Prezența morții este percepută din partea unora dintre personajele scrierilor în proză ale lui Dumitru Radu Popescu sub forma unei fante a divinității oferită celui care dorește să aibă un minimum acces la sensul lumii. Totodată, i se dăruiește alesului șansa de a intui misterul sacralității dincolo de orice explicație găsită pe cale rațională. Pentru alte personaje, obișnuirea cu toposul cimitirului asigură o alternativă existențială acceptabilă la o viață risipită în chip monoton. Într-un univers domestic decăzut, acest topos funebru constituie un prilej de meditație pentru ființa care caută sensul unei viețuiri puse sub semnul absurdului: „Cimitirul nostru, adică al Câmpulețului, e deasupra orașului. Începe el în fundul grădinii mele, ca o prelungire a grădinii mele (o prelungire moartă, fiindcă acolo, dincolo de gardul nostru, începe un spațiu mort: unde nu poți pune ce vrei, decât morți, unde nu poți crește ce plante și ce flori vrei), dar urcă până deasupra Câmpulețului și văzut de departe, mai ales vara, alb din cauza crucilor albe, pare ca o ciudată ființă albă, ca o moarte albă, ca o persoană ascunsă în pământ și având afară doar niște cruci de piatră, ca niște capete. Mă obsedează noaptea crucile albe, am impresia că încep să coboare în oraș, să curgă în oraș, pe străzi, fiecare mergând să-și găsească locuința și patul și să se odihnească acolo până dimineața când lumina le adună la locurile lor de pe deal“ (Vânătoarea regală, Ed. Curtea Veche Publishing, 2011, pp. 28-29).
Resimțirea dereglării echilibrului dintre viață și moarte face ca individul înzestrat cu o conştiinţă reflexivă să considere prezența morții în preajmă ca pe o formă de privare de libertate. Ducerea unei existențe absurde degradează ființa, acceptarea morții ținând, până la urmă, de datele firescului, odată cu insinuarea sentimentului de inutilitate a trăitului. Cimitirul oamenilor (o precizare necesară, pentru că există și unul al animalelor) este proba revelatoare a înțelegerii morții drept dublet al vieții: „În cimitirul acesta de oameni crucile sunt toate de lemn, înalte și foarte înalte, după statura celor duși, fiecare cruce măsurând când a fost pusă la căpătâiul celui mort cât măsura el în viață stând în picioare. Negre de timp, aplecate în față, gârbovite, pitice, intrate în țărână până la creștet, aplecate într-o dungă, lăsate pe spate, nu erau egale și această inegalitate fantastică te înspăimânta“ (Ibidem, p. 284). Ar fi aici de adus completarea că, înaintea crucilor, toiagurile din ceară puse în sfeșnicele de la capul coșciugului au – sau ar trebui să aibă la începutul arderii lor – măsura celor stinși.
Într-o lume în care păcatele duc umanitatea în derivă existențială, extincția pecetluiește soarta omului, care își trăiește obsesiile și spaimele. Hotarul dintre cele două tărâmuri este incert, iar semnele thanaticului degradează viața autentică a urbei, ce se constituie într-un topos blestemat: „Crucile și mormintele intrau în oraș, pe strada principală, pe străzile periferice, veneau prin grădini, își căutau un loc; nu mai aveau locuri în cimitire și se așezau pe trotuare, morminte și cruci, intrau în case și rămâneau pe paturi, prin baie, în fața oglinzilor, morminte și cruci, în bucătărie, pe peronul gării, pe turnul primăriei, pe acoperișuri, morminte și cruci, prin poduri, prin pomi, ca niște cuiburi stranii în toată lumea, înghesuin- du-se, făcându-și loc, de nu mai aveau loc viii de morți, de nu mai era aer și eu m-am trezit fără aer, sufocată, și câteva clipe am tot crezut că dormisem în pat lângă o cruce și până n-am aprins lumina și n-am deschis fereastra nu m-am dezmeticit de-a binelea din coșmarul în care mormintele pătrunseseră peste tot și izgoniseră orice fir de iarbă și de viață“ (Ibidem, pp. 135-136).
