În scopul de a se forma o coaliție europeană pentru a-i alunga pe turci din Europa, Nicolaus Olahus îi scria în 1533, de la Bruxelles, lui Cornelius Scepperus, care era ambasador, secretar și consilier imperial al lui Carol Quintul: „Pe valahi și pe moldoveni, care ar trebui atrași de partea noastră și a polonezilor, nu pun mare temei. Oare nu știi cât de nesigură este situația voievozilor în Valahia? Îmi aduc aminte că tatăl meu, care era născut din sângele lui Dracula, voievodul Valahiei, mi-a povestit odată că a preferat să se mulțumească cu o situație modestă în Transilvania, unde s-a refugiat pe timpul regelui Matei, ca să nu fie ucis de Dracula însuși pentru domnie, decât să rămână în patrie cu un rang înalt. Regele Matei i-a propus de mai multe ori să-l aducă înapoi, dacă ar vrea, cu armata și să-l ridice în scaunul voievodatului Valahiei. Ce a răspuns el? Nu! Și nu din slăbiciune sau de frică, ci pentru că prefera să trăiască acolo în pace, ca un simplu particular, până la bătrânețe, decât să domnească în țara sa un an. Căci voievozii valahi au obiceiul să-i omoare pe cei din os de domn pentru putere“ (Nicolaus Olahus, Opere, II, ed. de Florentina Nicolae și Dorin Garofeanu; dosar de receptare critică de Laura Bădescu – F.N.Ș.A., 2022, pp. 1639-1641).
Cele spuse de epistolierul exilat sunt confirmate cinci ani mai târziu de un călător prin Țara Românească, Anton Verancsics, care scrie: „Ca și când ar fi cuprinși de o nebunie înnăscută, ei [muntenii?] obișnuiesc să-și omoare aproape pe toți domnii, fie în ascuns, fie pe față; […] și e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească. Altă dată în răstimp de doi ani au dat gata și câte doi sau trei domni și nici nu se află niciunul din neamul acestora care să nu știe de mai înainte că merge la moarte sigură atunci când este făcut domn. Dar ei sunt așa de hotărâți în acest gând al lor, încât dacă ar fi ridicați la domnie pentru o singură zi o mie de inși și în aceeași zi ar fi cu toții uciși, le-ar urma îndată fără înfricoșare alți o mie, socotind că au avut o moarte mai bună și fericită aceia care au apucat să se așeze măcar o dată în scaunul domniei“ (apud Daniel Barbu – coord., Firea românilor, Ed. Nemira, 2004, p. 16). Cred că, în spațiul românesc, spusa „Mai bine să fii vultur doar o zi, decât o viață-ntreagă cioară“ s-a rostit nu o singură dată pe zi și nu numai în acel timp.
Stau și mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă tatăl lui Nicolaus Olahus ar fi acceptat propunerea lui Matei Corvin de a deveni voievod. În situația în care prigonitul argeșean Stoian/Ștefan Românul s-ar fi reîntors de la Sibiu ca domn la Curtea de Argeș, este posibil să fi succedat la tron, cu nume nelatinizat, și fiul său (Nicolae Valahul?), iar istoria țării ar fi avut un curs puțin schimbat. Și nu numai istoria – relativ îngăduitoare cu muntenii în intervalul decenal al domniei lui Neagoe Basarab –, ci și cultura ar fi arătat o altă față, văduvită fiind de Mănăstirea de la Curtea de Argeș sau de Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (dacă artizanul lor nu ar mai fi apucat să se urce pe tron). Într-un astfel de scenariu ipotetic, virtualul domn ar fi trebuit să-și reprime pornirea spre viața ecleziastică, dar ar fi rămas același om de stat și diplomat binecunoscut de cancelariile europene. Viața aulică permițându-i să se căsătorească și să aibă copii, este plauzibil să fi lăsat și el în urmă niște învățături. Asemenea lui Neagoe Basarab, care avansa un model de a conduce, Nicolaus Olahus era interesat de principiile unei noi educații princiare.
Atitudinea smerită („eu, vinovat și nedemn slujitor și vierme al Tău“ – Nicolaus Olahus, op. cit., p. 1827) cu care și-a redactat testamentul (unde există referințe repetate la conceptul religios fundamental de smerenie, ce trebuie să predomine în viața creștină) este similară cu a lui Neagoe Basarab, ale cărui învățături comportă tot o valoare testamentară. Un început de frază din testamentul umanistului pe jumătate român ar trebui să atragă atenția celor care sunt convinși de componenta fatalismului românesc încorporată Mioriței: „Iar dacă va fi să mor, la porunca lui Dumnezeu, fie la Viena, fie în altă parte, prietenii, rudele și servitorii mei să ducă la Tyrnavia trupul meu și să mă îngroape înaintea scaunului meu arhiepiscopal […]“ (Ibidem, p. 1831).
