Ce cred eu că trebuie întreprins astfel încât condiția literaturii române să se schimbe în bine? Sunt multe lucruri de făcut, nu neapărat complicate, care ar îmbunătăți starea literaturii și a scriitorilor noștri. Dar, înainte de orice, e de stabilit și de respectat o anumită clauză; în caz contrar, orice încercare de îndreptare a situației e sortită eșecului. Și anume: conducătorii politici, cei care decid direcția de mers a societății, să aibă viziune, să aibă un orizont cultural suficient de larg încât să realizeze ce însemnătate are pentru un popor literatura națională.
În centrul fiecărei patrii stă un turn de natură subtilă, imaterială, intelectuală, care-i afirmă fie măreția, fie (e valabil și reversul!) insignifianța, eșuarea. Iar acest turn este tocmai literatura națională. În creațiile din limba română nu altundeva se imprimă, se depozitează și se păstrează de-a lungul vremii trăsăturile de profunzime, definitorii, ale acestui popor. Dacă vrem să știm cine suntem, cum suntem este obligatoriu să citim operele de vârf ale literaturii române. Prin ele supraviețuim în timp, rămânem în istorie. Fără literatura înaltă, de patrimoniu, fără poemele și narațiunile noastre exemplare, am fi repede trecători, n-am avea nici chip, nici putere, nici durată. Am fi precum o casă fără temelie și cu acoperiș improvizat, cu pereți de paiantă, care se năruie la prima pală de vânt.
Poate că par excesiv ori chiar exaltat când vorbesc așa, în termeni absoluți, despre însemnătatea literaturii în configurarea identității românești. Dar, pentru mine, acesta reprezintă unul din adevărurile principale, în care cred cu sfințenie și care trebuie neapărat așezat în miezul existențelor noastre.
Și acum să ne întoarcem la clauza sine qua non și s-o enunțăm încă o dată: e strict necesar ca responsabilii politici să fie capabili să înțeleagă ce rol major joacă literatura în devenirea unui popor. Dacă înțeleg, atunci se poate purta un dialog cu ei și totul decurge firesc, nu e dificil să construim puntea. (E o banalitate, pentru orice punte e nevoie de două capete de pod, solid fixate pe două maluri, nu?) Dacă însă responsabilii politici nu înțeleg, atunci nimic nu se va împlini, orice sforțare rămâne în van: e ca și când ai discuta cu surzii, tu vorbești, tu auzi, sau, altfel zis, vorbești în deșert, consumi tone de energie ca să-ți convingi interlocutorii de chestiuni elementare, îți iese sufletul din tine și abia dacă reușești să miști o pietricică cu doi centimetri mai încolo, e munca-n zadar, te-apucă lehamitea și exasperarea, te lași păgubaș, îți vine să-ți iei câmpii, pleci și nu mai vrei să te întorci niciodată în locul acela, la oamenii aceia…
Din nefericire , nu o dată în viața reală ne-am aflat în ipostaza aceasta, atunci când am fost siliți să ne adresăm diverselor autorități ale statului: noi am vorbit, noi am auzit. Am căutat să explicăm, de atâtea ori, că în prezent literatura română, domeniu pe cât de valoros al ființei naționale pe atât de fragil și de periclitat, are nevoie de ajutor. Nu de privilegii. Ci de atenție, de o anume grijă, de protecție. Și sunt mai multe forme de a arăta concret grija. Să dăm un exemplu: dacă legea destinată să asigure finanțarea proiectelor literare, legea timbrului cultural, se dovedește nefuncțională, legea aceasta ar trebui să fie modificată astfel încât să-și îndeplinească menirea: e prea mult, e prea greu? Nu, desigur, însă, repet, e necesar ca guvernanții, cei de care depinde schimbarea, să manifeste bunăvoință și interes, să priceapă cât de important este ceea ce le cerem: totuna cu a ține în viață literatura națională sau, dimpotrivă, cu a o sufoca.
Alte măsuri de luat, ale căror efecte ar fi benefice imediat, dar și în timp. În școală s-ar cuveni să se studieze temeinic literatura română, nu de mântuială, nu la-ntâmplare, ci pe fundamentul scriitorilor canonici, al operelor canonice. Apoi, altceva: statul ar fi normal să înzestreze bibliotecile publice și școlare cu titlurile cele mai valoroase din cărțile publicate de autori români de astăzi. Ceea ce, pe de o parte, ar contribui la îmbunătățirea statutului social al scriitorilor români și la îmbunătățirea condiției lor materiale. (Meseria de scriitor aproape nu mai există actualmente, la noi!) Iar, pe de altă parte, ar stimula cât de cât lectura într-o perioadă când cititul de beletristică e în suferință și generații întregi de elevi ies de pe băncile școlii cu un deficit de sensibilitate și de pregătire intelectuală din ce în ce mai jenant și mai neliniștitor.
Și fiindcă pomeneam despre scrisul literar ca profesie pusă la îndoială. Scriitorii români s-ar cuveni să fie ajutați în relațiile lor cu editorii, prin reformularea legii drepturilor de autor. Cum? Autorii de literatură originală să aibă același statut ca și traducătorii de literatură din alte limbi. Așa e peste tot în Occident. Adică, atunci când o editură e interesată de manuscrisul unui autor român și vrea să-l transforme în carte, să prevadă un onorariu pentru achiziționarea acelui manuscris, onorariu pe care să-l cuprindă în bugetul cărții, la un loc cu celelalte categorii de cheltuieli, tipar, hârtie, grafică, redactare, tehnoredactare și corectură etc. Deocamdată, tocmai onorariul pentru cel care s-ar cădea să fie personajul central în apariția unei cărți, scriitorul, lipsește din acest plan financiar al facerii unei cărți!
În fine, un demers simplu, dar necesar, căci ar avea certe consecințe pozitive. Literatura română contemporană, care actualmente nu mai figurează pe scena publică, să-și recapete un loc al său, meritat, printr-o emisiune bine făcută la televiziunea publică. Această inițiativă ar fi de o marcată valoare simbolică, subliniind faptul că, pentru noi, cei de astăzi, literatura, scriitorii repre zintă un palier prețios, pe care n-avem de gând să-l abandonăm, căci, pierzându-l, ne-am pierde pe noi înșine.