Apropiindu-se de un milion de spectatori, –- informație recuperabilă de pe site-ul cinemagia –, pe care este foarte posibil să o de pășească, comedia românească Teambuilding în regia teamdirectorilor Matei Dima, Cosmin Nedelcu și Alex Coteț, ultimul semnând și scenariul, își atinge scopul de a fi populară fără pretenții, de a delecta publicul fără ifose, de a vinde bine în contextul capitalismului cu fițe corporatiste de care face mișto, de a livra mass-culture maselor consumeriste. A-l scoate din contextul în care evoluează și pentru care a fost creat, a-l destitui pentru că nu are standarde înalte, că nu operează cu subtilități, că are poante grosiere, că vehiculează un limbaj fără perdea, că nu face artă înseamnă să ignori o bună parte, aș zice una colosală, din producția cinematografică bodybuildată, blockbusterizată, orientată către consum, standardizată și clișeizată. Pentru că și Teambuildingul celor trei regizori lucrează cu clișee, cu localisme de coloratură lingvistică și neaoșisme sprințare pentru care bancurile sunt cea mai bună sinteză, pe ritm de hip-hop de la hardcoreul B.U.G Mafia, Olimpiada, – din care nu avem decât începutul, continuarea rămânând pentru conaisseuri –, la ceva mai soft, dar nu moft precum piesa Șefu a lui Macanache pe ritmul căreia intrăm în ritmul filmului. Filmul își propune să fie un pamflet nu numai pentru a asigura CNA-ul că nu face reclamă unor comportamente dubioase, bețivăneli grozave, ceva fumăreală de iarbă, promiscuitate sexuală cu perversiuni, adică puțin sado-maso, etc., ci pentru că nu are un mesaj ideologic anticapitalist de pildă, nici măcar anticorporatist, nu face morală, ci este pus pe distracție, deoarce corporatismul este profund viciat de fibra autohtonă, este un corporatism á la roumaine. Emil (Matei Dima) lucrează într-o corporație numită semnificativ PLM, unde un departament se intitulează A.I. de P.L.M. ca nu cumva să ratăm poanta și este workaholic fapt pentru care este anxios, suferă de disfuncție erectilă, l-a lăsat prietena, îl persecută șeful, dl Oprea (Șerban Pavlu), și mai ales asistenta acestuia, Nicoleta (Sorina Ștefănescu) și nu neapărat în această ordine. Paradoxal, tocmai acest simț al responsabilității îl descalifică în ochii șefului care vede în încordarea sa la confiniile cu extenuarea, – în departamentul pe care-l conduce mai nimeni nu muncește, „jumătate la cafea, jumătate la țigară“ – opusul anesteziei pe care o induce bunăstarea pe care o promite visul corporatist în rate: cine are rate „nu mai comentează, nu mai are idei, nu se mai simte nedreptățit“. Rezultatul este o retrogradare definită în limbaj corporatist ca o promovare pe orizontală în cadrul unui departament-problemă, care nu merge, departamentul de call center, de contact direct cu clientul. Aici Emil se izbește de o echipă de duri pe contrasens subliniind miștocărește la tot pasul nonsensul activității lor, izbeliștea ca formă de viață, I’m a looser baby/ so why don’t you kill me, lasă-mă să te las-ul românesc. E și motivul pentru care șeful ar vrea să desființeze departamentul și să-i concedieze pe looseri, numai că Emil pariază că echipa sa va câștiga Cupa veseliei în cadrul unui teambuilding care reunește echipe din Craiova, Cluj și Iași, astfel câștigând dreptul de a exista. Competiția constă într-o probă de încredere, una de karaoke, una de lucru în echipă și ultima de paintball oferind ocazia regizorilor de a se juca cu stereotipurile la ardeleni, olteni și moldoveni, câștigând facil publicul cu poante grosiere, cu sublinierea până la caricatură a accentelor. Moldova e reprezentată de fete cu busturi generoase și fesieri bucălați către care se holbează hulpav valahii, oltenii sunt simpatici, pasionali, bețivi și limbuți, puși pe chef, fără a-și propune să câștige, bucuroși că au scăpat de acasă, iar ardelenii intelectualizați-occidentalizați, îmbrăcați spilcuit, vorbind din vârful buzelor și aroganți, sunt campionii – se vede că regizorii îi iau peste picior când îi demască la final ca falși ardeleni și falși coechipieri. Bucureștenii sunt un fel de mitici care au darul improvizației și versatilitatea descurcăreață a băiatului de cartier, jumătate pramatie, jumătate talent. Cu excepția ardelenilor, teambuilding-ul constituie ocazia de a fugi din spațiul carceral al familiei, de a o pune cu cine se ivește, de a o face lată, fără număr, o viziune aș spune mai degrabă teribilistă de adolescent în călduri, gen American Pie: dacă sex nu e, măcar bere să fie. Tot felul de băiețisme stupide de testare a virilității sau de pierdere etilică sau psihotropă a lucidității cimentează altfel durabile prietenii într-un chefbuilding sau cu savori onanisto-sado-masochisto-felationiste pentru cei care aleg sexbuildingul. Regizorii plus scenaristul ratează adesea poanta când vor să o explice în detaliu să nu plece niciun spectator cu nedumeriri sau frustrări, astfel încât uneori, când cuvintele par prea puțin pentru inteligența speculativă a auditoriului, intervine desenul lămuritor precum în scena în care este explicată esența sinergică a corporatismului sub forma unui penis desenat pe un flipchart, penis pregătit să penetreze universul cognitiv al clientului înfățișat ca sexul opus. Și astfel, într-o ordine metafizică a consumerismului, corporația se transformă în copulație, într-un univers pansexualizat al bodybuildingului corporatist.
Există și replici memorabile, de pildă felul în care funcțio nează political correctness, produs de import care trebuie dezambiguizat pe românește. Faptul că această dimensiune aberativă a ideologizării limbajului de uz curent e tratată cu umor mi se pare de bun augur și are mai multă șansă de a educa în spiritul firescului tinerele generații decât ar face o serie de conferințe de înaltă ținută academică. Aparent, bizareriile sunt la ele acasă în cadrul acestor angajați dezabuzați, gata să-și ia tălpășița pentru a-și dobândi libertatea și cu ea și individualitatea și creativitatea de care nu duc lipsă. Dar privite mai cu atenție, șefismul arogant-cinic sau servilismul absurdisto-pupincurist oferă o viziune care depășește contextul corporatismului, fiind recuperabile dintr-o zonă mai largă a vieții profesionale. Caftingul care se încinge odată cu dezvăluitea inegalităților dintre salariați – și provincialii sunt tratați diferit – este mai puțin ilustrativ pentru un capitalism care cultivă inechități, cât pentru o latură umană comună. Meritul filmului este de a nu livra militantisme ieftine, de a nu depăși pragul comediei către o judecată de sistem, de altfel, cei care preiau inițiativa punând la lucru spiritul antreprenorial arată că există formula viabilă a afacerii de familie sau cea a unui grup restrâns de prieteni grupați în jurul unei firme. Sunt câteva glume stupide care ar fi putut lipsi fără ca filmul să-și piardă antrenul pe care-l injectează și hip-hopul în doze consistente, devenind mai suplu, dar probabil că regizorii au vrut să-i prindă și pe admiratorii lui Garcea. Pe scurt, Teambuilding reușește ceea ce și-a propus să fie, o comedie ușoară, fără ambiții considerabile, și probează o diversificare tematică a cinematografiei românești pe un portativ mai larg, readucând publicul în sală la un film românesc.