Astfel condiționat, orașul capătă atributele unui spațiu concentraționar ce frânge orice aspirație de evadare. În centrul urbei se află plasată pușcăria, care închide, la rândul ei, povestiri despre viața lumii înseși sortite captivității morții. Mâinile scoase pe ferestre de către deținuți le dau acestora iluzia libertății în noaptea unui nou început, de Anul Nou: „Pușcăria se afla în centrul orașului și în orașul ăsta mic și în lumea lui, pușcăria era ceva grozav, de sărbători se plimbau prin fața ei, ca și cum ar fi mers în altă parte la gară să vadă trenurile, sau în port, să privească vapoarele ce nu se opreau – se plimbau prin fața ei și ne făceau cu mâna, deși noi nu-i vedeam. Domnilor și doamnelor, tinerii se plimbau de braț și priveau ferestrele noastre, așa se obișnuiseră. Și într-o noapte de Anul Nou când ei se plimbau și cântau prin piață, Calagherovici ne-a zis să scoatem și noi mâinile pe fereastră și le-am scos, ținându-ne în brațe unul pe celălalt, căci ferestrele erau sus de tot. Și Calagherovici ne-a spus de ce să le scoatem: că așa văzuse și el odată o mână scoasă printr-o fereastră de pușcărie și i se păruse că mâna aceea era liberă și vedea orașul pe care omul nu-l putea vedea“ (Ibidem, p. 331).
Luându-l drept model pe Shakespeare, despre care afirmă că posedă geniul întrebărilor pe care nu le pune, dar şi geniul răspunsurilor pe care nu le dă în mod răspicat şi didactic, D. R. Popescu – om de teatru care știe ce înseamnă să fii „actor la Curtea prințului Hamlet“ – (nu) încearcă să răspundă la câteva, grele, întrebări legate de problematica insolubilă a morții. Gândin- du-se la năstrușnicul Ivan Turbincă, eseistul adoptă o atitudine (auto)consolatoare, plină de satisfacție, când citește, după delectarea cu paginile buruienoase din Povestea poveștilor, că Dumnezeu îi îngăduie temporar omului să aibă puterea „de a pune botniţă Morţii“ (Corul morilor de vânt. Eseuri, Ed. Pallas Athena, Focșani, 2015, p. 150) și de a o aduce în pragul alienării. Totuși, glasul neputinței omenești în fața extincției acoperă șoapta prin care se încearcă a se aprinde candela sperării pe pământ: „E corect, oameni buni, să-ţi baţi joc de Moarte şi să lipseşti omenirea de un factor civilizator, de progres, cum este Moartea?! Păi, boieri dumneavoastră, fără moarte ar mai exista eroi, ar mai exista iubirea sublimă, ar mai exista războaie, imperii?… Totul n-ar mai avea rost, viaţa ar fi o nebunie! […] Bine, a mai stat un grecotei într-un butoi, dar măcar ăla zicea că e filosof (fie!) – şi nu făcea din scârbavnicul mădular masculin un idol dătător de bucurii trupeşti şi sufleteşti, iar moartea n-o băga în traistă (ca să nu spun în mă-sa, că ea n-are mamă!)!“ (Ibidem, pp. 200-201). Într-adevăr, Moartea nu are mamă, dar nu are nici tată. Sau poate că îl are pe dracul (în ea), care, la rândul lui, are o mamă. Dar atunci înseamnă că moartea ar avea totuși o bunică…
Eșecul fiind înscris în datul genetic, eseistul se întreabă, uşor retoric, în ultimele pagini ale culegerii Corul morilor de vânt, dacă istoria este „un reazim, o speranţă, o poveste din o mie şi una de poveşti, o utopie?“ (Ibidem, p. 386). Indiferent de atitudinea adoptată în fața morții, cert este că toată lumea se gândește la „ultimul drum“, pentru că Istoria mare pare a se confunda uneori cu istoria cimitirului. Acesta este un motiv pentru eseist de a atrage atenția că cea mai veche meserie din lume nu este a femeilor ușuratice de profesie, ci a bărbaților gropari („bufonii morții“), care, în acest spațiu al sfârşitului absolut a toate și a tot, reprezentat de cimitir, definesc și întrețin suflul eternităţii. Este vorba despre o eternitate ale cărei principii sunt ignorate în lumea pragmatică de astăzi: „Poliţia cască, biserica doarme când sfârâie grătarele în cimitire, iar acordeoanele se încing şi manelele îi fac pe cei morţi să salte în morminte de bucurie! Nici în cimitire nu mai suflă nimeni în faţa baştanilor de pe pământ! Da, chiar în cimitire, unde se presupune că mai există o umbră de cer, absurdul dă în clocot!“ (Ibidem, p. 238).
