Din nou despre Putin

Unii au iluzia că știu totul – sau aproape totul – despre Putin și despre Rusia. Cei prea încrezători în știința lor trebuie numaidecât să citească volumul colectiv coordonat de doi istorici reputați, Galia Ackerman și Stéphane Courtois, volum intitulat Cartea neagră a lui Vladimir Putin (Perrin/Robert Laffont, 2022). Se găsesc acolo o sumedenie de informații, parte din ele poate cunoscute, dar sistematizate și aduse la zi. Fiecare capitol al cărții este o sinteză cuprinzătoare, prezentând fie o latură a lui Putin, fie un aspect revelator al Rusiei de astăzi, care se întâmplă nu o dată să fie și o caracteristică a Rusiei dintotdeauna. Ansamblul e pasionant, coerent, convingător. Printre colaboratori – specialiști de prim rang: Françoise Thom, Cécile Vaissié, Nicolas Tenzer, precum și alte nume mai puțin familiare nouă, dar a căror competență e în afară de orice dubiu.

Volumul se deschide cu trei studii semnate chiar de către Galia Ackerman și Stéphane Courtois. Cei doi istorici văd în Putin o nouă încarnare a lui Homo sovieticus, grație căruia KGB-ul a revenit la putere. Liderul de la Kremlin e într-o goană frenetică și permanentă către trecut, exaltând atât absolutismul țarist, cât și regimul de teroare instituit de Stalin. Françoise Thom merge mai departe și crede că Putin l-a construit, printr-o inginerie pe cât de rudimentară pe atât de eficientă, pe Homo post-sovieticus: cinic, condus de instinctele haitei, fascinat de violență, intoxicat de o propagandă care cultivă ura și o paranoică obsesie a complotului. Yves Hamant aduce un punct de vedere insolit: el analizează limbajul lui Putin și în special derapajele vulgare, folosirea intenționată a argoului, procedee prin care, pe de o parte, obține aprobarea și râsul gros al galeriei, iar pe de alta îi șochează și îi intimidează pe interlocutorii occidentali. Fapt e că stăpânește mai multe registre ale discursului și se adaptează abil împrejurărilor.

A fost invadarea Ucrainei, în februarie anul trecut, o surpriză, se întreabă mai mulți autori ? Răspunsul lor e limpede: categoric nu. În 2008, arată Thorniké Gordadzé, Rusia invadase Georgia, iar paisprezece ani mai târziu scenariul s-a repetat aidoma. Războiul din Georgia ne avertiza că Rusia disprețuiește dreptul internațional și că ambiția lui Putin este să redeseneze harta lumii, pentru a regăsi măreția de odinioară a URSS. Față de agre siunea rusească reacția Occidentului a fost lamentabilă: s-au găsit felurite „vini“ (chiar dacă minore) guvernului georgian, i s-a reproșat Georgiei că prea se grăbise să declare că dorește integrarea în UE și în NATO, guvernul de la Tbilisi a fost sfătuit să fie mai puțin „intransigent“ față de Moscova, administrația Obama le-a recomandat georgienilor să redemareze de la zero relațiile cu rușii etc. (asta în timp ce Putin îl înștiința pe Sarkozy că „îl va înșfăca de testicule“ – mă rog, a folosit cuvântul popular – pe președintele georgian Saakașvili). Ca să nu mai spunem că, de pe acum, Kremlinul evită termenul de „război“, numind agresiunea „operațiune de constrângere a Georgiei la o politică de pace“ ! S-a văzut clar că pentru Rusia orice cedare în fața Occidentului este semn de slăbiciune, iar politica împăciuitoare a Vestului s-a dovedit falimentară.

În centrul politicii interne a Kremlinului, spune în alt text Galia Ackerman, se află militarizarea conștiințelor și pregătirea pentru război. Au fost create în ultimii ani o serie de instituții și asociații menite să glorifice Rusia eternă și să acorde Marelui Război Patriotic un loc proeminent. Sunt ocultate crimele comise de regimul stalinist, istoricii au fost, pur și simplu, împiedicați să-și continue cercetările. S-a înființat o organizație de tineret militarizată, s-a construit un imens parc militar („Parc militaro-patriotic de cultură și destindere“), de Ziua Victoriei a devenit o obișnuință defilarea așa ­numitului „Regiment nemuritor“, când oamenii mărșăluiesc în coloană, fiecare purtând fotografia unei rude ce a luptat sau a murit în Marele Război (Putin însuși a mers, într-un rând, în fruntea coloanei). Astfel, trecutul și prezentul se confundă, Putin este asimilat lui Stalin, totul pe fondul întreținerii urii viscerale împotriva Occidentului.

Un Occident care este ținta unei propagande de o agresivitate nemaivăzută. Nicolas Tenzer inventariază principalele mijloace prin care se urmărește destabilizarea lumii libere. Kremlinul a reușit să dea o mai mare audiență unor mișcări contestatare din Vest, atât cele de extremă stângă, cât și cele de extremă dreaptă. Rețelele rusești sunt, consideră Tenzer, în spatele protestelor anti-vaccin, încurajând și propagând, totodată, teoriile complotiste. Important pentru Moscova este să semene îndoială și confuzie, aruncând în derizoriu informațiile oferite de presa serioasă (avem și la noi destule exemple de televiziuni și de „animatori“ care fac – deliberat? inconștient? – jocul Kremlinului). Diabolizarea NATO este alt obiectiv major, atins printr-o serie de falsuri: se afirmă (fără nicio bază) că Occidentul ar fi promis că nu va extinde NATO în Europa Centrală și de Est, se bate monedă pe tema „cetății asediate“ (Rusia ar fi încercuită de NATO) și s-a luat drept pretext al invadării Ucrainei perspectiva intrării acestei țări în NATO, perspectivă oricum foarte îndepărtată și pe care occidentalii au tratat-o cu mare precauție, ca să nu-i supere pe ruși.

Iar Moscova nu are astfel de scrupule… Politica ei externă are drept linii directoare șantajul, recrutarea de spioni și de unelte fidele, crima organizată. Regimul lui Putin, notează Françoise Thom, este osmoza dintre serviciile speciale și pegră. A practicat cu perseverență șantajul energetic, le-a impus unor țări dependența de petrolul și gazul rusesc, a cumpărat – la propriu – politicieni occidentali. S-a lăudat și se laudă că deține armele cele mai puternice și mai sofisticate, capabile să distrugă statele europene occidentale, precum și America. În această escaladă Putin deține un mare avantaj: Rusia nu are complexe în folosirea forței și a terorii. Nu mai există opoziție democratică internă: personalitățile incomode (politicieni, ziariști, activiști ai drepturilor omului) au fost asasinate sau, în cel mai bun caz, constrânse la exil. Lista asasinatelor e foarte lungă, Cécile Vaissié dă mai multe exemple; în 2007, „Le Monde“ estima că, în cei cinci ani anteriori, avuseseră loc 35000 (!) de asasinate comandate și neelucidate. Rusia de astăzi este, după Françoise Thom, un fel de Disneyland sinistru, copie a Uniunii Sovietice.

Întreaga carte (400 de pagini) îți provoacă fiori reci. Pericolul rusesc e unul major, mai ales că Putin, tiran cu ambiții nemăsurate, este imprevizibil.