Ce credeți că trebuie făcut, astfel încât condiția literaturii române de astăzi să se schimbe în bine?

Adrian ALUI GHEORGHE

Instituția „agentului literar“ lipsește cu desăvârșire

Suntem o literatură cu scriitori din ce în ce mai autiști, care se hrănesc din iluziile cu rază mică (de tot) de acțiune. Mizele sunt mici de tot, scriitorul român vrea să își convingă vecinul de bloc de talentul lui, de harul lui, de mărgica operei sale, nu se (mai) aruncă în prăpastia cu destine mari, de acolo de unde riști să nu mai apari niciodată. Am văzut lupta, fronturile deschise de tânăra generație, de câțiva scriitori furioși împotriva generațiilor precedente. Aveai impresia că aceștia vor lua Europa ca pe nimic, că îi vor strivi pe toți cei care le stau împotrivă. Din păcate, tinerii despre care e vorba în propoziție nu voiau decât să dispute aceleași locuri pe care le ocupau cei pe care îi contestau, nu voiau nimic mai mult. Nu au rupt gura târgului, a Europei, tinerii furioși cu cărțile lor. Traducerile „accidentale“ în limbi și în culturi mai mult sau mai puțin vizibile nu reprezintă un succes notabil al literaturii române. Am citit o parte dintre cărțile traduse (ca urmare a unor relații personale mai mult decât ca parte a unui proiect de promovare a literaturii române !) și nu am fost convins de calitatea celor propuse. Avem un minister al Culturii total nepregătit să fie promotor al culturii noastre, este o instituție care trăiește de pe urma culturii, parazitează cultura, în cea mai mare parte a existenței/ evoluției sale. În anul 1990, când a fost numit ministru al Culturii, Andrei Pleșu, întrebat ce trebuie să facă un ministru în acest domeniu, a răspuns magistral: Să lase cultura în pace! Fiindcă ea, cultura, are mecanismele ei de reglare, de funcționare. Un minister trebuie să fie un instrument care să creeze condițiile de evoluție. Se întâmplă asta acum? Nu se întâmplă, mecanismele de funcționare ale instituțiilor culturale sunt scurtcircuitate, sunt parazitate politic. A fost un ministru al Culturii recent, un cetățean din Suceava, i-am uitat numele, de o ineficiență instituțională (și de o mediocritate culturală!) greu de imaginat, greu de atins altă dată.

Din păcate, nu avem „instituția“ lecturii publice foarte bine înțeleasă, promovată, când autorul „se expune“ public, fiind eventual remunerat, așa cum este în spațiul german, elvețian, austriac, de exemplu. Instituția „agentului literar“ lipsește cu desăvârșire pe piața noastră de bunuri culturale („bune de consum“). Scriitorul nu ar trebui să fie o apariție exotică, ci o apariție firească. Pentru aceasta, școala românească ar trebui să fie altceva decât „o închisoare“ pentru generațiile tinere, să aibă conștiința că apără identitatea românească prin arta și cultura românească. Mai mult, cultura/ literatura nu este un fenomen „clasat“, este unul dinamic, regenerator, care împrospătează continuu temele majore, le adaptează istoriei. Dar dacă istoria și cultura nu merg mână în mână, defazarea pune în dificultate existența unui popor, identificarea sa în „concertul global“. Firește că orice mijloc de comunicare cu publicul este potrivit. Dar dacă ne uităm („ca proștii“) la zecile de canale de televiziune în care literatura momentului nu are/ face nicio breșă, ne dăm seama că stăm la marginea societății și facem planuri „din cuțite și pahară“, vorba psalmistului Eminescu. Sănătos și bine ar fi ca ministerul Culturii, cu ministerul Educației, cu ministerul Istoriei naționale, cu ministerul bunului-simț public să se invite unul pe altul la un ceai cu rom și să pună la cale o strategie de salvare a culturii contemporane, cu ceva bănuți scoși din teșchereaua cu comisioane și pierderi planificate care stă la dispoziția guvernului. Și aici să invite, la o cană de ceai fierbinte, uniunile de creatori, Academia Română, alte instituții de titulatura cărora se bălăngăne cuvântul cultură, ca să dea seama toate de prezentul și viitorul unui domeniu care e atât de sensibil, încât prima pală de vânt îl pune la pământ. Sunt de acord că internetul este o variantă de promovare a literaturii, din păcate spațiul „virtual“ este invadat de multă maculatură (virtuală) care face extrem de îngust și sufocant mediul (cultural) spre care ne îndreptăm cu speranță. Spre ce ne îndreptăm, în final? Se pare că spre locul cu verdeață unde pentru cititor nu pare să fie nici întristare, nici efort de lectură, nici suspin. Amin.

 

Ion BUZAȘI

Educație, educație, educație

Dintre anchetele României literare de până acum aceasta mi se pare a fi cea mai dificilă, pentru că propunerile unor respondenți nu știu dacă vor fi în stare să determine „schimbarea în bine“ a condiției literaturii române de azi.

În urmă cu câteva decenii, când eram profesor la începutul carierei, revista „Tribuna“ de la Cluj a inițiat o anchetă asemănătoare, sau cu un titlu ce ar părea asemănător: Condiția literaturii române în liceu. Am fost solicitat să-mi spun părerea și unele din acele propuneri mi se par potrivite și pentru ancheta României literare. Fără îndoială că manualele de literatură (de gimnaziu și liceu) trebuie să consacre pagini consistente literaturii contemporane, cu prezentarea unor scriitori și cu texte reprezentative din opera lor. Aceasta după o atentă selecție, ținându-se cont de tendințele actuale în literatura contemporană, despre care vorbește poeta Ana Blandiana într-un recent interviu din „Vatra“ nr. 12/2022, subliniind că „proza câștigă în sensibilitate, ceea ce pierde în forță“, pe când „poezia și-a schimbat pur și simplu definiția, dacă nu cumva și-a pierdut-o cu totul; post-modernismul a înlocuit versurile cu mici bucățele descriptive și epice (subl. ns.) cărora le lipsește anvergura prozei și aura poeziei și al căror singur avantaj este că sunt mai ușor de scris.“ Dar poeta Persoanei întâi plural arată că această tendință prezentă nu numai în literatura română, „nu înseamnă că nu se nasc și nu există și poeți adevărați care nu se supun nici post-modernismului, nici corectitudinii politice“. Aceștia ar trebui selectați în manuale!

O incontestabilă valoare instructiv-educativă au avut-o Cabinetele de literaatură română, micro-muzee de literatură, prin exponatele pe care le cuprindeau: portrete de scriitori, ediții (nu lipseau edițiile rare), reviste (aproape fiecare liceu era abonat pentru cabinet la una sau două din revistele Uniunii Scriitorilor), tradiții literare locale. Și-mi amintesc că regretatul Cornel Regman obișnuia să întrebe candidații la examenele de grad, pe lângă subiectele ce le aveau pe bilet despre trecutul literar (cultural) al orașului în care își desfășurau activitatea didactică.

De mare utilitate socotesc rubrica Didactica din România literară, cu observații pertinente despre manualele și programele școlare, evidențiind caracterul accesibil și stimulator al unor manuale și programe din învățământul interbelic. Și deși o vreme, destul de îndelungată, a fost neglijată vizita unor scriitori în școli, ele își au un netăgăduit rol instructiv-educativ; o asemenea vizită relatată recent în România literară este nu numai convingătoare, ci și un îndemn și argument pentru reluarea unei asemenea modalități de cunoaștere și prețuire a scriitorilor români de azi.

 

Gabriel COȘOVEANU

Două direcții

Discuția implică, grosso modo, două culoare. Unul vizează condiția literaturii în relație: cu instituțiile statului, cu viziunea politică (a unui partid sau a unei coaliții, nu importă), cu factorul economic etc. Asta s-a tot dezbătut, și e clar că îți ia mult efort să comentezi, cu tact, fără să te lamentezi, de ce românii citesc atât de puțin, de ce se desființează librării, de ce generația Z se uită la cărți ca la aliens etc. România literară a publicat o dezbatere miezoasă, la începutul lui 2021, sub genericul Centralitatea pierdută a literaturii, unde sunt repertoriate, la obiect, punctele nevralgice ale raportării statutului și insului „civil“ la manifestările de ordin literar. Dar, cum spunea, simptomatic, Nicolae Prelipceanu, unul dintre participanții la respectivul „banchet“, scepticismul aproape ți se impune dacă studiezi piața literară, iar, dacă iei atitudine, chestiunea e cine aude cuvintele tale: „Nu-i vorbă că nici nu există un prea mare risc să se sinchisească cineva de ele!“.

Un al doilea culoar ideatic, în absolut, e populat cu probleme și mai complicate, ținând, evident, ca orice lucru grav, de interioritatea actului creator. E o miasmă care se ițește în spațiul mioritic, ba chiar îl bântuie, aceea a infatuării și narcisismului. Că ea a fost prezentă dintotdeauna, asta ține de natura umană, în genere, dar, după 1989, lauda, dedicată exclusiv dictatorului, s-a putut utiliza și altfel, pentru uz propriu. Că fiecare poate delira pe legea lui, e natural democratic. Însă megalomania cuplată cu deținerea unei poziții de putere poate constitui realmente un derapaj, contraproductiv pentru talentele emergente și descurajator, în tot cazul, pentru tinerii care se visează autori și pe care îi inhibă ego-ul supraponderal al câte unui scriitor care oficiază ca sacerdot și dă verdicte. Specia aceasta paranoică, dar foarte descurcăreață pecuniar, este mult mai răspândită decât am fi dispuși să credem – aspectul e neplăcut, da, nu face cinste breslei, dar cineva ar putea susține, oricând, că nu există artist care să nu fie atins de morbul supraestimării de sine, în total dispreț față de opinia criticului (cel mai hulit dintre pământeni), acela care îți „șoptește“ ce fel de operă ai dat tu cu adevărat.

De aceea, cred, cu tărie, că tirajele ar crește, mai ales în cazul prozei, dacă scriitorul ar încerca să iasă din sinele gonflat și ar aborda problemele societății, doldora de subiecte „grase“, în care viețuiește. Nu că am sugera vreun manual de bune practici – e apanajul celor înrudiți cu mintea lui Jdanov –, dar un supliment de ancorare în, horribile dictu!, realitatea autohtonă, fascinantă, în felul ei anume, nu ar strica. Oricum, ar aduce cititori, ar spori impactul literaturii, pentru că și de asta e nevoie, de oameni care să recunoască un referențial. Altfel, pe domeniul nostru chiar îl paște instalarea într-o nișă, câtă vreme unii reprezentanți ai lui sunt efectiv îndrăgostiți de expresii de tipul următor, expresii în care tare și-ar dori să locuiască: „a înțelege șase propozițiuni din cartea aceasta, adică a le trăi, înalță pe cineva pe o treaptă mai sus“; „…când eu, cu literatura mea, care cântărește atât de greu, care e menită să atârne atâta de greu…“. Atâta doar că vorbele „merg“ în gura lui Nietzsche, autorul lor (din Ecce homo), dar nu prea se potrivesc pe aici.

În principiu, noi suntem atașați frumoasei și, în fond, logicei fraze, după care ilustrăm și apărăm recalcitranţa şi unicitatea esteticului – secundarul prin excelenţă în cristalizările sociale, de la Platon până la pragmatismul contemporan. E, comprimat, opinia lui Virgil Nemoianu, din O teorie a secundarului. Dar un creator e de capul lui, și, de fapt, condiția literaturii, oricum ai da-o, se traduce prin condiția acelui creator. Care poate rămâne surd, fără consecințe, la părerile confraților, și să inunde piața cu scrierile sale nemuritoare, spre plictisul și jena tuturor. Altfel spus, un dialog mai intens, cu bună-credință, între ficționari și comentatorii lor (roluri interșanjabile) ar contribui mult la „ameliorarea“ condiției literaturii.

 

Gellu DORIAN

Ia aminte, scriitor român!

