De ce oare iubesc Franța și pe francezi? Mi-am pus de sute de ori întrebarea și de fiecare dată găseam alt motiv pentru a-mi argumenta iubirea; astfel numărul argumentelor trebuie să fi trecut acum de o sută. Simpla lor enumerare s-ar transforma într-un catalog plictisitor, care desfide orice încercare de a-l consemna în scris.
Și, totuși, de ce iubesc de fapt nu doar Franța, ci și tot ce e franțuzesc, de la popor până la obiectele insignifiante fabricate acolo? Mai întâi fiindcă franceza a fost prima limbă învățată cu pasiune, atunci când eram copil, atunci când se nasc pasiunile – pe cât de absurde, pe atât de durabile.
Consecință redutabilă: cultura franceză a devenit cea pe care am absorbit-o total în varianta ei originală. Întâmplarea a făcut și ca primul meu stagiu îndelungat în străinătate să fie la o universitate franceză, pe lângă un profesor francez, cu o bursă doctorală acordată de statul francez. Vedeți ce cantitate de adjective francez într-o singură frază!
Îi consider și astăzi pe Balzac și pe Flaubert cei mai mari romancieri, cei cărora le-am citit toate romanele și prozele mai mici, chiar și pe cele mediocre. Apoi numărul poeziilor lui Baudelaire știute de mine pe dinafară este extrem de ridicat, aflându-se undeva la peste 50 la sută din total. Parfumurile franțuzești rămân cele mai bune din lume, iar modul în care francezii joacă rugby și fotbal este unic.
Bucureștiul a avut cândva ambiția să devină „micul Paris“, și asta într-un mod foarte concret: s-a dotat cu un Arc de Triumf, copiat după cel din Place de l’Étoile la scara ¼, cu un Cerc Militar, copiat după clădirea Operei Garnier, cu Muzeul Antipa, copiat după pavilionul din Jardin des Plantes etc., etc.
Am considerat întotdeauna Franța drept o Românie de două ori mai mare (ca suprafață), cu exact aceleași forme de relief, numai că de trei ori mai inteligentă și mai performantă intelectual.
Numărul românilor de bună sau de excelentă calitate care s-au format în Franța, din secolul al XIX-lea și până astăzi, îl depășește considerabil pe acela al românilor formați în alte țări. Ce ne-am fi făcut fără acești eroici filo-francezi? N-am mai fi fost noi înșine.
Soția mea este la rândul ei o francofonă pasionată. E posibil ca unul dintre argumentele formării cuplului nostru să fi fost iubirea pentru Hexagon.
Dar argumentul fundamental pentru iubire trebuie evocat la urmă. Îi iubesc pe francezi pentru că au aceleași defecte ca românii. Sunt un popor bârfitor, căruia nimic nu-i place. În plus, de o inconstanță rară, sunt capabili să aducă în fruntea țării, prin alegeri libere, politicieni incapabili, care apoi vor chinui poporul pe parcursul unui întreg mandat. La ei, sentimentul național, care le domină pe toate celelalte, este invidia, tenace și absurdă. Ambele popoare au capacitatea de a transforma uneori în spectacol de circ entități venerabile, cum ar fi istoria națională și Parlamentul. În plus, toată presa semnificativă e o presă de opoziție.
Pe scurt, două popoare compuse, majoritar, din indivizi care se laudă că trăiesc în Infern când, de fapt, trăiesc în Paradis.