In Memoriam Mihaela Anghelescu-Irimia (1951-2022)

Anul trecut, chiar în ajunul Crăciunului, ne-a părăsit Mihaela Irimia, Mickey, sau Tanti Mickey, așa cum o știau toți, indiferent că îi erau mai mult sau mai puțin apropiați. Este greu să vorbești la trecut despre un strălucit profesor de literatură și cultură britanică și de studii culturale la Universitatea din București, despre un rafinat traducător, despre un neostoit cercetător, despre o personalitate de referință a anglisticii românești și internaționale, căci Mickey era argint viu în orice împrejurare s-ar fi aflat. Am cunoscut-o în anul 1996, boboc fiind la secția Engleză, unde ținea cursul de Iluminism și romantism englez, în sala Ioan Bogdan din Pitar Moș, sufocată de aproape 120 de suflete. Mică de statură, ne-a întâmpinat cu distincția intelectuală a unui veritabil profesor universitar, cu carismă, dar mai ales cu o engleză vorbită cu impecabil accent britanic, astfel că majoritatea dintre noi a crezut că „tipa e englezoaică“. Speranță năruită, însă, în momentul în care aglomerația din sală a determinat-o să spună în română că se va sui pe scaun pentru a preda, măcar „să fiu un Gulliver în Țara Piticilor“. De acest profesor cool, de o erudiție rară, de o inteligență vie, de o ironie fină, dar uneori caustică, m-am apropiat tot mai mult până la finele anului IV. După ce redactasem lucrarea de licență sub îndrumarea ei, apropierea avea să se transforme în prietenie durabilă, clădită în numele rigorii profesionale, a eticii academice și, nu în ultimul rând, a galantoniei lui Mickey. Iubită de studenți și de majoritatea colegilor de breaslă, fie ei tineri sau seniori, Mickey era ea însăși o instituție care activa în slujba cunoașterii „la zi“ (acesta era un imperativ pentru ea!), a respectului față de reguli și a altruismului necondiționat. Era cel mai bun specialist în Iluminism englez din România, renume câștigat datorită curiozității ei nepotolite, care era satisfăcută ori de câte ori mergea la Biblioteca Bodleiană din Oxford (locul ei favorit), de unde revenea cu informații proaspete, dar și cu cele mai recente cărți de specialitate cumpărate din buzunarul propriu pentru Centrul de Studii Britanice, în cadrul căruia a fondat Masteratul de Studii Culturale Britanice, unul dintre cele mai prestigioase din țară. Centrul i-a fost a doua casă, un loc menit nu doar să formeze viitori specialiști, ci și un spațiu al convivialității și al dezbaterilor periodice cu invitați reputați din țară și din străinătate. Astfel că, în 2006, mereu nestăpânita Mickey avea să înființeze Centrul de Excelență pentru Studierea Identității Culturale (CESIC), sub egida căruia a organizat conferințe și congrese de cea mai înaltă ținută. Acest unic centru i-a dat prilejul de a diseca, laolaltă cu masteranzi și doctoranzi, teoria literară și culturală, conceptul de identitate culturală și, mai presus de orice, istoria ideilor, imagologie și „modernitatea cea lungă“. Aceste preocupări profesionale erau, de fapt, prelungirea firească a cercetării întreprinse de Mickey ani buni de zile și diseminată în câteva studii de anvergură. Amintesc aici The Stimulating Difference: Avatars of a Concept (1995), carte începută în vremea când era bursier Fulbright la Harvard, The Rise of Modern Evaluation (1999), Postmodern Revaluations (1999) și, în fine, ceea ce aș numi cartea de vizită a lui Mickey, Dicționarul universului britanic (1999 și reeditat în 2002). Mai stau mărturie cele peste 200 de articole pe teme literare sau de identitate culturală și, extrem de important, cele care abordează aspecte ale culturii române din perspectiva comparatistă. Studiile și articolele despre Dimitrie Cantemir și Occident, receptarea lui ron în cultura română, Balcanii ca metaforă, cronotopii timpurilor post-comuniste, romantismul românesc și inventarea spiritului național, Londra și identitatea românească, și multe altele revelează spiritul de excelență profesională și deschidere către alte spații culturale. Și reușea mereu cu succes, grație efervescenței intelectuale și talentului pentru limbi străine (pe lângă engleză, vorbea fluent italiana, franceza și portugheza), dublată de jovialitatea ei intrinsecă și a umorului debordant. Așa se face că Mickey era un veritabil globe-trotter: vorbitor invitat în toată Europa, cu conferințe susținute în aproape toate colțurile lumii, afilieri profesionale cu prestanță, precum the Hellenic Association for the Study of English, the British Society for Eighteenth-Century Studies, the American Society for Eighteenth-Century Studies, the International Society for Eighteenth Century Studies, the German Society for English Romanticism, the Romanian Comparative Literature Association. La toate acestea se adaugă conferințele organizate în colaborare cu centre universitare din Italia, Marea Britanie, Polonia, Portugalia, Turcia și Ungaria. Un astfel de palmares profesional pare de invidiat, însă pentru Mickey era sensul firescului. În calitate de director al Școlii Doctorale de Studii Literare și Culturale (2011- 2016), Mickey a facilitat astfel de demersuri prin intermediul relațiilor profesionale pe care și le-a construit temeinic. Mai mult, a invitat specialiști de prestigiu la conferințele Departamentului de Engleză sau ale facultății și a conferit titlul de Doctor Honoris Causa unor personalități de prim rang, cum ar fi Stephen Greenblatt, Pat Rogers, George Rousseau sau Linda Hutcheon. A coordonat doctoranzi care i-au devenit colegi (printre care și eu) sau care au devenit un nume în domeniul în care activează. A coordonat și doctoranzi în cotutelă care au făcut cinste anglisticii românești peste hotare. Și asta pentru că Mickey nu a făcut o clipă rabat de la calitate științifică și nu a umblat niciodată cu jumătăți de măsură. Detesta incompetența, ipocrizia, lipsa de punctualitate, lucrul făcut superficial și mediocritatea. Acestea erau teste care, o dată trecute, o făceau să îți câștige încrederea și prietenia. Tocmai de aceea nu era ușor cu Mickey pentru toată lumea. Și-a dorit și a reușit să trăiască într-un cerc, e drept, nu tocmai restrâns, într-o comunitate academică în care să guverneze valoarea și calitatea umană, pe care ea însăși le-a învățat și le-a cultivat neîncetat. Și, pentru că îl iubea enorm pe William Blake, îl voi cita acum, la final: „If you have formed a circle to go into, / Go into it yourself and see how you would do.“ Mickey a format magistral cercul într-o lume deloc deșartă pentru misiunea pe care a avut-o de îndeplinit și a radiat în el cu har filologic, cu neastâmpărată pasiune pentru cunoaștere și cu dăruire. Ce trist că tocmai Mickey a ieșit din acest cerc! Dar ce reconfortant să știi că a format oameni care îi vor duce mai departe misiunea. Odihnă în lumea celor drepți!