Ura lui Putin față de Occident ține de fișa postului. Ca ofițer
KGB, a fost instruit pentru a se opune valorilor Vestului și,
dacă se poate, pentru a le distruge. S-au scris biblioteci
despre eternele complexe de inferioritate ale rușilor față de
acea parte a lumii la a cărei bunăstare jinduia. Ar fi vrut și
ei să construiască palate de cleștar, dar nu pe un teren sănătos,
ci în mlaștină, în noroi, în deșertul minții și al sufletului. Existența Uniunii
Sovieticii s-a datorat exclusiv discursului urii, care îi era și scop, și combustibil.
E un fenomen unic în istorie ca un imperiu să se mențină în viață numai pe
baza minciunii întreținute cu o încăpățânare ce sfida normalitatea. În mult
prea lunga lor istorie, sovieticii au dus-o din eșec în eșec, din tragedie în
tragedie, dar n-au renunțat nicio clipă la viclenia vicioasă și la comerțul cu
iluziile neghioabe ale „viitorului de aur“.
Printr-o dezinformare deșănțată, întinsă pe multe decenii, au reușit să
dea iluzia că sunt marii învingători din Al
Doilea Război Mondial. Ca și azi în Ucraina,
rușii au fost doar carnea de tun a bătăliilor
conduse atunci de anglo-americani. SUA
și Mare Britanie au furnizat strategia,
informațiile și armamentul, Stalin doar a
expediat pe front semi-canibalii programați
să dărâme, să violeze și să ucidă. Repetatele
anunțuri ale lui Putin privind mobilizările
masive arată că, în trei sferturi de secol,
strategia Moscovei nu s-a schimbat cu o
iotă. Liderii de la Kremlin mizează tot pe
copleșirea numerică a inamicului, indiferent
de costurile umane în rândul propriilor
trupe. Culmea e că această metodă ce
speculează pulsiunile sinucigașe ale unei
populații care, când nu e înfricoșată, e spălată
pe creier, nu provocă, în Rusia, nici greață,
nici proteste. De unde se poate deduce că
homo sovieticus a triumfat în secolul al XXI-lea,
după ce fusese o aspirație a secolului anterior.
E inutil să ne întrebăm care e utilitatea
unui război sălbatic, precum cel dus de ruși
împotriva Ucrainei. O minte sănătoasă nu
poate pătrunde în hăurile de beznă ale
obsedaților de putere, ale paranoicilor care
văd pretutindeni dușmani și dorm cu șișul
la îndemână și pistolul sub pernă. Nu te
aștepți din partea unor fiare educate în
cultul violenței, să aibă milă de femeile,
copiii și bărbații desemnați drept inamici.
Spre deosebire de filmele hollywoodiene,
unde războaiele sunt duse din laboratoare
dotate cu echipament ultra-sofisticat,
carnagiul rusesc necesită trimiterea pe front
a soldaților. Frigul, bolile, depresiile, frica
sunt tratate de monștrii cățărați în jilțurile
puterii cu o suverană indiferență. Adăpostiți
la cald, în birouri capitonate și blindate, nu
dau doi bani pe viețile sclavilor destinați
morții. Mai mult, i-au dresat în așa fel încât
soldații rămași în viață să nu aibă nicio
tresărire când calcă în picioare cadavrele
camarazilor de arme.
Prea puțin din aceste atrocități se
vede la televizor. Suferința fără margini a
celor aflați pe teatrul de operațiuni e escamotată
cu multă grijă de aparatele de propagandă
care au preluat conducerea efectivă a țării.
Prin urmare, nu știm cu certitudine ce se
întâmplă în Ucraina. Vor trece ani și ani
până când vor ieși la iveală amănuntele reale
din care acum parvin doar fragmente mai
mult sau mai puțin manipulate. Sigur e un
singur lucru: că o țară condusă de regimuri
dictatoriale pe întregul parcurs al secolului
al XX-lea și în începutul de secol XXI a decis
să radă de pe fața pământului o Ucraină
independentă, din motive ce țin în totalitate
de nebunie și sălbăticie.
E, totodată, clar că agresiunea armată rusească e doar momentul de
maximă nebunie al unei politici pe care Putin și înaintașii săi o duc de când
există. Comentatorii care consideră că distrugerea Ucrainei e primul pas
dintr-un scenariu mai amplu s-ar putea să aibă dreptate. N-ar fi exclus ca, în
cazul unei victorii, putiniștii actuali sau viitori să continue expansiunea militară
spre Vest, după ce, de mai mult de un secol, s-au concentrat cu succes pe aceea
ideologică. Indiferent de zâmbetul afișat, indiferent de plasamentele de
miliarde din Occident, țelul suprem al Rusiei a rămas îngenuncherea lumii
în care democrația încă funcționează.
În opinia mea (și abia aștept să fiu contrazis), până și migrația
uriașă declanșată în 2015 a fost atent plănuită în laboratoarele
moscovite. Ea viza dezechilibrarea țărilor occidentale prin crearea
unui haos social, politic și economic. Putin a manipulat slăbiciunile
țărilor democratice, lovind în punctele vulnerabile. Pentru politicianul
occidental, cea mai înfricoșătoare crimă o reprezintă acuzația de
nerespectare a drepturilor omului. „Păi, să le oferim prilejul de a le respecta“,
și-a spus Putin. De conivență cu bunul său amic, Erdogan, le-a dat occidentalilor
șah-mat, expediindu-le un milion de refugiați din taberele de la granița Turciei.
Mișcarea a fost molipsitoare. Ca la un semnal, sute de mii de indivizi din
Nordul Africii și din Orientul Apropiat au prins din zbor oportunitatea și s-au
alăturat valului uman ce-o rupsese la fugă spre Țara Promisă.
