Nu e tocmai ușor de stabilit locul lui Dumitru Radu Popescu într-o tipologie a prozei românești.Din 1958, anul debutului editorial cu volumul de schițe și povestiri Fuga, şi până la ultimele apariții (datând de la începutul deceniului trecut), prozatorul a acoperit, cred, tot inventarul de specii ale genului epic, de la cronica măruntă la ciclul epic, de la schiţă la roman, de la povestire la nuvelă. Formula sa narativă, de asemenea, s-a schimbat cam la fiecare volum. Ca să complice și mai mult misiunea istoricului literar, prozatorul a scris și teatru, scenarii de film, comentarii literare, articole politice, pamflete şi, din când în când, chiar cronică sportivă. A sfidat, în chip vădit, „legea pământului“, care îl împinge pe scriitorul român să-și pună talentul în viață, nu în operă.
Căutând să-l cuprindă pe prozator într-o singură formulă, criticii au întrebuințat-o des pe cea de realism magic, preluată din romanul sud-american, dar neadaptată unei tradiții a prozei noastre în care intră, pe lângă basmul popular, Creangă, Sadoveanu și, odată cu generația șaizeci, fantasticul eliadesc. Încercarea de a-l reduce pe D. R. Popescu la o formulă unică nu e tocmai fericită. Încerc să propun, aici, un traseu interpretativ mai nuanțat.
*
O primă etapă: proza de început a lui Dumitru Radu Popescu. Care, ca și cea a altor colegi de generație – Nicolae Velea, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Ion Băieșu, Sorin Titel –, zace îngropată în paginile unor volume care nu se mai găsesc demult decât în biblioteci. Voga romanului, la care șaizeciștii (mai puțin Velea) au trecut cu frenezie, în a doua jumătate a deceniului al șaptelea, a făcut ca aceste povestiri și nuvele să fie aproape uitate, relegate pe raftul „încercărilor de tinerețe“, care au pregătit „marele salt“. Or, tocmai ele, prozele scurte din anii de început, i-au consacrat pe șaizeciști, fie că vorbim de Fănuș Neagu, de Radu Cosașu sau, iată, de Dumitru Radu Popescu. Revenirea la aceste texte – a cărei necesitate a semnalat-o insistent Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române – mi se pare utilă, dacă dorim să înțelegem cum s-a petrecut întoarcerea la proza adevărată, după coșmarul realist-socialist.
Primul D. R. Popescu a fost – ca și Fănuș Neagu, Radu Cosașu sau George Bălăiță – fatalmente inegal. Tânărul prozator „se caută“: de-a lungul unui întreg deceniu, el trece de la „slalomul“ abil printre jaloanele realismului socialist, vizibil în povestirile „cu țărani suciți“, la tragicul și grotescul unor narațiuni în care războiul sau seceta postbelică deformează cadrele realului, și, într-un final, la formula modernă și personală din Leul albastru, Dor și Duios Anastasia trecea. Tot atât de ușor se observă, în contrapartidă cu căutarea formulei personale, și absența elementului parabolic (cu subtextuale trimiteri politice), care, în deceniul 1970-1980, îl va propulsa pe prozator pe un alt palier valoric și într-o altă vârstă a prozei. Componente ale lui se găsesc risipite în aceste texte de început, însă sinteza lipsește. În Dor, bunăoară, întâlnim crima ca axis mundi și, respectiv, ancheta ca formulă narativă, dar lipsește fantasticul care dă nota caracteristică romanelor din ciclul F. Grotescul și strategiile incertitudinii sunt prezente în Ploaia albă, însă nuvela este una realistă, din care sunt absente decupajele de planuri și perspectiva multiplă pe care le întâlnim în F. În sfârșit, parabolicul este procedeul dominant în capodopera Duios Anastasia trecea: un parabolic transparent, lipsit de fantastic, totuși…
*
Un moment-cheie al metamorfozei narative este, desigur, tocmai nuvela Duios Anastasia trecea (1967). În acest text – una dintre cele mai bune creații românești de gen din toate timpurile – se produce intruziunea mitului în naraţiune. Viziunea tragică asupra existenţei era prezentă chiar în prozele de debut, cele marcate de război şi de perioada imediat postbelică, dar acolo, lipsind miturile, tragicul se camuflează în lirismul subiacent. În Duios Anastasia trecea, însă, se insinuează referențial un mit – cel al Antigonei –, ipostaziat în existenţa de zi cu zi a unui sat din Clisura Dunării, în care nemţii împuşcă un partizan sârb şi-l lasă neîngropat. Lirismul este eliminat din combinaţie, fiind substituit de un tragic grotesc, iar mai târziu, în alte proze, de ironie, în acea formulă consacrată de folclor sub numele de râsu’ plânsu’.
*
Al treilea pas: romanul F (1969) și ciclul pe care l-a inaugurat, din care mai fac parte Vânătoarea regală (1973), O bere pentru calul meu (1974), Împăratul norilor (1976) și Ploile de dincolo de vreme (1976).