În primul rînd să se scrie bine! În al doilea rînd să se promoveze/difuzeze ce se scrie bine aşa cum trebuie şi cum fac marile literaturi ale lumii cu operele scriitorilor lor. Să nu mai fie niciun fel de discriminare, fie de zonă, fie de grup, de talent, de poziţie socială. Să se citească; nu numai cititorii pentru care scriem să citească, ci să citească tot cei ce o fac profesionist, fie pentru a scrie despre ceea ce citesc, fie pentru a aşeza scrierile confraţilor în contextul literaturii române de ieri, de azi, pregătind astfel literatura de mîine. Să se renunţe la tot felul de complexe, care domină unele cercuri, mai ales acele complexe elitarde, de clasament, de liste, de canon artificial. Să nu se gîfîie după glorie, aşa cum gîfîie cei ce stau pe margine şi privesc convoiul de maratonişti, ca şi cum ar participa ei la acel maraton, la finele căruia ei să fie învingătorii. Să te gîndeşti, tu ca scriitor, dacă nu ai fi avut şansa să fii acolo de unde, pasămite, se împarte gloria, ci undeva departe, la marginea ţării, dacă ai mai fi fost atît de promovat şi scos mereu în evidenţă. Să reflectezi mereu la acest lucru şi să te gîndeşti la toţi ceilalţi confraţi ai tăi, la fel de buni, care se pierd undeva în provincie, uitaţi, ignoraţi, parcă ai nimănui. Să fii altruist, nu egoist! Să priveşti lumea, tu ca scriitor, aşa cum te priveşte lumea pe tine. Să te întrebi, atunci cînd constaţi că nu te priveşte, că trece pe lîngă tine fără să te observe, de ce face acest lucru. Şi să găseşti răspunsul în atitudinea ta, nu în reacţiile lumii din jur. Să trăieşti istoria literaturii vii din care faci parte şi cu ochii învinşilor, care fac şi ei parte din acest fenomen, deşi sunt ca şi cum n-ar fi pentru tine, ajuns acolo unde crezi că ai cucerit veşnicia. Să priveşti ceea ce laşi în urmă, nu cu gloria zilei de mîine, care vine sau nu, ci cu ochii celui de peste o sută de ani, care va şti sau nu va şti de tine, de alţii ca tine. Să te întrebi mereu de ce literatura română, precum şi lumea din jurul ei, are atîtea eşecuri, atîtea neizbînzi, puţine victorii care contează în ochii lumii în care vrei să ajungi, şi să găseşti răspunsul în destine tragice ca al lui Eminescu, care, ucis de timpul său, a învins, chiar dacă rănile de pe trupul lui încă nu sunt citite cum trebuie. Să te întrebi de ce marile valori ale literaturii din care faci parte au avut atît de mult de suferit, de ce nu s-a învăţat nimic din tragediile lor, de ce şi azi sunt lăsaţi în tragicul lor destin, fără a se corija poziţia faţă de ei, ci mai degrabă adîncindu-li-se cuţitul în rană, înfipt de o posteritate din care faci şi tu parte. Să nu faci clasamente, aşa ca la fotbal, să nu rîvneşti la premiul altuia, să nu furi, să nu ai mai mulţi idoli din afară, mai aleşi falşi, îneşelători, să nu huleşti limba în care scrii, să nu o strici, să nu crezi că totul începe cu tine, că literatură bună este numai ceea ce tu scrii. Să faci în aşa fel ca unitatea literaturii române să fie aceeaşi cu unitatea limbii în care trăieşti, aşa cum toţi semenii tăi din arealul ţării tale trăiesc în limba în care vorbesc ca în cea mai de preţ casă.

Oare poţi face tu, scriitor român, toate acestea, în aşa fel ca în literatura română, poate cea mai schismatică dintre cîte literaturi sunt în lume, să fie mai bine, să se trăiască întru speranţa zilei de mîine aşa cum se respiră, nu asmatic, nu intubat, mereu cu invidie faţă de confratele tău, cu ură? Cînd măcar cîteva din cele de mai sus, dacă le-ai avea în vedere, tu scriitor român, vei vedea că ai făcut deja ceva întru binele literaturii române!

 

Horia GÂRBEA

Moarte amatorismului!

Condiția literaturii române poate și trebuie schimbată în bine pe mai multe direcții: schimbarea calității ei într-una superioară, accesul mai bun și interesul sporit al cititorilor, accesul și interesul publicului potențial din afara țării prin traduceri și promovări bine realizate, îmbunătățirea nivelului de trai al scriitorilor, care să le permită un timp mai lung afectat scrierii, dar și informării, cultivării personale, promovării propriei opere. Aceste direcții sînt convergente și ar fi absolut firesc să fie politică de stat. Pentru aceasta, ar trebui ca diriguitorii culturii, la nivel central și local, să aibă o bună orientare culturală și să îndrepte mijloacele – care se cuvin mult sporite – acolo unde ele pot avea eficiență. În teorie lucrul acesta e ușor de realizat, dar în practică tocmai competența evaluatorilor lipsește, pentru a nu mai vorbi de onestitatea lor. Am asistat, chiar în ultima vreme, la distrugeri de instituții culturale (reviste și premii de tradiție, de pildă) și, mult mai des, la contraselecții scandaloase. Pînă și în domeniul recompenselor pur simbolice sînt preferați niște bieți analfabeți care se împăunează, desigur, cu însemne la care inima, mintea și literatura lor penibile nu le dau dreptul. Consilii locale și alte foruri cuturale finanțează foi mizerabile și serbări sinistre pe criteriul că sînt „ale noastre“ și refuză arbitrajul competent, preferînd să-și pună judecătorii agreați de ei, care pot dirija foloasele, pînă și cele simbolice, cum spuneam, spre clientela lor. Dacă toate cele enumerate aici ar dispărea (dar ar fi o minune la care, realist vorbind, nu putem spera), condiția literaturii s-ar îmbunătăți.

Problema gravă a literaturii române de azi este amatorismul. Autorul, chiar avînd unele înzestrări native, nu se dedică scrisului, cu tot ce presupune el ca background. Am întîlnit și întîlnesc zeci, poate sute de nenorociți care scriu doar ocazional și după ureche, nu cunosc decît foarte vag literatura și o scriu fără s-o fi citit, inventînd mereu focul, roata și alte minuni preexistente. Ei nu pot da măcar un titlu care să nu stîrnească un rîs nestăpînit. Alții spun că au muncit (pot crede) zeci de ani și, spre bătrînețe, au timp să-și scrie opera. Dar mintea lor este deja afectată ireversibil de deceniile fără lectură și fără scris, iar sufletul e ireversibil uscat. Lucrurile acestea triste nu pot fi eradicate, căci se scoate în față „libertatea de expresie“ care duce iute la „idiocraty“. Cînd cineva ia poziție, e numit imediat „elitist“ sau chiar, simultan, „comunist“. Cum s-or potrivi astea două, n-a explicat nimeni pentru că nu se poate explica.

Rămîne să luptăm mai departe, tot mai din greu, tot mai cu spatele la zid.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Trei direcții de acțiune

Întrebarea dvs. este foarte grea, n-am pretenția unor răspunsuri infailibile. Îndrăznesc, totuși, să propun trei direcții de acțiune, toate în limita posibilului.

Dacă ne referim la condiția per se, axiologică, a literaturii, cred că scriitorii ar trebui să (re)învețe răbdarea în procesul elaborării unei cărți, iar editurile să angajeze redactori profesioniști, competenți. Prea multe volume au un aer de improvizație și o puzderie de greșeli, în graba publicării cu orice preț (cel mai adesea, cu prețul scăderii calității literare). În rest, nu există rețete pentru literatura de valoare, în ciuda faptului că unii au înlocuit critica de direcție cu ultima modă (care pleacă, de fapt, tot de la niște ideologi/ teoreticieni), îmbătându-se cu apă rece.

Dacă avem în vedere condiția literaturii în societate, lucrurile sunt extrem de complicate. Simțim, mai ales printre cei mai vârstnici, o nostalgie a cultului cărții și a mitului scriitorului din comunism, însă într-o lume deschisă, democratică, tehnologizată, precum cea de azi, literatura nu mai poate fi nicicum regina balului. Diversificarea mijloacelor de informare și multiplicarea felurilor de entertainment au scăzut atracția față de lectura cărților de literatură. Cei mai mulți citesc meme-le și statement-urile de pe rețelele de socializare, așa cum se hrănesc cu fast food. Oricine poate deveni „scriitor“ pe Facebook și poate avea momentul său de glorie, tradus într-un număr uriaș de like-uri. Cărțile veritabile de literatură necesită timp, solicită atenția, concentrarea minții, interogația și reflecția. S-ar putea face o mai mare publicitate scriitorilor și cărților în media, dar trusturile de televiziune, de presă, în general, vor constata că audiența nu va fi cea dorită, de aceea nu vor să-și asume acțiuni culturale benefice societății. Ca să ai cititori mai mulți de literatură, trebuie să-i formezi. De mici, începând de la grădiniță. Școala are (sau ar trebui să aibă) un rol fundamental în cultivarea interesului pentru lectură (și familia, dar, dacă părinții nu sunt obișnuiți să citească, nu pot fi modele, în acest sens, pentru copiii lor). Din cauza salarizării proaste din învățământ, profesorii bine pregătiți și pasionați sunt tot mai puțini. Îngropați în hârtii și extenuați de cerințe birocratice, robotizați de evaluările standardizate ale elevilor, uită ei înșiși să mai citească reviste și cărți (cu excepția auxiliarelor, majoritatea deplorabile). Să recomande un volum nou apărut. Să discute liber și entuziast despre literatură. Să organizeze cluburi de lectură și cenacluri. Să invite scriitori în clasă, în fața elevilor. Etc., etc. Revitalizarea umanioarelor în sistemul de educație ar reprezenta o speranță pentru creșterea cititorilor de literatură.

În ce privește condiția literaturii române în străinătate, probabil că statul român, prin I.C.R., ar trebui să investească mai mult și mai coerent în programele de traduceri în alte limbi. În plus, scriitorii înșiși și-ar îmbunătăți promovarea și traducerea cărților prin angajarea unor agenți literari (din păcate, prea puțini dintre ei își pot permite financiar un asemenea serviciu). Inclusiv editurile ar putea colabora cu agențiile de carte. Mă gândesc la agenți literari străini, la noi nu știu în ce măsură există. Am citit însă, în presă, despre cum un autor de povești pentru copii a ajuns să aibă succes în străinătate, cu ajutorul unor agenți literari. Într-un interval scurt, de câțiva ani, prin agenții literari Silviu Săndulescu (fondator Rights Expert Literary and Licensing Agency) și Mauro Spagnol (Books Everywhere London), drepturile de traducere pentru seria Aventurile lui Țup de Alex Donovici au fost vândute de Curtea Veche Publishing în nouă țări, pe trei continente: Turcia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Spania, Portugalia, Coreea de Sud, China, Vietnam. Traducerea spaniolă va fi distribuită și în librăriile din Mexic, Columbia, Chile, Ecuador și S.U.A. Cea în portugheză va fi distribuită și în Republica Capului Verde, Guineea Bisau, São Tomé și Príncipe, Angola, Mozambic. Primele două volume, Țup. Imposibil e doar un cuvânt și Țup. Salvatoarea iernii, au apărut deja în Spania, Turcia și Slovacia. Dacă un autor român (fie și de carte pentru copii) a reușit să pătrundă astfel pe niște piețe de carte abundente din punctul de vedere al aparițiilor și vânzărilor, înseamnă că un agent literar competitiv poate face minuni.

Mulți gândesc că un Premiu Nobel obținut de un scriitor român ar atrage după sine o notorietate mondială și un interes sporit pentru întreaga noastră literatură. Posibil, dar ar fi pe termen scurt. Pentru durata lungă, e nevoie de mai mult.

