La locul meu, cel mai recent volum de poezie al lui Gellu Dorian, propune o panoramă a lumii căzute, în versuri care, cu precizie și severă eleganță relevă factorul caracteristic al acestei lumi: lipsa de orizont. Gellu Dorain realizează un volum în trei părți, nici una din părți neavând titlu, dar care se concentrează, fiecare, asupra câte unei teme. Starea omului, starea literaturii/culturii, starea lumii. Aceste trei teme comunică între ele printr-o rețea fină de rădăcini, poemele ivite având, doar la o primă lectură, independență, în fond, rezultatul final fiind o cronică în versuri și metafore, simboluri, comparații, sugestii, asupra contemporaneității. Gellu Dorian realizează, concomitent, două lucruri: vorbirea poetică despre sine, reușind o frescă a interiorității, a mișcărilor minții, a pliurilor sufletului, pe când observarea, fără patina autoamăgirii, pentru a efectua, mai apoi, o secțiune transversală în trunchiul putrezit al arborelui lumii, o lume funestă care permite refacerea imediată a acestuia, la fel ca în basmele în care capul tăiat al balaurului nu înseamnă sfârșitul acestuia, ci ivirea unuia nou.
În această lume, aflată nu în disoluție, ci pervertită și savurându-și pervertirea, poetul poate fi, poate exista doar la locul său. Masa de lucru este exil și refugiu. Izolarea și uitarea în care a căzut poetul sunt forme de existență și rezistență, o paradoxală salvare care pare să nu mai servească nimănui, căci, la ce bun poezia când nimeni nu o mai caută?
Critica socială, critica lumii literare, a modului în care scriitorii se raportează la scriitori, a dialogului, sau, mai bine spus, a lipsei de dialog dintre generații sunt elemente extrase din realitatea imediată și radiografiate în poeme care demonstrează că Gellu Dorian poartă stigmatul celor care văd enorm și simt monstruos. De altfel, poemele din La locul meu sunt poeme scrise cu nedisimulată durere. Elegiace, cum o arată titlul, în unele cazuri; lamentații, purtând vibrato-ul amar al exilului, plânsul celui străin acasă, printre confrați, în alte cazuri; în sfârșit, pline de o suferință ce duce cu gândul nu la neadecvare, adică la un pat al lui Procust, cât la existența ca supliciu, lumea decăzută, societatea constrângătoare având rolul funest al unei fecioare de fier care, cu macabră lentoare, acționează asupra celui drept – un corp străin, inadecvat corabiei nebunilor, până la eliminarea sa din sistem. Această suferință, acest paroxism, izbucnesc, incandescente, în poeme precum Izgonirea din lume, amintind de Eclesiastul: „prea multă tristețe, lume prea multă/ și oameni foarte puțini,/ prea multă ignoranță, prea multă nepăsare,/ prea multă realitate și nici un vis adevărat,/ prea puține însușiri autentice, prea mulți fără însușiri,/ prea mulți preafericiți, prea mulți preaînalți, prea mulți preacucernici,/ prea puțini smeriți și umili,/ prea e duminică tot timpul,/ prea mulți aleși dintr-un popor atât de mic,/ (…)“.
În mod aproape firesc, șirului de orori ale vieții de zi cu zi îi urmează boala. Gellu Dorian desenează o lume sufocată în negru de fum. Personajele, antieroi, sunt sculptați în cărbune, figuri rudimentare cu reacții primitive. Personajul principal al poemelor, insignifiant pentru lume, dar de o rafinată interioritate, Poetul, este un Don Quijote urmărind, aproape în taină, un ideal sau poate o himeră.
Scrise la persoana întâi, sub forma unor confesiuni, constatări, consemnări, ample, poemele au un vers curat, limpede, cuvinte „simple“ care se înlănțuie cu aparentă lejeritate, cu o naturalețe ce amintește de cuvintele vorbite nu scrise, dar din care se ivesc, neașteptat, impresionante imagini, surprinzătoare comparații: „două ferestre ca niște faguri“, „țipete lungi ca tulumbele“, „strâmte ca încăperea unui ou sterp“ sau „intru în viața veșnică/ așa cum intră bețivul în cârciumă“.
O puternică interiorizare, forțată de lumea dezlănțuită, imprimă poemelor o senzație apăsătoare, schizoidă, clivajul între cele două realități, a poetului și a lumii decăzute, fiind singura formulă care permite supraviețuirea celui dintâi. Motivul ochiului, unic, atoatevăzător, amintește de un creator care își urmărește creația fără a o mai putea salva, dar și de inadecvarea și decalajul monstruoase a celui care, așa cum am spus, simte enorm și vede monstruos. Poetul și lumea lui, poezia, par reminescențe ale unui trecut mitic, fără rost și fără loc în minunata lume nouă.