Pentru ca planul să nu dea greș, trebuia să aibă complici în tabăra adversă.
Rușii i-au găsit fără greutate: nu degeaba au investit bani grei, decenii în șir,
în foști prim-miniștri, miniștri, înalți funcționari, politicieni corupți. Dar nici
asta n-ar fi fost suficient. Era nevoie de o cireașă pe tortul infernal. Și aceasta
a fost Angela Merkel. N-am să uit niciodată discursul de-o supremă imbecilitate
rostit fără să clipească în fața unei națiuni, cea germană, încă bolnavă de
culpabilitate pentru ceea ce făcuse pe vremea lui Hitler. Merkel a invocat
problema reală a deficitului de forță de muncă, mințindu-și compatrioții că
migranții pe care-i aștepta cu brațele deschise sunt o mană cerească: țara va
fi salvată de inginerii, specialiștii în IT, doctorii, avocații, profesorii de origine
siriană, kurdă, irakiană — orice, numai europeană să nu fie. În 2015, au intrat
în Germania 2,14 milioane de imigranți, iar dintre aceștia în jur de un milion
au decis ulterior să se stabilească în alte țări din Vestul Europei. Fără a mai
avea intensitatea din perioada domniei lui Merkel, imigrația continuă și azi,
într-un flux neliniștitor. Valul de refugiați a
creat enorme dificultăți, de la cele financiare
la cele de natură juridică. Doctorii și inginerii
lui Merkel s-au dovedit a fi deloc dornici să se
integreze și să muncească. Patalamalele de
studii superioare existat doar în imaginația
lui Merkel. În schimb, s-a pus o presiune
enormă pe programele de ajutor social ale
țării. Drept urmare, au crescut enorm sumele
alocate pentru ajutorarea noilor sosiți. Cât
privește închisorile, acestea sunt neîncăpătoare
din cauza azilanților ilegali.
Merkel a plecat, marea
problemă a imigranților
clandestini a rămas.
Normal ar fi fost ca
succesorii ei să denunțe
politica dementă a fostei
cancelare. Era posibil așa ceva? Nu în Germania
și nu în Europa de astăzi. Oricine ar fi deschis
gura, ar fi fost urgent catalogat drept extremist,
dușman al drepturilor omului, fascist, nazist
etc. Pe de altă parte, nemulțumirea populară
crește vertiginos — așa cum se vede din
ascensiunea partidelor extremiste sau a celor
anti-sistem. Occidentalii nu au ieșit încă în
stradă pentru a protesta explicit împotriva
gravelor deranjamente create de imigrația
ilegală (tratamente medicale mai puține și de
calitate inferioară, deteriorarea serviciilor
sociale, scumpirile galopante, micșorarea
pensiilor etc.). Dar de mârâit, mârâie din
ce în ce mai zgomotos. Prieteni din Germania
îmi spun că, din multe puncte de vedere,
reglementările din țara lor seamănă tot mai
mult cu cele din țărilor comuniste. Guvernanții
descurajează, prin intimidare legislativă,
exprimarea liberă a opiniilor, sancționând orice
abatere de la sacrosancta linie a unei democrații
ce a ajuns să genereze nu pace socială, ci tensiune
și frică.
În clipa de față, țările occidentale, în
principal Germania, bâjbâie disperate în cău –
tarea unui deznodământ onorabil. E o nevoie
acută de țapi ispășitori. Vinovați însă nu pot fi
ei, atotputernicii și atotștiutorii. Vinovat e
acarul Păun. Soluția ce pare să se profileze e
de a scoate răspunzătoare țările aflate la periferia
Uniunii Europene. Mai întâi, s-a creat impresia
că ar fi vorba de două tipuri de imigrație: una
cu voie de la poliție, tutelată de Merkel, alta,
care abia ea e ilegală, pentru care culpabile sunt
țările non-Schengen, incapabile să-și apere
fron tierele. Așa a devenit anonimul cancelar
austriac Karl Nehammer o mare vedetă
internațională, iar România și Bulgaria res –
pon sabile pentru de ciziile cu consecințe
catastrofale ale Angelei Merkel.
E din ce în ce mai limpede că în chestiunea Schengen asistăm la o farsă
de cel mai prost gust. Ea alimentează speculațiile că, în realitate, cei care nu ne
vor membri în clubul european nu sunt cățeii austriac și olandez (țări care s-au
aflat întotdeauna la remorca Germaniei), ci dulăii cinici de la Berlin, Paris și
Londra. Dacă admiterea României și a Bulgariei în Schengen ar fi fost dorită de
guvernele țărilor puternice, lucrurile s-ar fi aranjat cu un simplu telefon. Dar
n-a existat, cum se spune, „voință politică“. Aranjorii din culise au rămas cu
mâinile curate, pe când trupeții din subordine s-au avântat cu toată energia
pentru a executa ordinele. Bașca avantajul electoral dobândit la ei acasă pe seama
unor populații la fel de ușor de dus de nas, precum aceea din țările unde cuvântul
„Schengen“ e o vocabulă impronunțabilă. După cum se vede, Internaționala
proștilor trăiește un moment de triumf dacă nu planetar, cu siguranță european.
Iar pagubele sunt suferite de cei care încă n-au aflat că democrația nu e și pentru
căței.
P.S. Avertisment pentru cei tentați să falsifice intențiile acestui articol,
transformându-l într-o pledoarie împotriva liberei circulației, a drepturilor
omului și a ideii europene. Departe de mine asemenea gânduri. Chestiunea pe
care o ridic vizează un fenomen grav din punct de vedere juridic: imigrarea
ilegală, adică forțarea granițelor unor țări prin încălcarea flagrantă a legilor
democratic stabilite ale acestora. Oricine vede lucrurile altfel, o face pe propriul
risc.