 

Gheorghe GRIGURCU

Un limbaj colectiv

Creația literară e un fenomen spontan. N-aș crede că poate fi dirijată, ameliorată, „salvată“. Odată ce au dispărut tendenționismul ideologic și cenzura, a redevenit ea însăși „ființă de hârtie“, incontrolabilă din exterior, cu destin propriu, cu o moralitate a naturii imanente, ceea ce a dat unora impresia de „amoralitate“. Mister anturat de mister. „Poezia e, conform lui Borges, nu mai puțin misterioasă decât sunt alte elemente ale universului. Câte un răzleț vers fericit n-are cum să ne umple de trufie, căci el nu este altceva decât un dar al Hazardului sau al Spiritului; numai erorile ne aparțin.“ Dar critica? Ei bine, critica în formulele sale reprezentative nu e în fapt altceva decât o reacție a artei față de sine, un fenomen intim al unei recepții creatoare la rândul său, criticii fiind, după cum se pronunța E. Lovinescu, „artiști ei înșiși prin facultatea intuiției, prin sensibilitatea și prin darul expresiei artistice“. Nici o supremație prezumțioasă, nici o umilă subordonare a criticului în raport cu obiectul său nu se justifică așadar, ci doar o parolă a unei legitimități de intrare în zona artei. Evoluând în condiții democratice, literatura noastră de azi nu poate avea „program“, ci, în gradațiile posibilului, propria natură și receptarea de sine a acesteia. Tendința la care producția literară a fost supusă de către regimul totalitar apărea fatalmente ca un contrast brutal al funcționalității sale normale, drept care suntem nevoiți a lua în considerare trecutul opresiv spre a putea înțelege actualitatea. După 1989 și mai cu seamă la trecerea în noul veac, constatăm o abundență constant crescândă a textelor literare pe care am putea-o explica în două feluri. Fie drept o energică, jubilantă consecință a unei eliberări creatoare, fie ca o stare a epuizării, a unui scepticism subiacent conștiinței, cu efecte corespondente. O umbră a anomaliilor. Literații nou veniți, legiune. Mi-am îngăduit la un moment dat a spune în glumă că Alecsandri nu avea dreptate socotind că românul e născut poet; avem în prezent doar două-trei milioane de poeți… Fundal vast pe care nu se mai pot distinge personalitățile. Nu greșește Nicolae Manolescu văzând un moment de impas al literelor noastre. A apărut un soi de limbaj colectiv, să recunoaștem adesea onorabil, care face tot mai dificile operațiile elementare ale criticului, de selecție și ierarhizare a producțiilor venite pe bandă rulantă. Ori avem foarte numeroși autori „buni“, greu de deosebit unul de altul, ori nici unul dintre ei nu s-ar putea bucura de o prețuire aparte. Ce-ar fi de făcut? Eventual ceea ce a propus cu schepsis Arghezi, aflat la senectute: să mai așteptăm răbdători câteva „răstimpuri decenale“…

 

Andrea H. HEDEȘ

Să nu ne amăgim

Dacă am putea spune ce poate fi făcut astfel încât condiția literaturii române de azi să se schimbe în bine ne-am afla într-o situație fericită. Din păcate însă, literatura română de astăzi nu este ceva separat, ușor de izolat, asupra căreia să se poată interveni cu precizie de bisturiu sau de rază laser, nici nu este ceva ce poate fi „atacat“ punctual, orchestrat, cu bune intenții și multă pricepere. Este o insulă care a ajuns să fie izolată într-un organism afectat în întregime de o boală perfidă, autoimună, care degenerează întregul sistem ce susține viața. Cred că în literatură se fac multe pentru menținerea ei în zona de interes a cititorilor, dar… unde ne sunt cititorii? Recensământul arată ceea ce știam, ori, dacă ne amăgeam, ne trage vălul de pe ochi: avem o populație îmbătrânită, needucată, și, putem trage de aici concluzia, împovărată cu probleme economice și sociale. Ce reprezintă pentru aceasta cartea, literatura, cultura? Care-i sunt aspirațiile? Falsele elite, noii îmbogățiți, puternicii vremelnici, nu au biblioteci. Întregul sistem e șubred, iar literatura e o oază stranie într-un context bolnav. Fără susținere instituționalizată, vorbim de o luptă cu morile de vânt. Există inițiative private, și aici pot vorbi în cunoștință de cauză, care promovează literatura română contemporană, poezia (!), cu încăpățânare și eroism, chiar dacă par cuvinte mari, dar, din nou, revine întrebarea, pentru cine? Idealurile nobile sunt, de cele mai multe ori, apreciate drept exaltările unor fraieri, pentru a căror expulzare se pun în mișcare forțe tăcute, promovați fiind tot saltimbancii și irozii. Tolerați, scuzați, aplaudați, validați, susținuți de o rețea mai mult sau mai puțin subterană.

Fără a fi o monarhistă, reamintesc aici câteva din cuvintele Regelui Mihai rostite în 2011 în Parlamentul României: „Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.“

Din păcate, suntem în 2023 și, de atunci până acum, trăgând linie, ce am realizat?

Dacă situația societății întregi nu se schimbă, nici condiția literaturii române nu se poate schimba, iar pentru ca societatea să se schimbe, e nevoie ca om cu om să se gândească și să lucreze pentru țară și nu doar pentru interesul său imediat. Să nu ne amăgim.

 

Vasile IGNA

Viitorul altfel

Nu sunt foarte convins că starea și viitorul literaturii române de azi depind de alte considerente decât cele dintotdeauna.Trebuie, așadar, început cu diagnoza. Lumea literară, care nu e decât o parte, relativ periferică, a Lumii, nu e pacifică, ci înverșunat concurențială, iar vizibilitatea și gloria nu se găsesc pe toate gardurile. Liniștea e un deziderat firesc, dar finalmente minor, deoarece înseamnă previzibilitate, instalare în confort și automulțumire, băltire în convenții. Luate sau nu în seamă, generațiile conviețuiesc sau se succed prin firea evoluției și, de multe ori, ruptura (și nu, cum se spune, fractura, care e despre oase tari și schelete și nu despre părțile moi sau evanescente ale trupului: creierul și sufletul!) e prea mare spre a trece neobservată. Au vorbit despre ea, teoretizând-o, nu doar avangardele de toate felurile, ci îndeosebi un mare poet, Octavio Paz („tradición de la ruptura“), de care mă simt foarte apropiat. Acestea toate, și propria percepție, mi-au întărit convingerea că există o contagiune/întrepătrundere permanentă între continuitate și discontinuitate, că „sfârșitul istoriei“ e reductibil la un prezent continuu. Ceea ce ar înseamna, de pildă, că, întrucât contemporaneitatea e infinit disponibilă, postmodernitatea e o simplă chestiune de cronologie, de situare istorică, înaintarea nefiind altceva decât o succesiune de prezenturi, înăuntrul cărora nu literatura se schimbă, ci istoria, care legitimează acumularea și permite saltul, ruptura, modificarea perspectivei. Doar că ruptura nu înseamnă negație absolută, anihilare, ci asimilare și înaintare. Ești nou doar în măsura în care ești contemporan cu tradiția. Cine crede că „deranjul“, „ofensiva eroică“ din literatura de azi provine exclusiv din gălăgia și inconfortul produse de „noua generație“ sau de zborul cam jos al unor aripi resentimentare dovedește o înțelegere cel puțin parțială, dacă nu chiar falsă, a adevăratei stări de fapt. Aș îndrăzni să asemuiesc demersurile (greu evitabile, întrucât obiectiv necesare) a feluritelor grupări nu cu goana după vânt, ci cu gestul, pe jumătae rebel, pe jumătate reflex, al celor ce fluieră în biserică. Efectul de ecou al acestuia poate tulbura liturghia, făcându-i pe enoriași să-și mute privirea de la preot și icoane spre preajma conturbatoare, dar nu-i va îndemna nici să-și schimbe credința, nici să nu-și mai facă cruce. În cele din urmă, „vechea generație“ și „noua generație“ nu sunt decât polii antitetici, dar complementari, ai unui corpus organic, ai unei planete care se învârte în jurul aceleiași imperturbabile axe: talentul și onestitatea față de folosirea lui. Schimbare? Da! Dacă mai binele e dușmanul binelui, de ce nu? Dar cine condamnă, pe ochi frumoși, poezia pentru prea mult „lirism“, proza pentru prea puțină „realitate“ și critica pentru prea multă „rigoare“ se angajează într-o competiție cu un rezultat de sumă nulă. Altfel spus, drumul (drept, sau cu hârtoape) rămâne deschis și alergarea se poate lua de la capăt. Remedii vor fi fiind destule, unele vindecătoare, altele simple paliative. În ceea ce mă privește, mizez pe două. Întâiul: de a nu întrerupe, cu niciun chip, deliberat sau accidental, mersul firesc și înaintarea progresivă, prin refuzul de a păstra în bună stare punțile peste prăpastiile lăsate de cutremurele periodice și de inevitabilele rupturi intergeneraționiste. Al doilea, esențial și hotărâtor: educația, în general, și educația gustului, îndeosebi. Eterna chestiune a școlii, eterna chestiune a familiei. Dacă, în ceea ce-i privește pe confrații de toate vârstele, nu ajunge, vorba lui Caragiale, să crezi că „dacă știi să scrii, ești literat, dacă știi să citești, ești critic“, pentru „schimbarea în bine“ a condiției literaturii române nu poate fi altceva mai dătător de speranță decât conjurația, fie ea și conspirativă, dintre părinți și educatori. Probabil că Balaurul nu va fi decapitat, dar atmosfera va fi mai respirabilă.

 

KOCSIS Francisko

Când se cheltuieşte nesăbuit…

Primul gând care m-a străfulgerat la citirea întrebării a fost dacă vă referiţi la scriitori – adică la ce am putea face noi ca să ne îmbunătăţim scrisul, să-l ridicăm la nivel de premiu mondial – sau la societate, mai precis la cei ce decid soarta noastră, deci şi a literaturii; m-am dumirit însă repede că vă gândiţi la cei din urmă, pe care numai o astfel de întrebare nu-i preocupă. Dovezi avem cu carul.

Întrebarea mi-a zgândărit din nou senzaţia că nu ne-am născut la timpul potrivit. Logic ar fi fost să adaug şi locul, dar nu pot, pentru că locul mi se potriveşte, nu cred că ar putea exista unul mai bun pentru cine, ce şi cum sunt. Problemele se află în afara mea, cel puţin sub acest aspect. Şi tocmai despre acestea vreţi să ştiţi cum s-ar putea îndrepta.

Mai întâi, cred că ar trebui să se facă nişte cuvenite îndreptări în Constituţie, această formă de import să fie umplută cu fond autohton cu gramatică severă care să excludă orice interpretare, orice echivoc. Avem destui lingvişti care ar putea contribui onest la aşa ceva. Pentru evitarea oricărei confuzii, ar trebui să se spună clar, eventual şi subliniat, că preşedintele ţării locuieşte în capitala ţării, Bucureşti (se va scrie negru pe alb, ca nu cumva să se înţeleagă că ar putea fi vorba şi despre vreo… capitală culturală), că funcţia de preşedinte nu-i post de navetist! Cred că ar trebui să se înscrie asta în Constituţie de îndată (adică fără întârziere, fără amânare şi imediat, pe înţelesul tuturor), poate cu majuscule, chiar la primul articol referitor la această funcţie. Ca să nu se cheltuiască sume colosale pe naveta unui personaj care lipseşte astfel de la serviciu mai mult decât e prezent. Iar banii cheltuiţi atât de nesăbuit să fie daţi pe orice altceva, cum ar fi: case de copii, spitale, şcoli care necesită renovare şi căldură, centre sportive pentru copii sau – de ce nu ? – cultură. Cu sumele cheltuite pe navetă s-ar fi putut, după capul meu, edita două cărţi foarte bune pe săptămână, în tiraje care să permită dotarea fiecărei biblioteci din ţara asta cu cel puţin două exemplare cu titlu gratuit. Sau să se editeze două reviste pentru tineri, una de cultură şi alta de popularizare a ştiinţei, distribuite gratuit în şcoli, cel puţin un exemplar pentru fiecare clasă. Dar câtă vreme în bugetul acestei ţări cultura se află la capitolul restul, la nu contează, lucrurile nu vor sta cu nimic mai bine nici de-acum înainte. Din păcate, şi constatăm asta pe propria piele, trăim într-o ţară „educată“ în care literatura şi cea mai mare parte a culturii au devenit act de voluntariat. Tot acest paragraf vrea să spună doar că acolo unde banii nu sunt chivernisiţi cu chibzuială, cultura se va afla mereu la coadă, dacă nu chiar pe ultimul loc.