F este un roman care nu face evidente semnele realismului magic, cel puțin așa cum îl cunoaștem de la sud-americani: prozatorul explorează aici, mai curând, zonele obscure ale psihologiei umane şi instinctele atavice îngropate în subconştient, pe fundalul unui sat românesc bestial, transformat de „prefacerile“ epocii comuniste într-un spațiu al răului absolut. Poziția în care se plasează autorul, în raport cu textul, este cea a exorcistului, de aceea personajul-liant al romanului este un procuror, Tică Dunărinţu, care încearcă să purifice prin anchetă spaţiul ficţiunii, contaminat de agenții patogeni ai „noului“. Asasinarea lui înainte de elucidarea anchetei are rolul de a denunța limitele capacităţii romancierului (realist) de înţelegere, cuprindere şi ordonare a realităţii.
Din acest punct de vedere, rolul romanului F în evoluţia prozei noastre postbelice a fost cel de a epuiza tiparele romanului neo-modernist: personaje, tramă, arhitectură. Totul este destructurat în F. Prozele care-l alcătuiesc (Ninge la Ierusalim, Boul şi vaca, Cele şapte ferestre ale labirintului) se leagă prin fire logice, ca şi printr-un spaţiu epic comun, fără a-și pierde, însă, un anume grad de autonomie. Personajul-procuror le străbate pe toate trei, în postúri diferite, însă: confident în prima, anchetator în cea de-a doua, protagonist în ultima. Comună este şi dicțiunea narativă, îngemănare a „verosimilului“ cu „neverosimilul“, a grotescului cu tragicul. Parcă spre a-i şubrezi şi mai mult poziţia, Dumitru Radu Popescu modifică mereu punctul de referinţă al anchetatorului, ceea ce răstoarnă şi ocultează şi mai mult adevărurile psihologice ale personajelor şi relaţiile dintre ele. În final, îl suprimă de-a dreptul pe procuror, care, pe de-o parte, devenise periculos (în logica interioară a poveştii: era pe cale să-i dezvăluie pe asasini), iar pe de alta, devenise inutil (schimbarea punctului de referinţă subliniind îndeajuns incapacitatea creatorului de a stăpâni lumea propriei ficţiuni).
*
Două decenii și jumătate mai târziu, după un ciclu de romane – Viața și operele lui Tiron B., 1980-1982 – întâmpinate rezervat de critică, în primul său roman de după 1989 (Truman Capote și Nicolae Țic, 1994), autorul lui F s-a reinventat.
Prozatorul este bântuit de aceleași fantasme, epuizându-le şi iar reluându-le, dar dintr-un alt unghi. Ele fuseseră deja semnalate de critică – războiul, întrepătrunderea sacrului cu profanul în existenţa cotidiană, rolul simbolurilor în configurarea destinelor individuale –, fără ca, totuși, reţeta formulei literare a lui Dumitru Radu Popescu să fie vreodată descifrată cum trebuie, până la capăt.
Astfel, într-un contrapunct al opacității titlului F, atât titlul, cât şi subtitlul romanului din 1994 – Truman Capote şi Nicolae Ţic (romanţ) – sunt transparente. Chiar prea transparente (autorul a fost, se știe, un spirit ludic). Romanul este un romanţ, deoarece nucleul epic îl constituie o întâmplare erotică, trivială şi romanţioasă. Gelos pe amicul Dinu, pe care-l suspectează că întreţine legături amoroase cu soţia sa Crina, personajul principal, Iezechiel, se hotărăşte să-l omoare. Se întâmplă, însă, ceea ce juriştii numesc o error in persona: în locul celui aşteptat soseşte cel mai bun prieten al lui Iezechiel, Emil, care cade sub cuţitul acestuia.
Avem aici o replică la Truman Capote și la obsesia sa de a dezvălui totul. Ca și în F, universul de simboluri, mituri şi arhetipuri e ocultat. Destinul fiinţei este orb, la fel de orb ca fiinţa însăşi, care trece prin durată fără a sesiza conjuncturile nefaste. Romanţul iniţial se transformă, în sens invers transformării protagonistului, într-un tragic roman-recherche, a cărui morală este că întotdeauna găseşti ceva, dar (în opoziţie cu prozatorul american) acel „ceva“ nu este neapărat ceea ce cauţi…
*
Nu am pretenția de a fi epuizat, prin câteva incizii rapide, universul epic al lui Dumitru Radu Popescu, ci doar pe aceea, mai modestă, de a fi sugerat unele corecții ale interpretării operei sale prozastice. Operă esențială în procesul desprinderii de modernism și al pregătirii pentru experiența postmodernă. Nu a fost un efort în care Dumitru Radu Popescu s-a angajat de unul singur, ci alături de alți mari prozatori ai generației sale. Îi aparține, însă, meritul de a fi lucrat în cicluri ample și de a-și fi dus, în general, proiectele la capăt.