Ion Vlad face parte din șirul acelor rari dascăli și savanți români care și-au ilustrat disciplina cu austeritate și chiar severitate, fiind fără cruțare față de calofili, indeciși, proști sau naivi incorigibili. Nu i-au plăcut laudele, nici dacă s-au chemat elogii sau omagii ori chiar portrete. Nu l-am avut ca profesor, fiindcă studiam istoria și trecuse de mult, din păcate, vremea audierii libere a cursurilor de către studenții variilor specializări. Aveam câte 40-42 de ore de cursuri și seminarii pe săptămână, dimineața și după-amiaza, de luni până sâmbătă. Dar vorbeau cu nedisimulată admirație despre studiile și cursurile profesorului Vlad dascălii mei, de la Hadrian Daicoviciu până la Dumitru Protase și de la Pompiliu Teodor la Camil Mureșanu, dar și studenții de la Filologie, contemporanii mei, ca și profesorii de istoria literaturii pe care i-am cunoscut atunci, precum Octavian Șchiau și Viorica Pamfil. Se spunea, direct sau voalat, că era un dascăl aspru, cu multă personalitate, dar de la care aveai ce să înveți, dacă erai dispus și pregătit să receptezi mesajul.
L-am cunoscut apoi pe Ion Vlad din scris, fiindcă citeam, aidoma colegilor mei de-atunci, „Tribuna“, „Steaua“, România literară, „Contemporanul“ și alte reviste literare. „Zăbavă“ mai râvnită decât aceasta nu prea mai era în acei ani. Am parcurs cu pasiune și curiozitate unele dintre cărțile sale, cele despre opera lui Sadoveanu, despre lectura romanului ori despre „zborul frânt“ al lui Pavel Dan, și am meditat mereu la forma echilibrată de comunicare a profesorului Vlad, la calitățile stilului său literar, axate pe conciziune și claritate, pe proprietatea strictă a termenilor. Teoria lecturii are structura precisă a unui edificiu de arhitectură, încât urmarea exercițiului critic recomandat de autor îl poate conduce pe cititorul avizat spre o înțelegere de înalt nivel a mesajului textului. De la Ion Vlad am înțeles că Pavel Dan se putea revendica dintr-o stirpe nobilă a scrisului românesc transilvănean, pornită, cred, prin Ioan Budai-Deleanu, trecută neapărat prin Ioan Slavici, continuată de Liviu Rebreanu, de Agârbiceanu și dusă mai departe de Titus Popovici, Alexandru Ivasiuc și de alții. Era o undă de moralism la toți aceștia, fiindcă ardelenii au fost excelenți dascăli, punând temelii solide pentru școlile românești de peste munți, de la București și Iași. Or, viața în societate – după cum au învățat de timpuriu transilvănenii de la funcționarii chezaro-crăiești – înseamnă respectarea legii, iar viața în comunitate se bazează pe coduri etice stricte, pe precepte morale, transmise oamenilor prin familie și școală. Lecția de la clasă (stereotipă uneori) s-a transformat, pentru unii dintre creatorii ardeleni, în lecția literaturii (transmisă prin imagini artistice, ademenitoare, dar slujind tot scopul final, acela al educării).
L-am cunoscut pe profesorul Ion Vlad în calitatea sa de rector (1976-1984), eu fiind inițial în postură de student, iar apoi de asistent universitar. Era perceput ca un rector dominant, cu aerul sigur al lui Iupiter Tonans, temut, respectat și, de către cei profunzi, admirat. Era temut, fiindcă nu ierta eroarea, mai ales greșeala repetată, ghidându-se parcă după dictonul Errare humanum est, perseverare diabolicum. Era respectat, fiindcă prin întreaga ținută, de la vorbă până la faptă, inspira, cum se spunea odată, „considerațiune“. Nu puteai să nu-i remarci personalitatea și să nu fii impresionat de cum îl vedeai și, mai ales, de cum îl auzeai vorbind. Era admirat datorită felului dezinvolt și ferm de a conduce destinele universității, siguranței de sine și, mai ales, prestigiului profesional de care se bucura. Se poate ca siguranța aceasta de sine să nu fi fost întotdeauna de nezdruncinat, dar nouă așa ni se înfățișa. Voi da doar un exemplu. În 1984, proaspăt asistent fiind, am intrat pentru prima oară, însoțit de un coleg cu vreo trei ani mai în vârstă, în biroul Rectorului. Acesta ne-a primit în picioare și l-a întrebat pe colegul meu despre scopul prezenței noastre acolo. Era vorba despre semnarea unei hârtii, a unui document. După expunerea sumară a conținutului actului, rectorul a rostit o sentință dură, exprimată cu voce tunătoare, a luat bucata de hârtie, a rupt-o în mai multe bucăți în fața noastră și ne-a poftit să revenim atunci când vom avea o cerere cum se cade.