În fapt, totul se reduce la bani, desigur. Ştiaţi şi dumneavoastră asta în momentul formulării întrebării, dar nu cred că v-aţi aşteptat doar să vă confirm certitudinea. Iar exemplul de proastă gospodărire ar trebui să dea de gândit multora.

 

Adrian LESENCIUC

Păcatele literaturii

Probabil că cel mai mare dintre păcatele literaturii române este cel ideologic. Atunci când au lipsit ideologiile politice care au mutilat literatura, alte forme de mutilare ideologică s-au produs din interior. Cel puțin două sunt celelalte modalități de aliniere ideologică: în raport cu o sursă de venit sau în raport cu o dogmă culturală. Uneori, cele două conviețuiesc și imprimă o presiune suplimentară. Alinierea la o sursă de venit sau la o ideologie culturală, de grup sau de generație, determină o punere în balanță, în majoritatea cazurilor, a proiecției estetice în raport cu ideologia. De cele mai multe ori învinge ideologia: nu este important cât de bine scrii, ci în ce măsură scriitura se aliniază ideologic unei poetici a grupului, nu contează valoarea intrinsecă a operei pe cât contează forța ilocuționară a mesajului ideologic, de grup. Literatura se divide, astfel, după interese de promovare, ceea ce e firesc, dar după criterii diferite aplicate lucrărilor. Nu cred că există vreo literatură neafectată de asemenea modalități de promovare părtinitoare, în raport cu criterii care țin de alinierea la ideologii, dar operele care răzbat prin orizontul încețoșat al ideologiilor naționale sunt lucrări dezbrăcate de corsetul ideologic. Asistam, nu cu multă vreme în urmă, la o lansare a cărții unui laureat Goncourt, în prezența autorului, la care o întrebare bulversantă, venită din partea unui scriitor român, a necesitat un răspuns nuanțat: premiile Goncourt nu se acordă pentru apartenența la o generație sau alta – scriitorul român îl încadrase pe laureatul francez în categoria optzecistă, judecând literatura lumii prin ochelarii de cal ai literaturii române – , ci pentru valoare literară a operei. Premiile Goncourt înseamnă punerea în prim-plan a dimensiunii estetice a operei literare, nu a celei ideologice, nici măcar a celei etice.

Al doilea în ordinea păcatelor literaturii române este acela al lipsei culturii generale pe care să se construiască cultura de specialitate a criticilor literari. Nu poate să existe critică de direcție construită prin înțelegerea superficială a unor texte utilizând instrumentarul critic deprins în anii instruirii de specialitate fără capacitatea de a investiga lumea reflectată în operă prin prisma filosofiei, religiei sau prin intermediul științelor, inclusiv a celor reale. Este imposibilă înțelegerea unei opere, care își reclamă independența, fără cunoașterea sistemului de gândire și complexității abordării auctoriale, fără posibilitatea de a contextualiza/ recontextualiza. Nu se mai poate decupa opera din contextul producerii și analiza superficial, școlărește, cu instrumentarul profesorului de română în elaborarea comentariilor. Citesc multe texte critice și nu îmi dau seama ce carte sau ce cărți au citit autorii lor. Un pattern al scriiturii critice, în căutarea de teme și motive, cu sublinierea unor mesaje întărite de autor în text, cu trecerea, de regulă, în lectură, peste cea mai mare parte a textului, determină o angajare incorectă în raport cu o operă. Punând împreună cele două păcate ale literaturii, există și varianta în care ele produc efecte împreună. Sunt critici literari, aliniați ideologic, care citesc cu ochiul vânătorului de greșeli textele scriitorilor consacrați, producând interpretări negative fără a păstra proporția în raport cu textul sau cu anvergura autorului ori a operei, dar care sunt extrem de relaxați și îngăduitori în raport cu autori minori, umflați ca în fabula lui Asachi, Broasca și boul, cu toate variațiunile ei ulterioare. De multe ori, nu ideologii culturale îi leagă pe critic și pe autorul minor, ci simpla publicare a cărții la o editură care își permite critici de casă. În esență, valoarea unui critic literar e dată, cred, de cea mai proastă carte pe care a comentat-o pozitiv în textele sale.

Păcatele literaturii române sunt multiple, lista poate continua. Ele cumva au conexiune directă cu principiul estetic. Rămâne, prin urmare, o singură cale pentru schimbarea condiției literaturii române: lectura cărților comentate și dreapta judecată a acestora indiferent de alinierea ideologică a autorilor, adică aplicarea principiului maiorescian fără cea mai mică scăpare. Acea metaficțiune pe care o construiește criticul trebuie să fie dreaptă pentru ca, în cele din urmă, criticul să rămână drept, iar literatura pe care o propune să fie fără cusur. E relativ simplu de spus, dar ideologiile care învăluie critica pentru interese mărunte denaturează o literatură care ar putea fi mare.

 

Ovidiu PECICAN

Măsuri extraliterare

Câteva măsuri extraliterare s-ar impune pentru a obține saltul dezirabil. Întâi de toate, reconsiderarea statutului literaturii române în școli; dacă nu prin modificarea programei școlare în acest sens, atunci prin programe care să includă activități ale unor cercuri literare (nu, nu pentru a căuta geniile națiunii, ci pentru a deprinde copiii cu lecturile literare și cu comentarea lor, pentru a-i iniția în gânidrea critică, în analiza rațională), inițierea și susținerea unor concursuri de creație, reintroducerea cărților beletristice printre achizițiile de carte destinate premierilor de la sfârșitul anului, poate chiar și reintroducerea darurilor-carte de Crăciun etc.).

Apoi prin reconsiderarea autorităților centrale și locale față de tezaurul spiritul viu al națiunii: creatorii în general și cei de literatură în particular. Politicile culturale naționale, regionale și locale ar trebui să includă și valorificarea patrimoniului literar al țării. La Milano, la doi pași de Dom, o inscripție îți semnalează că pe acolo se plimbau personajele principale din romanul lui Manzoni Logodnicii (desigur, ficțiuni literare), iar la Verona – se știe – turiștii fac pelerinaj sub balconul unde s-ar fi consumat faimoasa scenă dintre Romeo și Julieta (altminteri, petrecută doar în mintea lui Shakespeare și a celor pe care lectura lui îi însuflețește de câteva secole încoace). La Marsilia, încă de pe vremea când Al. Dumas trăia, cei dornici puteau cumpăra gadgeturi făcute, pasămite, de Monte Cristo, pe vremea când era prizonier în Château d’If. Și exemplele s-ar putea multiplica…

Succesul literaturii române depinde însă, în primul rând, de succesul școlarizării. Prin mărirea procentului de analfabeți sau de vag școlarizați, bazinul potențialilor iubitori de literatură scade în mod natural. În asemenea condiții, scriitorii români de ieri și de azi rămân neatinși în rafturi, ignorați voios de cetățeni ce rămân prizonierii altor urgențe.

Ar mai fi și politicile editoriale, care continuă să se axeze pe promovarea prioritară, ba chiar și majoritară, a traducerilor. Dincolo de bucuria de a avea acces, cu promptitudine, la cărțile importante din străinătate, lipsa unui echilibru între ce se traduce și ce se scrie original la noi poate păgubi cititorul român de contactul cu lecturi referitoare la probleme, întâmplări, frământări și figuri specifice lumii românești.

Îmbunătățirea condiției scritorului român ar fi, și ea, o direcție de urmat. Majoritatea autorilor activi de la noi trăiesc din alte resurse decât răsplata efortului lor literar (salarii de profesori, doctori, taximetriști sau ce vor mai fi fiind). Nu este de mirare că mulți autori „își dau drumul“, în ultimii ani, mai ales la pensie, când capitalul lor de timp se mărește și nu mai sunt constrânși să scrie nopțile sau să fie scriitori de duminică. În multe alte țări, interesul față de literați este întreținut masiv prin programe de conferințe retribuite, oferind astfel un ajutor demn celui care între publicarea a două cărți rămâne să se descurce cum poate.

Până la urmă însă, un lucru este sigur: ameliorarea condiției literaturii noastre depinde fundamental de capacitatea scriitorilor activi de a produce opere valoroase, proaspete, demn de interesul publicului, dovezi ale talentului și muncii lor de excepție.

În toate aceste domenii mai sunt multe de făcut…

 

Irina PETRAȘ

Ce fel de condiție?

Ar fi mai multe chestiuni de lămurit înainte de a încerca un răspuns. Întrebarea sugerează că literatura română are o condiție rea, iar eu nu cred defel asta. O are exact așa cum este/a fost în stare să și-o asigure/clădească. Apoi, „literatura română de azi“ sugerează că aceasta ar putea avea o condiție fără legătură cu condiția literaturii române de ieri, de alaltăieri ori de mâine. Și nu e așa nicidecum, în ciuda etichetelor separatiste pe care le-au tot proclamat unii sau alții de-a lungul vremurilor: literatură burghezo-moșierească, literatură comunistă sau post-comunistă etc. Nu așa stau lucrurile. Literatura e bună ori nu prea bună și ea crește de-a lungul și în pofida regimurilor și ideologiilor. Scriitorii – nu literatura! – sunt cei care o duc mai bine ori mai rău, „după buget“. Sau după cum își aștern, nu neapărat după criterii de valoare.

Pe urmă, întrebarea „ce e de făcut“ ocolește oarecum miezul problemei, căci sună retoric. Ea nu se pune acolo unde cei în cauză fac mereu ce trebuie făcut, fără opriri în loc patetic-lăcrămoase. Un răspuns scurt ar fi: condiția literaturii e mai bună dacă scriitorii scriu mai bine, mai profund, mai obsedați de adevărul uman pe care îl pot cuprinde și transmite decât de orgolii personale, de faimă precară. Adevărata întrebare, însă, cea care, ca în povestea Graalului, ar face grădina să înflorească, e cum să facem ca literatura și cultura română să propășească? Aici lucrurile nu sunt simple: răspunsul decurs din harul, talentul, dăruirea scriitorului/creatorului de artă nu e de-ajuns, are neapărat nevoie de suportul comunității pe care o reprezintă, al instituțiilor care ar înțelege, în fine, cât de mare e rolul identitar al Culturii. E de introdus și o nuanță. În 1989, s-a strecurat o confuzie între doi termeni: libertate și autonomie. Scriitorii s-au eliberat de cenzura paternalismului de stat, dar n-au câștigat pe loc și autonomie (adică știința/capacitatea de a trăi fără imixtiuni „străine“), căci au aflat degrabă cât de greu te poți descurca singur cu scrisul tău, mai ales într-o lume care tocmai a descoperit că se poate trăi binișor și fără Carte. Așadar, ești liber să scrii ce vrei (nu te ceartă nimeni, dar nici nu te ascultă), iar cu un nu prea mare efort financiar poți tipări oricâte cărți dorești, dar asta nu-ți garantează valoarea, nu-ți asigură nici cititorii, nici traiul.

În fine, reluând, întrebarea are în vedere condiția literaturii române din ce punct de vedere? Al calității scrisului românesc de azi (cu vârfuri și rebuturi, ca întotdeauna și ca peste tot), al tirajelor (mai mici ca odinioară, de vreme ce s-au închis sumedenie de biblioteci publice și școlare), al cărților vândute (mereu mai puține decât cele din literaturile lumii), al traducerilor în alte limbi (întâmplătoare, căci fără un proiect serios și fără o viziune coerentă), al câștigurilor scriitorului în seama scrisului său (cu rare excepții, în scădere dramatică)? Aș zice că literatura română e bună, eu cred în ea, dar se zbate într-o societate sinucigaș de indiferentă. Îmi vine iar în minte povestea scrisă de Laura pe când avea vreo 5-6 ani. Se încheia așa: „Prințesa era foarte frumoasă deși prințul n-o iubea“.

