările să nu mai fie pereche cu răspunsul/răspunsurile, ci cu răspunderea/răspunderile. Atunci n-ar mai încăpea răspunsuri de-a gata, măsluite și tiranice, ci răspunderi față de treptele provizorii ale poveștii despre oameni și istoria lor, susținute de cercetări, cunoașteri, îndoiri, gândiri și răz-gândiri. În pofida destinalei vânări de vânt.