Teoretician şi critic literar, Ion Vlad (26 noiembrie 1929, Archiud, jud. Bistriţa-Năsăud – 9 decembrie 2022, Cluj-Napoca) a absolvit Facultatea de Filologie (secţia română) a Universităţii „Victor Babeş“ din Cluj (1952). A rămas la catedră, devenind, în 1972, profesor titular al disciplinei Teoria literaturii. A fost decan al Facultăţii, Rector al Universităţii „Babeş–Bolyai“ (1976–1984). Secretar/Președinte al Asociaţia Scriitorilor din Cluj (1982–1988). A primit Premiul pentru Critică al Uniunii Scriitorilor (1972) și Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu“ al Academiei Române (1983).
Volume: Între analiză şi sinteză (1970); Descoperirea operei (1970); Povestirea. Destinul unei structuri epice (1972); Convergenţe (1972); antologia Romanul românesc contemporan, 1944-1974 (1974); Lecturi constructive (1975); Lectura – un eveniment al cunoaşterii (1977); „Cărţile“ lui M. Sadoveanu (1981); Lectura romanului (1983); Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin (1986); Lectura prozei (1991); Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza genurilor (1996); În labirintul lecturii (1999); Romanul universurilor crepusculare (2003); The Novel of Crepuscular Universes: Thomas Mann, Robert Musil, Hermann Broch, Witold Gombrowicz, Günter Grass, Curzio Malaparte, Heinrich Böll, L.-F. Céline, în engleză, Delia Drăgulescu, East European Monographs, Boulder, Co, Distributed by Columbia University Press, New York, NY, 2010.
Anii mei de facultate s-a întâmplat să coincidă cu cea mai deschisă și mai promițătoare perioadă a României postbelice: 1965-1970. Acei ani ai Literelor clujene erau țesuți din vârfuri și accente, într-o armonie desăvârșită.
În 1965, așadar, într-o toamnă perfectă, deveneam studentă la Filologia clujeană. Nu împlinisem încă 18 ani. Aveam să aflu din primele zile nu doar unde sunt sălile de lectură, cum se completează o fișă și de unde îți poți procura cote pentru cărți de la „fondul secret“, ci și cine e „spaima facultății“. Lucruri teribile se șopteau pe coridoarele căminului despre Introducerea în teoria literaturii și despre Cursul 4 – Imaginea artistică: nimeni nu le răzbise cu una cu două, studenți din ani mai mari încă se trezeau din somn țipând vorbe fără noimă despre esența artei. „Monstrul“? Un domn sobru, elegant și mereu grăbit, care trecea pe culoarele facultății lăsând în urmă fiori reci. Și „foarte în vârstă“ – așa îl descriam părinților mei în prima mea scrisoare de studentă, deși avea atunci vreo 36 de ani! Legenda, această legendă, avea să se destrame, pentru mine, degrabă. Cursul mi se părea un excelent roman polițist (Profesorul, știu acum, punea de mult la cale o subtilă, rafinată poetică a genului policier), cu capcane și necunoscute, palpitant și atrăgător tocmai fiindcă nimic nu se oferea în rețete de spus pe de rost, ci pretindea punerea la bătaie a tuturor instrumentelor înțelegerii. Cu un dispreț net, direct și fără fasoane față de mediocritate și impostură, Profesorul, e adevărat, nu se sfia să repeadă o vorbă acidă ori chiar carnetul de student cu nota de rușine în capul vreunei „loaze“. Dar era de o desăvârșită și, cumva, avară delicatețe când te descoperea dornic să afli. Avea curiozitatea, competența și gesticulația ocrotitoare a unei Călăuze. Când, salutându-l pe coridoare, îmi răspundea cu „bună ziua, stimată doamnă“, simțeam că trebuia să sporesc rapid numărul de ore petrecute la bibliotecă. Un curs despre poetica romanului și altul special de Teoria literaturii au construit, încet, sigur și definitiv, o altă legendă.
