Înainte de orice, îl rog pe cititor să mă ierte pentru lungul citat cu care îmi încep Editorialul. Voi explica mai departe de ce l-am considerat necesar, deși sper ca lucrurile să fie suficient de clare în urma lecturii lui. Pasajul pe care îl reproduc în continuare este din cartea de eseuri a lui Milan Kundera, Arta romanului, la care m-am referit și în editorialul trecut, fiind vorba în el despre conceptul de valoare estetică. Iată textul:
„Structuralismul anilor șaizeci a pus problema valorii între paranteze. Și totuși fondatorul esteticii structuraliste spune: «Doar supoziția valorii estetice obiective dă un sens evoluției istorice a artei. (Jan Mukarovsky, Funcția, norma și valoarea estetică ca fapte sociale, Praga, 1934.)» A-ți pune întrebări despre valoarea estetică înseamnă: a încerca să distingi și să denumești descoperirile, inovațiile, noua lumină pe care o operă o aruncă asupra lumii omenești. Doar opera recunoscută ca valoare (opera a cărei noutate a fost surprinsă și definită) poate deveni o parte a «evoluției istorice a artei», care nu reprezintă o simplă înșiruire de fapte, ci o urmărire a valorilor. Dacă îndepărtăm problema valorii, mulțumindu-ne cu descrierea (tematică, sociologică, formalistă) a unei opere (a unei perioade istorice, a unei culturi etc.), dacă punem semnul egalității între toate culturile și toate activitățile culturale (Bach și rock-ul, benzile desenate și Proust), dacă critica de artă (meditație asupra valorii) nu mai găsește loc pentru a se exprima, «evoluția istorică a artei» își va încețoșa sensul se va prăbuși, va deveni un depozit uriaș și absurd al operelor.“
Cunoșteam pasajul, când, anul trecut, am polemizat cu un critic româno-american pe tema valorii estetice. N-am găsit atunci, în focul discuției, momentul potrivit spre a mă referi la el. O fac acum, pentru că mă simt dator cu unele observații.
Am trecut prea ușor peste faptul că problema valorii estetice a făcut obiect de discuție deseori în trecut și că au existat perioade în care ea a fost „pusă între paranteze“, cum se exprimă, cu o anumită blândețe Kundera, sau în care a fost, pur și simplu, contestată. Structuraliștii de odinioară o ignorau, adepții actuali ai criticii de tip scholarship o contestă. Trebuie să recunoaștem că diferența nu e fără importanță. Simplu spus, nu doar „evoluția istorică a artei“ își pierde sensul, ci însăși noțiunea de artă, a cărei esență constă în valoarea estetică. Dacă o operă n-are valoare estetică, ea nu există, nu face parte din literatură. Poate fi orice altceva, eventual de folos societății, poate trezi interes într-un fel sau în altul, poate avea valoare morală, religioasă, socială sau politică, dar nu poate fi considerată roman, poezie, piesă de teatru sau eseu. Dacă valoare estetică nu e, artă nu e. Valoarea estetică este obligatorie în cazul operelor de artă și facultativă pentru oricare altă activitate umană. Ion Barbu vorbea de frumusețea unor teoreme. Admirabilă, dar nu absolut necesară. Valoarea estetică nu ține de gustul comun, în sensul de percepție subiectivă a unor ființe, flori, obiecte, podoabe, culori, ci de gustul, mult mai rar, care constă în capacitatea de a aprecia operele de artă. Gustul comun este, în cele mai multe cazuri, înnăscut, gustul artistic este și cultivat. Acestea sunt banalități, dar mă tem că trebuie repetate de fiecare dată când valoarea estetică este ignorată sau contestată, ca nedefinitorie pentru artă.
O altă observație este aceea că scholarship-ul merge mult mai departe decât structuralismul, ducând nepăsarea față de valoarea estetică până la o definitivă renunțare la ea. Cu alte cuvinte, frivolitatea devine viciu. Kundera s-a referit la lipsa de sens a „evoluției istorice a artei“, în condițile abandonării ideii de valoare estetică. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, însăși posibilitatea istoriei artei, a literaturii, ar fi anulată. Ne-am dat seama mai demult că disciplina ca atare a unei istorii a literaturii nu mai este văzută cu ochi buni de critica tânără, înlocuită, eventual, de istorii parțiale, „științifice“, de tip scholarship. Adică, de manuale sau de compendii pentru uz didactic, structurate tematic, și în care nu valoarea estetică contează, ci actualitatea socială, politică, ideologică sau mai știu eu care a temelor. Din nefericire, ideea a prins până și în școala generală. Am comentat altădată noul manual pentru clasa a V-a, structurat astfel încât literatura să fie considerată doar ca ilustrarea unei tematici morale sau sociale. Vorba lui Creangă despre gramatica lui Măcărescu: cumplit meșteșug de tâmpenie.