L-am cunoscut pe profesorul Ion Vlad și prin prisma prietenului meu, Tudor Vlad sau Vlad junior, fiul Rectorului, când rectorul nu mai era rector, dar era de mult aureolat de glorie și chiar de legendă. Am lucrat cu Tudor la aceeași instituție, de cercetare și de editare a rezultatelor cercetării, la scurt timp după 1989, fără să ne împărtășim prea multe lucruri inițial. Apoi, treptat și statornic, s-a legat între noi o prietenie, continuată parcă mai intens în anii din urmă, după plecarea lui, ca eminent profesor, peste Ocean, la University of Georgia. Nu am vorbit des despre Profesor, dar am înțeles, adesea din aluzii, din amintiri legate de copilărie, ce rol copleșitor a jucat tatăl în viața fiului, devenit el însuși romancier, scriitor, profesor de jurnalism.
Profesorul Ion Vlad a fost rector într-o perioadă de cumpănă din viața universității clujene, perioadă în care imixtiunea politicului era dură în întreg sistemul de învățământ românesc. Atunci se resimțea apăsat procesul de restrângere și de constrângere a învățământului universitar propriu-zis, mai ales în domeniile științelor sociale și disciplinelor umaniste, și de creștere disproporționată a domeniilor inginerești din cadrul a ceea ce se chema atunci „institute politehnice“. Natural, locurile la admitere aprobate de minister pentru toate specialitățile erau categoric insuficiente, dar la învățământul universitar propriu-zis se întâlneau situații aberante, de câte 20-30 de concurenți pentru un loc. Învățământul superior era strict controlat, secții întregi erau sau urmau să fie suprimate (psihologia, sociologia), paleta limbilor străine se tot micșora. Cu atât este mai de admirat atitudinea rectorului Ion Vlad, care, cu un chip dăltuit parcă în marmură, sfida uneori impasibil partidul. Îmi amintesc de o scenă din primăvara anului 1984, când, în timpul unei ședințe curente a Biroului Senatului (cum se chema atunci Consiliul de Administrație), s-a deschis ușa, prin care încerca să pătrundă timid o persoană. Rectorul vorbea cu voce tunătoare, după obicei, biciuind o anumită situație de netolerat. Erau acolo prorectorii și decanii, secretarul de partid, reprezentanții studenților, ai sindicatului, care și-au întors privirile spre ușă. Rectorul și-a întrerupt brusc discursul și a spus doar două cuvinte: „Ieși afară!“. Persoana, împleticită, fără să spună nimic, a închis ușa. Iar apoi, către sală, în chip de lămurire a reacției sale, rectorul a continuat: „Tovarășul crede că dacă vine de la partid poate întrerupe până și ședința Biroului Senatului. Va fi obligat să învețe de-acum că nu poate! În plus, este și semidoct“. S-ar putea crede că nu era mare lucru, dar, în fond, era, fiindcă sub vocea puternică se ascundea și o voință inflexibilă. Profesorul Ion Vlad a fost un rector din stirpea lui Constantin Daicoviciu, astfel încât Universitatea – cu tot marasmul acelor ani – a rămas o insulă a „literelor și virtuții“, iar studenții, după studiile de la Cluj, puteau spune, cu mândrie, Et in Arcadia ego! Natural, erau întrerupte canalele de comunicare cu Occidentul, nu mai veneau noutățile indispensabile în biblioteci (mai ales periodicele), participările la congrese, sesiuni științifice și conferințe internaționale erau tot mai rare, contactele cu străinii erau practic interzise. Și, totuși, în multe privințe, Universitatea rămăsese o citadelă