 

Marta PETREU

Sufletul omului are nevoie de frumusețe

Condiția de azi a literaturii române este ea grea, dar nu cu totul rea: mai există edituri care publică literatura autohtonă, librării (mai puține decît pînă în Decembrie 1989), tîrguri de carte, cumpărători de carte românească (mai puțini decît cei de carte tradusă). Există chiar și cititori, nu mulți, dar mai sînt, totuși! Apoi, există reviste, comentatori de carte, premii, festivaluri. Există așadar un întreg și complicat sistem, finanțat ba de instituții de stat, ba din surse private, uneori chiar de către autorii înșiși, sistem care, împreună cu scriitorii, ține literatura română în viață.

Pentru o „condiție schimbată în bine“, ar trebui ca la școală – de la școală află copiii, adică viitorii adulți, de existența literaturii – să fie studiată nu „comunicarea în limba română“, ci pur și simplu „literatura română“; și, în plus, alte discipline școlare despre cultura și istoria națională. Iar asta nu pentru că avem o literatură și, mai larg, o cultură și o istorie ale noastre, ci pur și simplu pentru că în structura ființei umane există nevoia înnăscută și permanentă de emoție, de frumusețe, într-un cuvînt, de valori cu încărcătură afectiv-estetică. Fără studii de acest fel, școala va ajunge să formateze un „om nou“ mai ceva decît acela pe care l-a planificat și, vai, în parte chiar l-a realizat, fostul regimul comunist: un roboțel nevrozat, schilodit sufletește. Să nu uităm că literatura este o artă nu în primul rînd pentru cunoaștere, ci una pentru suflet; ea modelează și modulează, pe nesimțite și în frumusețe – iar ființa umană are în mod structural nevoie de frumusețe –, emoțiile, partea a-rațională a ființei umane. Nu-mi imaginez o națiune formată sută la sută din cititori de literatură română; însă, cu ajutorul unei școli mai uman structurate, una care favorizează nu numai funcțiile intelectuale, ci, subtil, prin literatură, arte, istorie, le modulează și pe acelea afective, îmi imaginez că în România ar putea exista mai mulți cititori, mai mulți oameni care recurg la bucuriile și „mîngîierile/ consolările“ literaturii, artei, filosofiei, istoriei.

O utopie, nu? În ultimă instanță, noi, scriitorii, pentru cititori scriem.

 

Ion POP

Condiție și condiții

Ne putem întreba mai întâi care este „condiţia literaturii române de azi“. Dacă privim spre ceea ce se scrie şi publică, nu cred că putem deplânge prea tare numita „condiţie“. Scriitori din toate generaţiile au tipărit cărţi de valoare în ultimii ani, unele remarcate şi de edituri străine şi publicate cu ecouri pozitive în presă. Mereu criticabilă este, însă, politica din domeniul culturii, cu un minister condus nu întotdeauana de oameni competenţi şi cu un buget inacceptabil de redus. Situaţia scriitorului român nu e prea bună, este evident. Editurile din ţară, nu-i plătesc deloc ori numai simbolic pe autori, cărora li se dau drept „onorariu“ câteva exemplare din cărţile lor, ce vor fi trimise de ei gratuit, desigur, unor prieteni sau critici literari. Mă întreb câte edituri mai îndreaptă măcar către principalele reviste de specialitate ceea ce publică semnificativ, ba aceste publicaţii ale lor nu ajung, adesea, nici în marile biblioteci din ţară. Paginile culturale din presa locală sunt şi ele sărace ori nu există. Foarte deficitară îmi pare, apoi, subvenţionarea cărţilor sau, mai ales, a editurilor, atunci când lucrările tipărite sunt mai de „nişă“ şi nu pot atinge tiraje cât de cât profitabile. Se ştie de multă vreme că bugetul acordat culturii e dintre cele mai mici din Europa. Sponsorizările sunt încă aleatorii, nu-s prea încurajate, nici ele. Aşa că ne lamentăm degeaba şi pur retoric evocând slaba difuzare a literaturii române acasă ori în străinătate. (În paranteză fie spus, lipseşte, poate cu câteva excepţii, impresariatul literar care să promoveze operele de valoare, aşa cum există pretutindeni în lume). Formula cunoscută, de mare ecou la vremea ei, – „iluziile literaturii române“ –, lansată într-un moment de dezechilibrare a tuturor structurilor, politice şi culturale din România de către un critic de primă linie ca Eugen Negrici, a putut exprima un soi de decepţionism cvasigeneralizat, cauzat de nemulţumirile privind cunoaşterea mai largă a producţiei literare naţionale. Am mai spus că această apreciere a fost mai degrabă ecoul acelei stări de dezamăgire legată şi de realităţile politice din „tranziţia românească“, care au scăzut grav încrederea în capacităţile de creaţie româneşti. Era cumva la modă autodeprecierea, se purta „demitizarea“ multor realităţi care nu o meritau, începând cu istoria naţională şi contiuând cu coborârea de pe socluri a unor personalităţi de mare relief, în frunte cu Eminescu ş.a.m.d. Exagerările „protocroniste“ de sub regimul naţional-comunist al lui Ceauşescu creaseră un soi de nervozitate cu repercusiuni grave asupra realizărilor certe, unele de nivel european. Căci au existat şi există asemenea performanţe, cu atât mai remarcabile cu cât s-au produs într-o perioadă relativ scurtă în raport cu literaturile cu tradiţii mult mai vechi şi mai bogate decât ale noastre. Grav, este, cred, procesul constant în ultimii vreo treizeci de ani, al marginalizării faptului de cultură (deci şi literar). Mass-media a neglijat mereu chiar semnalarea apariţiei unor opere de valoare, a unor manifestări literare semnificative, prea puţin scriitori şi criticii literari au fost prezenţi la radio şi, mai ales, la televiziune, cu canalele ei cele mai rezonante astăzi. Desfiinţarea, iresponsabilă, vreme de un deceniu, a programului TVR Cultural a dat o notă foarte proastă funcţionarilor din domeniul culturii, a accentuat numitul proces de marginalizare şi, aş zice, chiar de deculturalizare. Faptul că România se află pe ultimele locuri din Europa ca număr de cititori se explică astfel măcar parţial.

Însă cauza cauzelor e, desigur, degradarea învăţământului românesc, şi el foarte prost subvenbţionat de către stat, cu „reforme“ şi reformatori fără viziune, care au supus procesul de educaţie umanistă unor atacuri permanente, în numele unui pragmatism imediat, dictat de cultivarea cu precădere a dexterităţilor de ordin tehnic, – un proces de robotizare tot atât de iresponsabil, tocmai fiindcă minimalizează şi discreditează încă cunoştinţele de cultură generală, literară şi artistică decisive în formarea caracterului omului cu o conştiinţă luminată. Tot felul de specialişti improvizaţi, de ultimă oră, cu idei de „modernizare“ însuşite superficial, aplicate mecanic, au propus şi propun programe extrem de restrictive în domeniul acestei fundamentale formaţii umaniste.

Consecinţele asupra „condiţiei literaturii române“ se văd în ficare zi. Se citeşte tot mai puţin, s-au desfiinţat librării chiar în centre urbane importane (în unele dintre ele sunt total absente!), bibliotecile şcolare sunt rău aprovizionate, cele din zonele rurale, de la căminele culturale se află în stare de moarte clinică… Ideea primitivă că poţi ajunge pe poziţii sociale înalte chiar fără o pregătire şcolară serioasă, a fost încurajată şi de unii „demnitari“ din ultimii ani, cum bine se ştie, iar corupţia extinsă şi în învăţământul universitar, măsluirea diplomelor, plagiatele de teze de doctorat mereu descoperite şi nesancţionate ferm discreditează, la rândul lor, creaţia culturală autentică.

Mă cam tem, aşadar, că numita „condiţie a literaturii române de azi“ nu va fi uşor de schimbat. Daunele produse de factori precum cei amintiţi sunt mari şi afectează profund această „condiţie“. Reformarea din temelii a instituţiilor chemate să susţină cultura, cu oameni pricepuţi şi cultivaţi, susţinerea financiară cât de cât acceptabilă, dar, mai ales, reabilitarea învăţământului umanisitic, a memoriei culturale naţionale în şcolile pornite în ultimii ani pe calea robotizării indiferente la formarea acelui om conştient de sine şi de lumea în care trăieşte şi în care s-a trăit, educat şi sensibilizat şi faţă de valorile artei, ale scrisului frumos, ale muzicii naţionale şi universale, ar fi sarcini de primă urgenţă. Repet, repetăm, cam aceleaşi dorinţe, care par tot mai „pioase“… Cum poate fi „România educată“, când are atâţia analfabeţi funcţionali, aproape jumătate din populaţia şcolară? E de regândit, cu modestie şi curaj, un mare program de re-alfabatizare naţională…

Dar ar fi de reanimat şi comunicarea scriitorilor cu publicul – unele iniţiative ale Uniunii Scriitorilor sunt binevenite, însă trebuie înmulţite – prin lecturi publice atent popularizate şi, repet, mai ales comunicarea cu mass-media, deocamdată foarte deficitară. Critica literară ar fi prima chemată să se exprime, nu doar la „Revista literară radio“, ci pe mai multe canale deschise spre publicul mare. Formule de genul „pilula de poezie“, „picătura de cultură“ sau aşa ceva îmi par, de exemplu, descurajante din start. Ca şi „concertele educative“ susţinute cu ani în urmă, ar fi de programat şi „ora de literatură“, sau „cabinetul de lectură“, care să fie emise zilnic ori de câteva ori pe săptămână, cu participarea unor critici profesionişti invitaţi mai des să comenteze cărţi şi stiluri, metode de creaţie, într-un limbaj accesibil şi celor mai tineri cititori. „Vitrina literară“ ar putea fi un titlu de rubrică permanentă cu orar fix la radio şi televiziune şi cu un public în stare să pună întrebări şi să caute răspunsuri convingătoare. E de sperat că noul canal, restaurat, TVR Cultral, va repara măcar în parte aceste deficienţe.

Cu puţine excepţii, presa noastră literară nu popularizează prezenţele adesea prestigioase al scriitorilor români în străinătate, premiile importante obţinute de ei etc. Invidie a confraţilor, concurenţă neloială, indiferenţă? Institutul Cultural Român de la Bucureşti face ce poate, cu destule poticniri, dar gândul că la centrele culturale româneşti din străinătate au fost numiţi, chiar recent şi cu rău ecou public, oameni care nu prea au idee de cultura şi literatura română, rămâne foarte neliniştitor. Aceştia ar trebui să recomande în primul rând şi să popularizeze în străinătate cărţile remarcabile ale scriitorilor din ţară.

Şi de ce mai sunt active, prea active, „bisericuţele“, grupurile greşit solidare în negarea unor valori certe şi încercarea de a impune prea mulţi veleitari sau condeie mediocre? De ce se mai laudă cărţi fără rezonanţă reală, mai ales în presa provincială, la egalitate cu altele, cu adevărat semnificative? Mai lucrează, oare, contra plată unii recenzenţi fără spirit critic? Ar fi foarte trist… Realitatea e că sunt declarate, nu o dată, drept valoroase scrieri mediocre, alături de opere rezistente estetic, creându-se o mare confuzie a valorilor. Personal, am citit şi citesc destule recenzii care aplaudă producţii pur şi simplu veleitare, a căror nulitate e demascată abia de citatele, de exemplu, de versuri, compromiţătoare prin lipsa de talent, convenţionalism, – şi ele vorbesc adesea de incompetenţa comentatorilor lor şi de mici interese de „familie“ cenaclieră. Oricum, ierarhia valorilor e grav perturbată… Publicitatea face, şi la noi, concurenţă judecăţilor de valoare ale criticii specializate. O bună promovare s-ar putea face prin simplele banderole puse pe cărţile premiate de Uniunea Scriitorilor, de Academia Română ori de alte instituţii, de reputate jurii internaţionale.

Trebuie spus, însă, încă o dată, că literatura noastră actuală nu e deloc în criză de creaţie, apar mereu cărţi demne de laudă şi de… citit. Dar sunt ele prezente la vedere, în vitrinele puţinelor librării care au mai rămas deschise? Se fac suficiente lansări cu participarea unor comentatori creditabili?