Refuzul lui Ștefan Olahus de a deveni domnitor nu a dat o altă turnură vieții sale și, implicit, familiei pe care o întemeiase în Transilvania, Nicolae ajungând să fie – în urma dezastrului de la Mohács – fiul exilat al acestui pribeag. Demnitarul central-european a purtat cu demnitate numele de Olahus/Românul, în ciuda unor dușmănii manifestate în patria adoptivă, deoarece era vorba despre denumirea unei etnii supuse, disprețuite și nerecunoscute ca atare de către elita politică și culturală din Ungaria acelei vremi. Și totuși, ungurul după mamă a dat dovadă de un profund sentiment „matriotic“, recunoscut prin rangurile la care a avut acces: guvernator al Regatului și funcția supremă în ierarhia ecleziastică. Din dubla identitate etnică pe care a avut-o, el și-a asumat-o mai mult pe aceea ungurească, iar aceasta nu se explică doar prin cariera de excepție pe care a avut-o în regat. Pe de o parte, Nicolaus Olahus era un homo universalis, cosmopolitismul caracteristic umanismului trecând peste frontierele spirituale, deși acelea imperiale sau regale rămâneau intacte. Pe de altă parte, conștiința națională nu era acutizată, ca peste trei secole, atunci când Nicolae Bălcescu scria Românii supt Mihai Voevod Viteazul. Cu toate acestea, în Hungaria există pasaje descriptive idilizante ale regatului care îl apropie de patriotul român, în descrierea Ardealului, să spunem…
I-a fost hărăzit lui Nicolaus Olahus să trăiască în perioada de apus a Renașterii, dar și într-una marcată de puternice conflicte religioase iscate de Reformă, ca să nu mai vorbim despre ajungerea turcilor sub zidurile Vienei. E vremea când „este dezgustător ca doi să se războiască și al treilea să moară de frică“ (Ibidem, p. 1583) – după cum reflectează Cornelius Scepperus. Înnobilat și ridicat la rangul de baron, dar nu… local, ci imperial, revenitul din exil nu a încetat vreodată să se considere român de viță princiară și descendent roman, în condițiile culturale favorabile în care latina era limba de circulație europeană. Capul Bisericii – care a încoronat la Bratislava pe Maximilian ca rege al Ungariei și a rostit în Catedrala Sfântul Ștefan din Viena discursul funebru pentru regele și împăratul defunct Ferdinand I – nu putea să aibă inițiative personale pentru apărarea românilor din Ungaria sau din Transilvania.
Condiția de „străin“ impunea păstrarea prudenței și exprimarea nemulțumirilor doar în epistolele către prieteni. Aceluiași Cornelius Scepperus i se scria: „Tu sau eu, suntem păstrați în slujbele oricărui principe numai atâta timp cât suntem devotați și putem să-i servim. Dacă în zilele noastre virtutea ar avea vreo valoare sau măcar o umbră de valoare, ea ar îngădui oamenilor de ispravă să întreprindă ceva. Dar cum nu există niciun semn că ea ar avea vreun preț acuma, ce trebuie să facem? Dacă nu preferăm, desigur, să uităm preceptele filosofiei și să fim acum, mai mult ca oricând, chinuiți și roși din cauza ingratitudinii principilor. De aceea îți scriu aceste lucruri cu toată sinceritatea, cum îmi scrii și tu mie“ (Ibidem, pp. 1761-1763).
Astfel de impedimente nu presupun faptul că Nicolaus Olahus le-ar fi minimalizat vreodată românilor identitatea etnică în scrierile sale. I-a considerat așa cum erau, adică de aceeași origine cu ceilalți, din „Dacia transalpină“, pe care i-a apreciat, în spiritul umanismului, drept urmași ai Romei și vajnici apărători la „questa porta della christianità“, după cum scrisese Ștefan cel Mare cu puțin timp înainte. Chiar dacă umanistul cu nume latinizat nu poate fi apreciat drept un latinist avant la lettre, care să prevestească zorii Școlii Ardelene, el este precursorul lui Gr. Ureche, M. Costin, C. Cantacuzino și D. Cantemir în privința răspândirii ideii despre originea latină de neam și lingvistică a tuturor românilor. A fost primul care a enunțat-o și tot primul român, înainte de Cantemir, ce a fost recunoscut în timpul vieții ca personalitate de prim rang în Europa. Este demn de remarcat faptul că inorogul din blazonul sigiliului personal al lui Nicolaus Olahus îl regăsim în postura de alter ego al autorului Istoriei ieroglifice.
Atunci când aplicăm criteriile în funcție de care stabilim cărei culturi aparține opera unei mari personalități, trebuie să ținem cont de spațiul geografic în care trăiește autorul ei, de limba în care scrie și de cititorii cărora se adresează. „On ne peut écrire avec raison que dans sa patrie“, spunea Chateaubriand, iar Nicolaus Olahus s-a aflat încă de tânăr departe de spațiul geografic în care s-a născut și a scris în limba de circulație continentală, adică în latină. De exemplu, lucrarea Atila s-a bucurat de o largă răspândire și practic a căpătat caracterul unui roman popular, deoarece a fost tradusă în limba polonă, iar din polonă, în bielorusă.
Marele umanist poate fi asimilat tradiției culturale a Țărilor Române (prin rădăcini paterne princiare), a Ungariei, îndeosebi (țara mamei tot de viță princiară, unde el a avut cursus honorum până la cele mai înalte funcții aulice și ecleziastice) a Țărilor de Jos (unde și-a scris opera, în exil) și a Slovaciei (unde a desfășurat o înaltă activitate canonică, a pus bazele învățământului superior, a murit și a fost înmormântat). Prin urmare, el aparține Republicii literelor umaniste și culturii europene, deoarece se adresează veacului său și implicit românilor din țara tatălui. Așteptându-l simbolic la masă cu o farfurie în față și cu tacâmurile expediate de Nicolaus Olahus însuși, Erasmus nu l-a avut niciodată oaspete pe cel mai mare umanist de origine română, dar își exprima încrederea că acesta face parte din generația de aur a muritorilor. „Inegalabilul“ și-ar fi întărit o astfel de afirmație, dacă nu ar fi murit în zilele în care erau terminate manuscrisele Hungaria și Atila, neputând să le mai citească.