autentică a cunoașterii, învățăturii și educației. Mai trăiau încă unii dintre dascălii cei mari, cu studii strălucite interbelice și cu doctorate la Sorbona, la Viena, la Roma ori la Berlin, se mai vedeau, pe la colțuri de stradă umbrite de tei, bătrâni senini ca niște patriarhi, care-și scoteau pălăriile cu boruri largi, făcând abia schițate reverențe cunoscuților. Mulți profesori se adresau tinerilor cu formula „Domnule student“ sau „Domnișoară studentă“; la finalul studiilor, se învățau cântecele indispensabile „serenadelor“, dintre care nu lipsea faimosul „Gaudeamus“ (numit, în fapt, De brevitate vitae), dar nici „Imnul Clujului studențesc“, care cuprindea la refren versurile „Se duc studenți stol după stol,/ Dar Clujul nu rămâne gol“. Anual, în mai-iunie, orașul înflorea de „serenade“, cântate pe la casele profesorilor și prin complexele studențești. Astfel, „stolurile“ de studenți nu plecau din Universitate ca de la o casă pustie, ci porneau spre lume cu mesaje clare și cu nostalgia unui fel de Heidelberg românesc.
Rectorul și profesorul Ion Vlad a urmărit viața noastră universitară de după 1989 și, de multe ori, s-a revoltat. Am avut ocazia să-l ascult și să-i citesc de câteva ori epistolele șfichiuitoare, ironice, pline de tristețe critică. A veștejit prostul gust, setea nemărginită de putere, falsa erudiție afișată ostentativ, lașitatea și supunerea unor semeni, distrugerea unor valori consacrate, înlocuirea competenței cu puterea absolută, îmbinarea servilismului cu aroganța. A vrut să vadă în Universitate o comunitate a spiritelor libere și instruite, reunite întru apărarea idealului cunoașterii. Nu a mai regăsit, din păcate, acea visată universitate și s-a închis în sine, s-a întristat, dar a rămas revoltat mai mult decât întristat. Lumea de-odinioară, cu atmosfera ei de gust interbelic și de mare elevație intelectuală, cu boema clujeană cunoscătoare, în mijlocul căreia se vorbea despre romanul modern și se scanda din Horațiu, Vergiliu și Ovidiu, se dusese pentru vecie.
Profesorul Ion Vlad a fost un protagonist al acelei atmosfere care nu mai este. A vegheat, cu severitate și cerbicie, ca Universitatea să-și îndeplinească menirea. A lăsat în urmă un model de savant și de profesor, la înălțimea exigențelor școlii fondate de Sextil Pușcariu, continuate de Bogdan-Duică și de Dumitru Popovici, de Nicolae Drăganu și de Emil Petrovici și de atâția alții. Acum, s-a alăturat și Ion Vlad șirului de celebrități evocate aici, deși nu a fost onorat în viață precum unele dintre acestea. Nici nu i-ar fi plăcut onoruri gratuite și premieri de complezență. Opera sa vorbește, însă, de la sine și va trece peste timpul măsurat atât de stângaci de noi. În vremuri de grea cumpănă, Profesorul și Rectorul Ion Vlad a ținut Filologia clujeană și Universitatea Națională a Daciei Superioare la înălțimea cerută de fondatori, ghidându-se după legatul marilor dascăli și după testamentul lăsat de Vasile Pârvan și intitulat „Datoria vieții noastre“. Nu ne-am apropiat decât foarte târziu, când trecusem și eu de vârsta maturității. Dar nu știu prin ce miracol ne-am apropiat în așa măsură, încât legătura părea să fie situată dincolo de spații și timpuri. Ion Vlad și-a îndeplinit datoria vieții sale pe acest pământ și a pășit în viața eternă cu demnitate. Spun în final, după antica rânduială romană: Opto sit tibi terra levis.