În decembrie 1965, așteptam pe coridoarele Facultății să-mi dau examenul de Introducere în teoria literaturii. Examinarea se lungise peste măsură, era deja 9 seara. Eu aveam în buzunar biletul de tren să plec acasă de sărbători. La 10 și un pic luam un personal până la Copșa Mică, de acolo un tren de navetiști până la Sibiu și apoi mocănița până la Agnita. Am intrat în fine în sală, am luat biletul: „Imaginea artistică!“ Mi-am făcut rapid o schiță și, când a venit rândul meu, am început să turui pe nerăsuflate ca să termin cât mai iute. Profesorul mă asculta cu capul aplecat într-o parte. Când m-am oprit, m-a privit câteva clipe, apoi, citindu-mi numele din catalog, a spus: „Irina, n-ai înțeles nimic!“ La care eu: „Ba, am înțeles foarte bine, domnule profesor, dar n-am timp să vă explic fiindcă pierd trenul!“ A încremenit o clipă, așa tupeu nu mai văzuse, apoi a râs scurt. A pus nota, mi-a dat carnetul și eu am plecat ca din pușcă. Acesta a fost începutul unor ani de foarte bună înțelegere. În anul 5, am urmat cursul lui de Teoria literaturii (tot atunci, și cursul special Camil Petrescu, ținut de Mircea Zaciu) și mi-am făcut lucrarea de diplomă despre Tudor Vianu tot cu el. Grație Rectorului Ion Vlad, am fost asistentă la Catedra de Limba română pentru străini un deceniu întreg. Când, în 1980, mi-am dat doctoratul cu o teză despre Camil Petrescu (la sugestia lui Mircea Zaciu, care nu avea dreptul să aibă doctoranzi, conducător fiindu-mi, de aceea, Gavril Scridon), Ion Vlad mi-a fost în Comisie. La susținere, eu aveam 39 de grade (o răceală cumplită). Mi-am prezentat pe scurt teza, toată lumea a avut cuvinte de laudă, inclusiv Profesorul, dar el a avut și o observație: „Foarte bună teza, dar nu se poate totuși spune asta (nu-mi mai amintesc secvența cu pricina) despre Camil Petrescu…“. I-am răspuns: „De acord cu dumneavoastră, atâta doar că aceste cuvinte le spune Călinescu, nu eu. E un citat.“ A verificat, a râs scurt, poate își amintea de întâmplarea din 1965, îi „răspunsesem înapoi“ din nou… S-a amuzat toată sala.
Orator inegalabil, cu o voce plină, răsunător-modulată, Profesorul ne purta prin subtilitățile Textului, ne provoca abil și nu scăpa prilejul vreunei ironii subțiri care să alunge lenea ori ceața. Înscris în contemporaneitatea disciplinei, avea să-și țină studenții în contact permanent și lucid cu ultimele repere din „aventura formelor“, așa încât bibliografia pe care își întemeiau, firesc, discursul va arunca în perplexitate și respectuoasă uimire orice străin ce-i va descoperi după Căderea Zidului. Călătoria în operă sub bagheta Profesorului prospecta critic, depășind exercițiul uzual al lecturii și captând sugestii lăuntrice ale operei. Cursul/discursul său mustea de sugestii polemice, de enunțuri provocatoare, de formulări instigând cititorul la lecturi și re-lecturi. Vocea inconfundabilă, în stare să simfonizeze și șfichiuiri amuzate, se răsfăța în adaosuri și divagări efervescente, gata să spargă limitele, personalizat și imprevizibil, schimbând mereu perspectiva și bucu rându-se fastuos de fiecare nouă privire, mereu avizată, însă și autonomă față de propria erudiție, lipsită de prejudecăți și exuberantă. După ani, iată, nu pot citi nici o singură pagină semnată Ion Vlad fără să-i aud vocea „pictural-sculpturală“, corporalizând idei. Peste ani, va recunoaște într-un interviu acordat lui Paul Boca: „Teoreticianul, criticul literar și, rareori, istoricul literar reprezintă elemente consubstanțiale ale carierei mele de universitar. Cred că lucrul cel mai important pentru mine a fost să oficiez la catedră.“ Acesta e cuvântul! Profesorul oficia, cursul său era inițiere, călăuzire și neapărat meșteșugită prindere a învățăceilor în mrejele literaturii, ale lecturii.
Cornel Robu îl însoțea, într-o vreme, la curs târând după el magnetofonul (căci totul se făcea, cumva, din mers): o dihanie mătăhăloasă și plină de mofturi. Profesorul își fixa privirea într-un colț din tavanul sălii uriașe, așteptând câteva clipe. Se lăsa o tăcere sticloasă, ca un ecran. Pe el se dezlănțuiau viziunile și se schițau, rapid, săgeți acide pentru cei ce îndrăzneau să plănuiască ne-citiri. Cam pe atunci va fi dobândit Cornel Robu pasiuni SF și doruri de alte sfere…
În 1965, Carmen Vlad nu împlinise încă 30 de ani. Sintaxa limbii române de ea explicată era un fel de poveste de dragoste între cuvinte, cu relații vii, capricioase și neașteptate. În interstiții, furam cu ochiul toaletele doamnei, cerceii coralii o prindeau de minune și nici amănuntul că e soția Profesorului Vlad nu cântărea puțin în curiozitatea noastră pusă pe ficționări. Copleșitor și pe spații (temporale) mici, Profesorul nu părea făcut anume pentru lungi conviețuiri. O iscodeam din priviri încercând să aflăm cum se descurcă. Pe biroul Profesorului se afla poza lui Tudor, dovadă clară a intimității – dar parcă tot nu era destul. Mulți ani mai târziu, i-am întâlnit în Parcul Mare. Ieșiseră la o plimbare cu nepotul. Ionuț zburda vioi în jurul lor. Întrebată cum se împacă nepotul cu bunicul, Carmen mi-a răspuns că foarte bine, nepotul îi seamănă leit, nu poate închide nicio ușă fără să-i facă geamurile să zdrăngăne. Cât despre domnul „foarte în vârstă“, la sărbătorirea celor 90 de ani ai săi, în 2019, aveam să mă întreb, glumind, cum se face oare că, între timp, am ajuns cam de o vârstă…
În ultimii ani, vorbeam adesea la telefon ori îmi scria mesaje lungi pe e-mail, evocând „vechea noastră prietenie indelebilă“ („Nu cred că am fost un dascăl foarte bun, după regulile lui Marius Chicoș Rostogan, dar am crezut în catedră și în dialogul cu cei care nu-și ascund privirea, având o iubire comună supremă: literatura și cuvântul rostit cu căldură!“) sau comentând alert și cu umor fețe ale lumii literare, dar și ale Lumii. Nu uita să-mi scrie despre antologiile pe care le alcătuiam la Filială și care îi umpleau un raft întreg, bucuros mereu de toate lucrurile bune care se puneau la cale și gata să ironizeze orice abatere de la „datoria vieții noastre“, vorba lui Vasile Pârvan. Nu mai venea la Filială. Îmi spunea, râzând, că s-ar încumeta, poate, să urce scările, dar spectacolul pe care l-ar da la coborâre nu și-l dorea adus în văzul lumii. M-a sunat cu câteva zile înainte de sfârșit, din clinică. Dar nu mai putea vorbi. Nu voi ști niciodată ce ar fi vrut să-mi spună, dar cred că îl necăjea că nu făcusem tradiționalul schimb de urări de zilele noastre de naștere: 26 noiembrie era ziua lui, 27, a mea.