Ar mai fi multe de spus, desigur, dar într-o anchetă ca aceasta nu se poate spune chiar totul…

 

Vasile SPIRIDON

Conștiința (auto)cenzurării

S-ar putea edita un amplu volum colectiv pe tema necesității schimbării în bine a literaturii noastre de astăzi. Dintre multiplele cauze care încetinesc această prefacere, aș supune atenției una singură, care se referă la (auto)cenzură. Ceea ce ne lipsește unora dintre noi, cei care participăm, fiecare după puterile sale, la viața literaturii române de astăzi, este putința de a ne cenzura scrisul, opiniile și comportamentul. Iar o explicație rezidă în starea de fapt că se confundă adeseori liberul acces la spaţiul literar virtual, existent pe rețelele de socializare, cu accesul restricționat impus în adevărata lume literară.

Când se pronunță cuvântul „cenzură“, gândul ne duce imediat – corum populi – la numeroasele abuzuri comise asupra libertății creatoare în timpul regimului comunist, în condițiile căruia mulți dintre noi nu am trăit. Din nefericire, încă nu se face distincția, din partea tuturor, între cenzura de tip ideologic şi instituţional de altădată (pe care o practică, de altfel, toate regimurile totalitare) și ceea ce reprezintă ea în accepţia firească a termenului. Or, această accepție ține de prezența spiritului critic, în înțelesul lui de judecată înzestrată cu deplin discernământ. Cenzura ca o componentă a ideologiei de partid nu mai funcționează astăzi, dar ea este inevitabilă şi necesară în orice fel de democraţie. Fără prezența ei – cu rol de a menţine unele interdicţii nediscriminatorii, în condiţii de echilibru şi de respect reciproc –, viaţa corpului social ar fi de neconceput.

Trebuie să înțelegem că nu trebuie blamată cenzura („cinstita dregătorie cenzurească“ – cum i-a spus cândva Al. I. Cuza), ci exercitarea ei în scopuri pur opresive. În vremuri de normalitate socială, formele de cenzurare nu interzic dreptul la opinie separată, ci veghează la civilitatea şi la oportunitatea opiniilor exprimate. Tot astfel, în virtutea dreptului la libera exprimare a cuvântului, care este marele câștig al societății democratice, condeieri care nu au de transmis nimic valabil din punct de vedere estetic pretind egalitate de tratament critic cu veritabilii scriitori. Mai există şi alţii (nu neapărat veleitari) care nu au aflat că asigurarea dreptului la scris liber implică asumarea opiniilor critice asupra unei scrieri. Desigur că autocenzura nu garantează neapărat veridicitatea, autenticitatea sau valoarea unei scrieri, dar măcar sporeşte acurateţea exprimării ei.

La rândul său, reflexul de autocenzurare este înțeles, din rațiuni asemănătoare, ce țin de subconștientul nostru creator, drept un mijloc și mai draconic de impunere a cenzurii. Iar aceasta datează începând din 1977, când N. Ceaușescu, în stilul său original, a hotărât să desființeze cenzura, deoarece ajunsese la concluzia paradoxală că ea nu există. De atunci, masca tragică a cenzurii a fost smulsă și s-a lipit în locul ei dubletul comic – autocenzura –, așa cum ne-a lăsat-o ca grea moștenire dictatura comunistă, Prin urmare, autocenzura și-a câștigat un renume și mai rău decât cenzura, întrucât și-a pierdut înţelesul prim de comportament ținut sub autocontrol, pe care ar trebui să-l aibă, la modul general, orice om civilizat. Între vechea și noua autocenzură este o deosebire de natură, nu de nuanță. Desființându-se cenzura în 1990, a slăbit, în mare măsură, și conștiința autocenzurării, ca formă de responsabilitate creatoare individuală.

 

Dan STANCA

Unde sunt cititorii?

Problema vitală a scriitorului român contemporan este aceea a cititorilor. El ştie că nu e citit, că editurile se prevalează de acest aşa-zis atu pentru a tipări tiraje minuscule despre care nici nu îndrăzneşte să vorbească deoarece i se aprind obrajii de ruşine, ştie foarte bine şi, cu toate acestea, în pofida tuturor ostilităţilor, continuă să scrie. Deunăzi, cineva m-a întrebat cât am primit pe ultima carte publicată şi auzind că nu mi s-au dat bani nici pentru o bere sau un borsec, s-a uitat la mine absolut mirat şi m-a întrebat de ce am mai publicat-o. Presupun că nu eşti la prima experienţă de acest fel, a adăugat ironic. Nu aveam cum să mă apăr. Dreptatea era de partea lui, nu a mea. Scriitorul român înghite în sec şi merge mai depaerte. De fapt, nu merge, ci bate pasul pe loc. Aceasta este singura lui posibilitate de-a rezista. De multe ori, merge pe stradă visător şi, văzând atâţia trecători, se întreabă dacă măcar unul din miile care circulă i-a citit vreo carte. Scriitorul, din păcate, face deseori teoria anonimatului, dar el suferă enorm pentru faptul că e un anonim. Aşadar, problema capitală este aceasta: unde sunt cititorii? Fiindcă, fără cititori o literatură, oricât de încăpăţânată ar fi să reziste, clachează, capotează, dispare. Nu ştiu în alte părţi cum e, dar presupun că nu e ca aici. Nu poate fi. Nu înseamnă că ceilalţi sunt mai deştepţi decât noi, dar citesc. Asta e principal. Când te aşezi la masa de scris şi te gândeşti că nu ai niciun cititor, îţi vine să-ţi iei câmpii. Încă puţin şi te ridici, pleci, trece ziua şi nu ai scris un rând. Şi mai trece o zi şi tot aşa… Până la urmă, nu mai scrii deloc. Nu ştiu pe de altă parte ce s-ar întâmpla dacă noi, autorii, am realiza un fel de boicot, am face o grevă a scrisului şi am întoarce fundul editurilor. Ce s-ar întâmpla? Poate literatura unei ţări să funcţioneze doar prin traduceri şi eventual prin opurile unor autori vedete? Răspunsul este negativ. Nu poate. Şi fără literatură o ţară mai e ţară? Nu e. Vedem că prin această formă de reducţionism ajungem să punem problema identităţii naţionale. Pare, desigur, cam pertenţios, dar aşa stau lucrurile. Ce ştiu puştii de acum de literatura contemporană. NIMIC. Pe vremea mea, bunăoară, ştiam cine e Sorescu, Breban, Doinaş. Nu înseamnă că noi eram mai deştepţi, dar aveam câteva noţiuni prin care scriitorii respectivi supravieţuiau. Fiindcă ei ştiau că sunt cunoscuţi . Aceasta i-a ţinut în viaţă. Pe mine, dacă nu mă ştie nimeni, ce mă poate salva?

 

Liviu Ioan STOICIU

Literatura română are destinul ei

Acum o sută de ani, Eugen Lovinescu punea problema sincronizării și „racordării“ literaturii noastre române (în vederea „modernizării“ ei) cu / la „literatura europeană“. Slavă cerului, perioada interbelică a avut mari scriitori români care au cucerit nu numai Europa, ci au devenit și repere universale. Azi, literatura română e adăugată literaturilor țărilor membre ale Uniunii Europene, de 15 ani (aderarea a avut loc la 1 ianuarie 2007) – și? N-are nicio căutare literatura română. De prin anii ’80 ne-am sincronizat și cu literatura americană, degeaba? După o sută de ani de literatură română originală de valoare (vezi măcar „Lista canonică a literaturii române: poezia și proza“, rezultată din opțiunile exprimate de zeci și zeci de critici literari, realizată de România literară, dacă nu lista de autori semnificativi în fiecare epocă din „Istoria critică…“ de Nicolae Manolescu), odată intrați în Uniunea Europeană ar fi fost normal să aibă parte de o primire triumfală, măcar din curiozitate. Dar n-a fost așa, „complexele“ și „paradoxurile“ literaturii române, ignorată pe nedrept în Occident (nu numai occidentul european) s-au accentuat, în timp. Defilăm de pe un an pe altul cu câțiva scriitori contemporani traduși pe banii ICR (doar Cărtărescu a reușit să convingă, înțeleg, odată ce e premiat în fel și chip, nu numai în Europa; n-am idee însă dacă sunt editori care îl traduc pe Cărtărescu pe banii lor în străinătate, cum se întâmplă la noi cu autorii traduși pe bandă din toate țările posibile; Ana Blandiana are și ea statut de scriitor român cunoscut în străinătate, e tradusă îndeajuns să fi atras simpatii; ba chiar pe listă de nominalizați la Nobel este și Norman Manea, emigrat), ei reprezintă literatura română. Normal ar fi, atoatetraduși cum sunt, să fi trezit interesul cititorilor din străinătate și pentru alți scriitori de limbă română (cum se întâmplă cu literatura japoneză, insulară, de pildă) – dar nu e cazul (poate după primirea Premiului Nobel de către un scriitor român se va schimba ceva în acest sens, al deschiderii apetitului pentru literatura română, pentru alți autori valoroși ai ei). Pe de altă parte, în epoci diferite, avem exemplul lui Zaharia Stancu (președinte al Uniunii Scriitorilor) și Augustin Buzura (președinte al ICR), care și-au tradus propriile cărți în prostie – și ce folos, în sine? „Străinătatea“ n-a reacționat, „literatura universală“ nu i-a reținut, n-au avut nici succes de casă (la cititori avizați măcar). Literatura de limbă română lasă impresia că e pur și simplu izolată, o insulă inaccesibilă, și mă mir: de ce literaturile din vecinătatea noastră (Serbia, Bulgaria, Ungaria, cu limbi restrânse; poate și Ucraina, mie îmi e necunoscută literatura lor; să nu pun la socoteală celelalte țări din fostul lagăr comunist, cu deschidere occidentală) sunt apreciate, „exploatate“? Lasă că avem scriitori români plecați în străinătate, care scriu într-o limbă „de circulație internațională“ și publică la edituri de top, dar care au rămas în anonimat, nefăcând niciun serviciu literaturii române (nici măcar dacă vând cu zecile de mii cărți ale lor, aud acum de Eugen Chirovici în Anglia, inexistent ca scriitor în România, sau de Petru Popescu în SUA, de care nu mai aud nimic). E clar că nu ajunge valoarea scriitorului să determine în bine condiția, starea, fenomenul general al literaturii române, evoluția ei în planul receptării. Mai e la mijloc și o politică a editorului și cititorului de pretutindeni… Altfel, starea literaturii române, azi, e „onorabilă“, chiar dacă pare a fi lipsită de capodopere și e ușor subminată de noile generații îndepărtate de valorile estetice (dar și asta e o stare de „normalitate“).

N-am răspuns la întrebarea anchetei. Literatura română are destinul ei; așa cum e, are viitor.

 

Traian ȘTEF

Circulara pentru poezie

Întrebarea aceasta naște alte întrebări, se poate răspunde la ea scurt și cinic, ori serios, gîndind un proiect cultural amplu. Întrebări: literatura de azi are într-adevăr o proastă condiție? În ce constă? Cine se plînge de ea? În ce sens să se schimbe? Cine să conducă schimbarea? Există la noi scriitori care trăiesc din și pentru scris? Există cititori pasionați? Respectiv: Nu trebuie făcut nimic pentru că nu se poate face nimic. Statul să dea bani. Tăt românu să citească. Scriitorul să publice doar ce poate vinde. Nu am inventat nici întebările, nici răspunsurile. E cunoscută cearta mea cu un critic care susținea (sus și tare) că de cărți de poezie și de reviste literare nici nu mai e nevoie.

Prozatorul maghiar, Nádas Péter, povestea că atunci cînd a hotărît să devină scriitor s-a mutat înr-un sat, în gazdă, cu pisica și cîteva conserve din care mîncau una pe zi și că n-a fost angajat, n-a primit vreo sinecură niciodată în viața lui. Nu era singurul în situația asta – și exemplul e dintr-o țară cu un regim ca în România. A trăit din scris. La noi avem exemple? Eu nu cunosc. Și atunci, literatura noastră contemporană și de azi e un fel de hoby, scriere în timpul liber în care nu-ți pui viața la bătaie (dacă unii au făcut-o, totuși, s-a întîmplat din alte motive).