În privința spațiului sepulcral, aș face o observație legată de faptul că autorul nuvelei Duios Anastasia trecea pare a fi marcat și în eseurile sale de motivul respectării tradiției de a înmormânta pe cineva ucis, chiar cu prețul sacrificiului suprem. Dau două citate referitoare la Miorița: „Susţineam, cândva, că păcurăraşul le spune sau le transmite, prin mioriţa laie, ucigaşilor săi, unde să-l îngroape, nu unde să-l înmormânteze! E o mare diferenţă între şi între… Acum merg mai departe şi zic: nu asasinii l-au îngropat! Cel puțin mie îmi place mai mult această ipoteză“ (Ibidem, p. 26); „E o geografie paradisiacă – o gură de rai, un topos miraculos! Verişanii nu-şi pun problema îngropării păcurăraşului! Nici în acest rai de sub munte, nici în altă parte!“ (Ibidem, p. 83). Neîndoios că, în contextul unui asemenea „ceremonial“, peisajul paradiziac din gura de rai nu are cum să mai inducă nevroza morţii.
Dacă mormântul există și mai este gol, atunci se întâmplă altceva urât și în lumea noastră scriitoricească, începând cu perioada stalinistă. Atunci, „un grup neomogen de scriitori şi gazetari, de orientări politice diferite, au pus bazele unei noi religii: scuipatul pe viaţa, opera şi mormântul unui confrate?… […] Pâş-pâş a luat fiinţă pe malul Dâmboviţei (apă dulce) protocronismul corectitudinii politice“ (Ibidem, pp. 391-392). Iar aceasta, pentru că „e vorba de o altă logică a morţii: dacă omori întâi opera cuiva, nici insul în cauză nu va mai întârzia mult pe pământ!“ (Ibidem, p. 233). Cu atât mai mult se întâmplă astfel de lucruri urâte, cu cât victima a fost îndreptățită, la sfârșitul vieții, să conchidă: „Non omnis moriar!“ Viaţa unui mare scriitor se constituie într-un excelent prilej de punere în subsol (sau poate că în… abis) a operei sale: „Nu degeaba în folclorul nostru moartea are chip de om – o babă cu coasa! Da, uneori, moartea are şi chip de pasăre de pradă, prototip al neoliticului, spun specialiştii… Pe noi ne-ar interesa mai mult, acum, moartea cu chip de om, cu chipul unui coleg, unui confrate, unui fost prieten, unui vecin, cu chipul vreunei vecine!… Nu este imposibil ca îndărătnicia unui om – şi neputinţa sa de a fi altceva decât un cioclu! – să nu îmbrace garderoba babei cu coasa!“ (Ibidem, pp. 245-246).
În finalul nuvelei Leul albastru, un leu scapă, în mod întâmplător, din cușca de la circ și, spre groaza tuturor, traversează orașul ca un rege. În centrul urbei, se oprește pentru a se adăpa de la cișmea, apoi își urmează calea (regală) cu pas egal și maiestuos. În mod surprinzător, odată ajuns la marginea pădurii, se culcă pe labele din față și se stinge de bătrânețe. Născut sub Zodia Leului și nutrind iluzia libertății în noaptea de Anul Nou, a doua zi, D. R. Popescu a scos pe fereastră mâna care a scris, apoi a ieșit și el din cușca circului lumii. S-a stins și a lăsat în urmă o importantă operă, ce poate fi caracterizată, printre altele, ca fiind marcată de o viziune epică stranie, în care umorul (câteodată chiar umorul negru) și ironia amară se amestecă cu un scepticism superior. La viața sa, Dumitru Radu Popescu a semănat vânt și a cules… strânsură.