Portretele pe care i le desenează de-a lungul anilor comentatori ai operei sale sunt recunoașteri repetate ale anvergurii unei personalități ale cărei urme sunt durabile și formatoare. În toate cărțile sale de la Descoperirea operei (carte la apariția căreia, în 1970, am publicat prima recenzie din lunga mea carieră de cronicar literar!) și Povestirea. Destinul unei structuri, la Romanul universurilor crepusculare și Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului, de regăsit același refuz al perspectivei unice și definitive, aceeași bogată aventură a formelor (la cartea cu acest titlu aveam să-i fiu redactor, la Editura Didactică și Pedagogică; mă invidia că redacția, deși aflată într-o clădire dickensiană, avea ferestrele spre piață și puteam să-mi bucur ochii cu revărsarea de culori și miresme a roadelor pământului clădite pe tarabe), dar și a spiritului care le definește. Rostirea la persoana întâi plural e precumpănitoare în cărțile sale, dar nu despre pluralul autorității profesorale e vorba, ci de unul al complicității, al unui împreună al lecturii salvatoare.
Un veritabil banchet hermeneutic de găsit în Romanul universurilor crepusculare. Privind dinspre evoluția formelor romanești și alegându-și un număr de teme pe care le disecă/degustă în seama unor romancieri ca Thomas Mann, Robert Musil, Hermann Broch, Witold Gombrowicz, Günter Grass, Curzio Malaparte, Heinrich Böll, L.-F. Céline, profesorul Ion Vlad ne conduce spre singura încheiere valabilă: „Inimaginabil în afara istoriei unor existențe, creând în teritoriul ficțiunii, romanul rămâne o eternă povestire, istorisind drame, relatând evenimente, desenând portrete și invitând cititorul la un zbor în spațiul imaginarului. Dacă romanul este totdeauna povestire, avem să acceptăm că istoria sa înseamnă relatare de întâmplări capabile să fascineze, să captiveze și să stimuleze sistemul de reprezentări făurite de cititor.“ Și: „În realitate, romanul continuă să fie, dincolo de diagrama extrem de agitată și de complicată a evoluției formelor sale, o experiență a ființei, a singurătății sale înconjurate de neliniști și de incertitudini, de spaime lăuntrice și de raporturi interumane degradate și adesea întrerupte grav.“ Tentativa de a „explora și de a examina – sub specia ontologicului – destinul ființei“ are ca urmare larga, derutanta libertate a constructorului de romane. Romancierii sunt cei care „pot aproxima cu concursul povestirii nucleul de stabilitate al umanității, dar tot ei sunt cei care înregistrează, prin explozia de forme romanești, tensiunile la care se supune omul prin chiar eterna sa tânjire după echilibru.“ În interviul pe care i-l acordă lui Horea Poenar, mărturisește: „Motivul – probabil fundamental al reflecțiilor mele despre literatură – e într-adevăr povestirea, istoria, cum i-ar spune Sadoveanu. A spune istorii, a rosti sau a scrie povestiri mi se pare o dominantă a întregii literaturi, indiferent de natura ei, și o dominantă a artelor…“
Rețin și o pledoarie în apărarea literaturii române cea hărțuită azi de abordări agresive, uituce, superficiale și sinucigașe: „Îmi pare rău pentru amnezicii istoriei și criticii literare din acești ani triști și agresivi, care au uitat că una dintre cele mai înalte valori ale spiritului românesc e total ignorată. Când recitesc Hanu Ancuței, am sentimentul deplin al unui epos conceput după legile inebranlabile ale povestirii, ale Istoriilor fundamentale ale unui popor.“