Asta a fost una la mînă. Dar într-o literatură intră toți cei ce scriu și atunci cine face distincția dintre scriitorul autentic și veleitar, dintre scrierea de valoare și însăilarea prezumțioasă? Există destui care vînd imaginea pe care și-o fac ei înșiși despre ei, imagine pe care mulți o cumpără mai ales dacă e sponsorizată de administratorii politici, dacă defilează împreună. În astfel de condiții, a vorbi despre valoare e inutil. E viceversa și totul înnămolit.

Condiția literaturii e dată de condiția scriitorului, de respectul pentru valoarea lui, de respectul pentru carte, de difuzarea ei, de cultura lecturii, de instituțiile culturale, de condiția consumatorului. Și am putea generaliza, gîndindu-ne la toate artele. Dar dacă într-un oraș mare există o singură librărie, a unei edituri, dacă se cumpără cărțile pentru biblioteci de la standurile magazinelor mari, cele românești avînd același regim cu fructele sau legumele, dacă în orașele mici sau în comune nici nu mai există librării sau biblioteci, dacă unui bacalaureat i se cer cunoștințe doar despre 17 autori din toată istoria României, și acelea de nota 5, dacă managerilor de instituții culturale li se cere o singură calitate, aceea de membru al partidului de la putere, dacă între ministrul Educației și cel al Culturii nu există niciun dialog, dacă opinia intelectualilor, a academicienilor e cu superioritate minimalizată, la ce să ne așteptăm?

Am lucrat în învățămînt și în trei instituții culturale. Credeam că o reformă culturală poate porni chiar de la mine, adică de jos în sus, dar nu se poate. Au crezut și alții… Condiția literaturii de azi ține de o reformă serioasă care să cuprindă și să lege Cultura cu Învățămîntul. Doar că, după ce te-ai obișnuit cu alte îndeletniciri, e greu să te întorci – aici vorbesc despre cititor, spectator, receptor în general. Pînă atunci, să întoarcem privirea spre ministeriatul lui Ion Caramitru, unde vom găsi cîteva idei, iar în ce privește promovarea literaturii române (ICR e o instituție pentru românii din afara granițelor), că tot am vorbit de unguri, să vedem cum au apărut la noi Nádas, Esterházy și alții. Am putea privi și mai departe – și se pare că soluții găsim cu cît privim mai departe – spre perioada în care Ministrul Instrucțiunii Publice trimitea în țară „circulara pentru poezie“ – le cerea învățătorilor și profesorilor să le citească poezii elevilor.

Zadarnic ar mai cere Uniunea Scriitorilor bani și pentru carte, pe lîngă reviste. Nu ar rezolva situația. O situație care mie nu mi se pare ieșită din comunul stării noastre generale. Așa cum există o lege a Învățămîntului, ar trebui și o lege a Culturii în care să fie bine așezate formele, obiectivele, mijloacele, instituțiile, relația cu statul.

 

Florin TOMA

Mimetismul tragic

Fatalmente, trebuie să definim termenul de „condiție“. Departe de mine de a deturna la question maîtresse, dar nu se poate să nu ne întrebăm sub ce fel de „auspicii“ se zbate literatura acum, în ce fel de condiții trăiește ea în acest început de secol complicat (care până acum n-a fost nici religios, nici deloc, ci smintit!). Se află și literatura, la fel ca atâtea alte domenii, în aceeași criză de inspirație de care este atinsă, în general, societatea? La umbra marilor tâmpenii teoretice ce se vântură prin lume, în aceste vremuri „bezmetizante“ și care se extind îngrijorător și întunecă o sumedenie de minți, oare principiile valorice ale literaturii pălesc și intră în blocaj? Sau, s-o luăm altfel, mai are literatura noastră contemporană valori capabile să mențină tonusul moral și intelectual atât de necesar creației spirituale, pe care s-o „expandeze“ la nivel mondial? Ori, dimpotrivă, în ciuda unor excepții de o strălucită și fulminantă capacitate eruptivă, ea rămâne condamnată la a fi o literatură periferică, mărginașă, preocupată de futilități, cum ar veni, o semnătură neglijabilă și obscură în registrul de prezență al literaturii universale?

Eu cred că principala cauză consistă într-un soi de mimetism tragic. Lipsită de modele socio-politice și umaniste consistente, dar înconjurată doar de carcase umane fantomatice, literatura se află în pericolul de a prelua în totalitate gradul periculos de superficialitate, la care, din păcate, a ajuns azi societatea românească. Un pospai îmboldit și de tradiționala și irepresibila resemnare cosmică, atât de dragă și comodă nouă, altminteri magistral consfințită de „cântecul nibelungului“ nostru ciobănaș inițial. Deci, zombiți, vă rog!…

Premoniția e simplă și nu mai prezintă niciun fel de risc de confuzie: lichelismul intelectual – în care ethosul e spulberat și degajat cu o nonșalantă mitocănie civică și cu un tupeu ce taie respirația până și a celui mai nărăvaș caracter – va ajunge cât de curând să acorde certificat de existență unei impostocraturi ce pare că a răpus absolut toate reperele autenticității morale. Însănătoșirea literaturii – bolnavă astăzi aidoma societății înseși ce o cauționează – nu poate avea loc decât printr-o operație de, cum ar zice un influencer tv, „recalibrare“ a raportului între blestemul ontic ce apasă ființa noastră națională și voința reală de a înlocui pofta pasageră și cheful efemer cu năzuința adâncă și statornică. Urmată de făptuirea în sine.

Apoi, cred că scriitorii – actanții veritabili ai acestui autentic și imperativ Risorgimento – trebuie să continue să-și facă treaba, adică să scrie literatură. Să lase onorurile, funcțiile, mofturile, zavistia pricinoasă și tentația dregătoriilor și să se așeze temeinic pe scris. Înțeleg scrisul ca îndreptare, cu funcționalitate profundă în structura somato-psihică a românului, iar nu ca bolândă frivolitate, „certificată“ de zeci de broșurici lansate cu fast pantagruelic, în care autorii își adună reveriile solitar-găunoase și complexele de extruziune revulsivă, crezându-se cel puțin un Voltaire sau o Madame de Staël.

Sigur că, în vrednica inocență a milosârdiei creatoare și a libertății neuronilor veșnic blocați, putem dezlănțui acum, în final, un șir exploziv, dar rezonabil, de platitudini și bătături cerebrale, din categoria „scriitorul trebuie să schimbe societatea“, „scriitorul trebuie să-i facă pe oameni să devină mai buni, mai generoși“ (cam ca în „spiritul Crăciunului“, așa!)…etc. etc. Însă renunț, fiindcă-mi răsar numaidecât în minte versurile lui Nino Stratan. „Aici, unde noi am ajuns,/ E mai bine ca binele/ Egali în prostie,/ Aici este finele“.

Dar, poate cine știe, schimbarea în bine este precum că „tot ce nu te omoară te întărește“.

 

Lucian VASILIU

Concret

Cred că am putea profita, chiar și simbolic, de 15 februarie, când va avea loc inaugurarea suitei de evenimente însumate în formula Timișoara – Capitală Culturală Europeană.

Se întâmplă, fericit, că pe 15.02.2023 s-au născut și Titu Maiorescu (1840, Craiova) și Spiru Haret (1951, Iași)!

Ocazie de un nou Sturm und Drang cultural enunțat, de exemplu de Uniunea Scriitorilor, prin vocea publică autorizată, Președintele Nicolae Manolescu! Un bun prilej de resolidarizare între generații, valuri, grupuri, gene, genuri, genii (sic!).

Ar putea să ne preocupe mai consistent cultivarea valorilor certe și sancționarea non-valorii evidente (impostori, ariviști, grafomani etc.). Avem, totuși, câteva exemple de oameni și instituții care practică în mod decis bunul gust!

Este vorba despre programe, acțiuni, evenimente bine articulate cu impact real, inclusiv internațional, cu public fidel, în creștere an de an. Aș exemplifica în contexte relativ diferite, dar complementare: Festivalul Internațional de Teatru (Sibiu – Constantin Chiriac), FILIT și cluburile de lectură ale liceenilor din Iași, respectiv ALECART (soții profesori Nicoleta și Emil Munteanu) și LOGOS (prof. Serinella Zara). Aceste tipuri de instituții mi-aș dori să prolifereze. Nu invazia, năvala, barbaria cohortelor de nechemați.

Am putea renunța la Festivaluri cu „meniu“ anticipat, cu premii gârlă, cu laureați previzibili, cu aranjamente de clan (sunt știute, în toate punctele cardinale), cu bani publici risipiți fără efect, cu autorități aflate în cercetări judiciare (dar care „sprijină“ cultura, nu-i așa?, adică selectiv, agreații, comozii, pupăcioșii); nu facem decât să (ne) compromitem, să ne discredităm ca bresle culturale (tot ce înseamnă, ca generic, ANUC: Alianța Națională a Uniunilor de Creatori), să îndepărtăm publicul de bibliotecă, de teatru, de expoziții, de cinema, de librărie, de muzeu, de anticariat, de presă scrisă etc.

Să zicem, utopic, Uniunea noastră ar putea afla un Mecena, care să fondeze un STUDIO RADIO-TV și o FABRICĂ DE HÂRTIE, în parteneriat cu ANUC (am menționat mai sus Alianța, coordonată odinioară de Laurențiu Ulici sau de Ion Caramitru), pentru mai binele nostru cultural.

M-aș bucura dacă, la viitoare alegeri, ar reveni în prim plan, politic și administrativ, intelectuali, inclusiv în Parlamentul național sau în cel european.

Nu mă lamentez: este și vina noastră. Verticalitatea a cam devenit oblică, uneori este chiar orizontală!

Lupta cu inerția continuă!

Dum spiro, spero!

 

Răzvan VONCU

Nu cred în posibilitatea unei îndreptări

Mărturisesc că întrebarea mă descumpănește, întrucât fac parte dintre cei (nu puțini, bănuiesc) care cred că nu mai e nimic de făcut pentru a salva literatura din marasmul în care a intrat. Care are cauze multiple, foarte puține dintre ele (și secundare) ținând de cel care scrie, deci putând fi corectate sau compensate prin acțiunea acestuia.

Să nu fiu înțeles greșit. Cred în ceea ce fac – alături de colegii de la România literară și din Uniunea Scriitorilor, de marea majoritate a celor care țin un condei în mână –, iar scepticismul meu în privința posibilității de a îndrepta ceva nu mă demotivează. Dimpotrivă. Continui și voi continua să fac critică și istorie literară de factură estetică, convins că, indiferent câte transformări ar fi suferit literatura în ultimii 30 de ani (eu cred că nici una…), fără dimensiunea estetică nici nu vorbim de literatură, ci de „comunicarea“ de care vorbesc pompos amatorii care alcătuiesc programa de literatură din învățământul gimnazial și liceal. Dimensiunea estetică este însăși qualia literaturii, a oricărei arte, și elementul care diferențiază textul literar de orice alt text scris.

Dar… degradarea inimaginabilă – cu numai două decenii în urmă – a literaturii, a vieții literare și a spiritului de corp al breslei au, cum spuneam, cauze mult prea profunde pentru ca simplele noastre gânduri bune și o voință generală a scriitorilor de a fi mai buni, sub toate aspectele, să schimbe ceva fundamental. Ce să faci, de pildă, cu editorii care refuză să transfere banii luați din buzunarul cumpărătorului de carte (la timbrul literar mă refer, firește) către destinatarul legal al acestor fonduri, și anume, Uniunea Scriitorilor, care din acești bani ar trebui să susțină proiecte de stimulare a lecturii sau de creație, de încurajare a tinerilor scriitori sau de publicare a unor manuscrise de debut? În absența timbrului literar, Uniunea face ce se poate face: susține toate aceste demersuri, din sursele de finanțare modeste de care dispune și din fonduri publice atrase cu mari eforturi. De prisos să spun că, în aceste condiții, respectivele demersuri – care, dacă ar fi finanțate corespunzător, potrivit legii, ar asigura un viitor literaturii române – sunt departe de a garanta că tendința descrescătoare de care vorbeam se va opri.

