Nu ştiu de cîte ori am vorbit. Dar atîtea cîte au fost taifasurile, au fost pe cinste. Începea totul laconic. Pauzele între întrebări şi răspunsuri se îmbibau de tutun. Trăgeau adînc din ţigară, cum o făcea şi Cocoşilă al lui în Moromeţii. Cu capul uşor într-o parte, cu o mînă în buzunar, scruta omenirea asta mare şi strîmbă. Dar Mitică Popescu a fost drept. Cu coloană. Tăcut şi hîtru. Cu o eleganţă pe care o avea şi pe scenă, în jocul lui minimalist. A fost printre cei foarte puţini din societatea noastră, dispusă cu precădere în ultima vreme să-şi modifice biografiile, care nu a vorbit despre detenţia lui de la sfîrşitul anilor cincizeci. Şi nici despre cum a rămas suspendat trei ani, pînă a fost reprimit la I.A.T.C., unde era student în momentul arestării. Şi-a încheiat studiile abia în 1967. A fost urmărit ani de zile de securitate. Nici de asta nu a prea vorbit. După 1990, dacă era întrebat despre această perioadă din viaţa lui, încerca mai degrabă să minimalizeze, să explice că era tînăr, avea douăzeci şi trei de ani, şi că asta a contat să reziste, mai ales la Periprava, unde înfometarea era unul dintre chinuri. Ne-am întîlnit odată, întîmplător, pe lîngă Televiziune. Murise Leopoldina Bălănuţă. Încercînd stîngaci să-l consolez, am vorbit puţin despre singurătate. M-a mîngîiat, abia atîngîndu-mă, pe faţă. Abia am auzit cîteva cuvinte din care am înţeles că nu e rău să înveţi să convieţuieşti cu ideea că, la urma urmelor, a fi singur poate să fie şi asumarea înţelepciunii că asta face parte din unicitatea fiinţei. Am tăcut şi am spus doar „în fine“. O aiureală de răspuns. Tot atunci l-am rugat să-mi povestească cap-coadă istoria cu arestarea. Totul a intrat în trei fraze. Era, de Sf. Ştefan, la un prieten de pe stradă, la un chef de onomastică. S-a băut. Prietenii lui puneau la cale o fugă în mult visata Americă. Un drum la Ambasadă, o strategie de trecerea frontierelor. La partea finală a discuţiei, a adormit. A doua zi a fost săltat. Cred că era decembrie 1958. Nu a trădat niciodată ce s-a discutat în noaptea cu pricina. Deşi, toţi au fost arestaţi şi condamnaţi la ani mulţi de puşcărie. El a luat trei. Doar pentru că a fost în locul acela, cu ceilalţi. Şi că n-a scos un cuvînt. Era student la teatru, la actorie. Cred că trecuse în anul trei de studiu. Au urmat anii de puşcărie, de foame, de suferinţă şi umilinţă. Jilava, Periprava, Salcia. Habar nu avea dacă va mai ieşi de acolo şi cum. Un singur lucru şi-a dorit to timpul, de mic. Să fie actor. Şi asta a fost. Cu toate meandrele încercărilor vieţii lui. Păstrate cu atîta discreţie. Aşa am înţeles debutul lui din film, de exemplu. Primul rol l-a făcut în extraordinarul Dincolo de nisipuri, în regia lui Radu Gabrea. Un film de artă, ca o pictură de preţ. A fost unul dintre actorii preferaţi ai lui Alexandru Tatos. Mere roşii, de pildă. Juca un procuror… Mi-l amintesc în Vînătoare de vulpi sau Glissando ale lui Mircea Daneliuc, în De ce trag clopotele, Mitică? al lui Lucian Pintilie, Înghiţătorul de săbii al lui Alexa Visarion.
în teatru a debutat în 1973, la Teatrul Mic, cu un spectacol semnat de Soroana Coroamă Stanca, Philadelphia eşti a mea de Brian Friel. În anii 70, acest dramaturg era în repertoriul nostru… Spectacolele pe care le-a lucrat împreună cu Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic sînt acelea care au marcat definitiv istoria teatrului românesc: Să îmbrăcăm pe cei goi de Pirandello, Maestrul şi Margareta de Bulgakov şi Pescăruşul. În 1986 l-am văzut cu Valeria Seciu în O femeie drăguţă cu o floare şi ferestre spre nord de Eduard Radzinki, în regia lui Dragoş Galgoţiu. Îi ţin minte perfect privirea. Şi zîmbetul. Şi atitudinea corpului. Nu îşi ascundea farmecul şi nici densitatea vocii. Ca şi în Pescăruşul. Unde îl juca pe Sorin. Şi controla parcă toată scena, ferm şi cald. Un tip de afecţiune pe care mi se pare că şi l-a devoalat treptat şi tîrziu. Şi care, cred, a atins o culme în Alex şi Morris, spectacol bijuterie, pus de Gelu Colceag, unde era, de fapt, un dublu recital. Al lui Ştefan Iordache şi al lui Mitică Popescu. Cred că discreţia şi modestia au fost cele care au însoţit cariera acestui taciturn. În mod fundamental. Ca şi plecarea lui. „Să fiţi deştepţi. Şi fără frică.“ „D’ale lui Mitică“. Final de emisiune. Și de viață. Pentru viața noastră de zi cu zi.