Sau ce s-ar putea face pentru ca niște comisii pompoase, alcătuite din oameni cu titluri de profesor universitar (dar care n-au publicat nimic relevant în critica, istoria sau teoria literară), să nu mai elimine din „curricula“ de gimnaziu și liceu autori și epoci întregi, reducând literatura română – care, împreună cu limba română și istoria, ar trebui să constituie baza culturii generale a oricărui absolvent de liceu – la nivelul unei literaturi bananiere? Acești oameni, care, repet, nu sunt de găsit în bibliografia de specialitate, știu mai bine decât criticii și istoricii literari relevanți ce trebuie predat și ce nu, ce trebuie să fie obligatoriu și ce nu, și mai ales știu – pe bază de divinație, probabil, întrucât studii sociologice propriu-zise, la noi, nu s-au făcut și nu se fac – că „tinerii nu mai vor să învețe chestiuni inutile sau care nu mai corespund nivelului tehnologic actual“. Nu văd, cu tot respectul, ce aș putea face eu, critic și istoric literar (ba chiar și, vorba cuiva, profesor universitar… în timpul liber…), împotriva aberației ridicate la rang de politică publică în materie de literatură română în școală.

Cum să mai convingi tinerii că pot găsi valori în literatura actuală (deci, să-i îndemni să citească), dacă școala însăși le transmite subliminal mesajul că literatura română e de nivelul celei malgașe.

Sau: în ultimii 6-7 ani de zile, la radioul și televiziunea publice, singurele care mai au emisiuni de cultură, nu a fost invitat nici unul dintre scriitorii importanți – poeți, prozatori, critici literari – din redacțiile revistelor de prestigiu ale Uniunii Scriitorilor. Sunt dispus să accept, de dragul discuției, că Uniunea și revistele ei nu au un monopol valoric asupra literaturii contemporane. Dar de aici și până la ignorarea totală a celor care, în fond, dau tonul scrisului actual, în două organe publice de presă (care nu au voie, prin lege, să facă partizanat și politici personale) e o cale foarte lungă. Am scris, și eu, și alții, despre asta de multe ori. Am discutat oficial cu cei de care depinde oprirea acestei subrepții valorice care falsifică grav peisajul cultural. Voi/ vom mai scrie, voi/ vom mai protesta. Credeți că se va schimba ceva? Vă invidiez. Eu nu cred.

Nu mai continui. Cred că nu avem decât șansa de a ne face fiecare datoria la locul său: în fața paginii albe, înainte de toate. Și speranța că, sărind peste „brigada de agitație“ care are astăzi între 25 și 45 de ani (în care nu există mai mult de 2-3 nume onorabile, prea puține pentru a face o generație literară și, mai ales, o literatură), în curând vor apărea de undeva semnele unei redresări. Nu spun că e imposibil, dar este extrem de dificil. Și de puțin probabil.

 

Varujan VOSGANIAN

Stare de confort sau stare de grație?

Să vedem, mai întâi, ce înțelegem prin condiția literaturii române, ca să vedem, apoi, și cum o putem schimba în bine. Spațiul tridimensional al literaturii este format din cel care scrie, din ce/cum scrie el și, firește, din cel ce citește. Iar mulțimea în care se definește acest sistem tridimensional este alcătuită din limba română, în care coordonatele, în loc de numere, se alcătuiesc din cuvinte. Așadar, la care dintre ei ne referim când vorbim despre condiția literaturii? La scriitor, la cartea lui sau la cel ce o citește? La fiecare sau la toți laolaltă? Și, apoi, ce înțelegem exact prin condiția literaturii, prin starea ei de bine? O stare de grație sau una de confort? Am senzația că unii dintre confrații noștri, în răspunsul pe care-l vor da, vor alege a doua ipostază.

Cred că starea de bine a literaturii e dată, întâi de toate, de valoarea ei, de impactul pe care îl poate avea. În privința asta, în mod paradoxal, o să observăm că starea de bine a lumii și starea de bine a literaturii nu urmează întotdeauna aceeași traiectorie.

Ba aș îndrăzni chiar să spun că adesea au traiectorii contradictorii. Multe capodopere ale literaturii universale au fost create în vremuri în care condiția literaturii, din perspectiva confortului, era destul de precară. Pentru popoarele oprimate, adesea, conducătorul era Poetul. Și nu de puține ori, în vremuri tulburi, cărțile au stăpânit lumea cum imperiile și armatele n-au reușit s-o facă.

În țara mea, de trei generații n-a mai fost război. Eroi mai sunt doar pe plăcuțele cu nume de străzi. Iar soldații merg la serviciu ca funcționarii de bancă. Noul tiran se numește sindromul neputinței, greu de doborât, căci nu există nicio Bastilie, niciun sediu de Comitet Central pe care să-l asediezi ca să-l poți alunga. În această ambianță a sângelui care lâncezește nu putem decât tânji după vremuri excepționale care să ofere literaturii șansa stării de grație.

Există, totuși, o deosebire. Am înțeles din povestea vieții mele că dacă n-ai cui să te împotrivești nu poți fi cu adevărat liber. Așa e și cu literatura.

Am răspuns în mai multe rânduri despre ce cred că ar trebui făcut pentru a ameliora condiția materială a scriitorului român și a ajuta la răspândirea, prin lectură și prin traduceri, a literaturii române. Am făcut-o în virtutea (pare nepotrivit cuvântul?) funcțiilor publice, de sorginte civică sau guvernamentală, pe care le-am avut. De aceea, de data asta, să dau un răspuns pe care nu l-am mai dat până acum.

Fiecare om are, măcar o dată în viață, întâlnirea cu Sfinxul. Asta e o întrebare de Sfinx: cum s-ar putea schimba în bine condiția literaturii române? Răspunsul meu: printr-o stare de revoltă. Numele supunerii este absolutul. Numele revoltei este nepotrivirea. Fiecare capodoperă se naște dintr-o nepotrivire cu lumea, dintr-o retrăire nesupusă.

 

Florina ZAHARIA

Ca să salvăm literatura, ar trebui să dispară ipocrizia

Presupunând că noi, bieții muritori-cititori-scriitori suntem atât de conectați la ritmul și temperatura marii literaturi ca să știm, într-adevăr, cum să o iubim, salvăm, resuscităm (dacă e nevoie) și să reușim acest lucru dacă ne propunem, cred că ar fi cea mai înaltă formă de mângâiere a lumii dar și cel mai greu de îndeplinit.

De aceea cred că nu vom reuși niciodată să ne conectăm atât de strâns cu literatura încât să o salvăm. Ea poate să ne salveze în fiecare zi, și din perspectiva unor concepte, și din spatele cuvintelor care vindecă sau formulează realități.

Un scriitor sau un om simplu bântuie prin librării și atinge cu mâna sau cu privirea titluri și coperți, poate și texte de pe coperta patru sau fotografii/ilustrații din interior. Mai mult de-atât se poate întâmpla atunci când îți potrivești bătăile inimii cu un anumit tip de literatură, cu un anumit fel de a scrie. Întâmplări foarte rare și speciale. Aproape imposibile, aproape invizibile.

Dacă însă mergem în direcția teoriei literaturii din perspective istorice și analitice, putem să stabilim reguli și să învățăm din ele. Să analizăm faptele literare și tipurile de discursuri fundamentale și să vedem că există întotdeauna o balanță, că în mod tradițional (cum am învățat la școală), granița dintre fenomenele literare și cele non literare este stabilă.

Ca să salvăm literatura, ar trebui să dispară ipocrizia. Ceea ce e prea mult și imposibil. Impostura voită se îngemănează cu impostura implicită fără posibilitatea de a evada. A nu minți pe nimeni, nici pe sine e posibil doar cu condiția de a trăi fără public (Kundera). Iar literatura, prin esență, este publică. Așadar, prin blestemul lui Milan Kundera, literatura este un imens joc secund.

 

Mihai ZAMFIR

Realitate și eventualitate

Pentru a schimba în bine condiția unei literaturi, întâi trebuie să existe materialul acelei literaturi – adică trebuie să existe scriitori de valoare. Or, din fericire sau din nefericire, nu se poate planifica în niciun fel apariția ori dezvoltarea unor mari talente literare. Este vorba pur și simplu de o întâmplare fericită și de nimic altceva. Putem crea vagi condiții exterioare – în primul rând libertatea de creație și stimularea prin premii –, dar acestea sunt colaterale. Esențial este talentul realizat, talentul care să reprezinte o dezvoltare personală originală. Însă acest talent literar realizat este o eventualitate – și acest adevăr cred că ar trebui subliniat foarte apăsat și de multe ori. El poate exista sau poate să nu existe, după norme și criterii care nu numai că ne scapă, dar niciodată nu au fost cât de cât definite, atunci când oamenii au încercat să o facă. Au existat foarte multe talente individuale în diverse domenii, în diverse epoci, dar, în același timp, talentul literar a lipsit. Un exemplu apropiat de noi este cel al secolului al 18-lea francez, o epocă extraordinară care, când cei care conduceau acea țară au creat un stil, au făcut din Franța o mare putere, au creat mentalitatea luminilor și tot ceea ce ea a însemnat pentru cultura modernă, dar nu au avut talente literare. Pur și simplu. Așa s-a întâmplat. La noi, de asemenea, putem cita multe exemple de neconcordanțe, aș spune, între situația globală a țării și cantitatea de literatură bună pe care a putut-o da. Această regulă generală – care s-a verificat de n ori de-a lungul istoriei cunoscute de noi – este valabilă, așadar, și pentru țara noastră.

Ar trebui întâi și întâi, deci, să existe o foarte bună literatură locală. Dincolo de asta, ar mai fi ceva important pe măsură ce lucrurile avansează: condiția fundamentală pentru apariția unei literaturi bune e îndeplinită, de vreme ce trăim într-o țară liberă, într-o țară în care nu mai există cenzură, într-o țară în care se poate vorbi liber, în care schimburile culturale nu mai sunt îngrădite și în care nu mai există o ideologie oficială pe care autorii trebuie să o adopte. Cu alte cuvinte, condițiile stricte, materiale s-au realizat. Ar urma apariția scriitorilor. Spre deosebire de alte perioade, în frunte cu interbelicul (care a durat așa de puțin și care a dat o așa de mare literatură), la ora actuală avem cel puțin două atuuri. Cultura noastră a ajuns să fie cunoscută pentru faptul că limba română e una din foarte puținele limbi neolatine; cu alte cuvinte, are originea în cea mai veche, cea mai nobilă și răspândită în lume cultură din antichitate. Plecăm, cum s-ar zice, dintr-o familie de foarte bună calitate. Avem origine bună. Avem, de asemenea, condiția inexistentă în alte perioade: foarte mulți români populează țări importante din Europa și din America de Nord, în așa fel încât un public universal pentru cultura română există sau are nuclee semnificative în multe țări. Trebuie să fie atras și interesat de literatura noastră. Așa încât, aparent, mare lucru nu putem face. Dar condițiile în care încercăm să creăm o literatură bună există. Ar trebui ca scriitorii români să fie conștienți de faptul că, în realitate, nu numai că au șansa de a trăi într-o epocă de libertate și de deschidere culturală, dar au șansa de a putea scrie orice despre orice. Față de alte țări, față de alte epoci, față de alte meridiane, românii probabil că trăiesc în paradis fără să își dea seama. Trăim în paradis, deși foarte mulți dintre noi spun că trăiesc în infern și că suferă. Nu e adevărat. Dacă vom conștientiza această realitate, atunci produsele literare ale scriitorilor noștri vor putea fi de valoare și vor interesa cât mai multă lume. În fond, la asta se reduce totul: literatura bună este o eventualitate, dar și o competiție, în sensul pozitiv al cuvântului. Dacă vom fi convinși că putem participa la această competiție, în condiții cinstite, atunci putem spera și la o literatură bună. Asta e ce putem spera. Dacă speranțele noastre vor fi justificate, se poate vedea în foarte scurt timp. Dar premisele benefice există.