Poemul Cântarea Cântărilor, denumit și Cântarea lui Solomon, e datat în sec. al X-lea înainte de Christos și e atribuit celebrului rege biblic. Splendidul poem, inclus în Vechiul Testament, descrie dragostea dintre fiul lui David, Solomon, și păstorița Sulamita. Opera s-a bucurat de nenumărate traduceri și interpretări, dintre care am selectat versiunea românească „revizuită după Septuaginta“, de Bartolomeu Valeriu Anania (Poezia Vechiului Testament… 2000, p. 481-509). Pentru informații mai detaliate trimitem la istoria traducerilor în limba română (Mircea Popa: La Bible chez les Roumains, în vol. Le siècle des Lumières et la Bible. Paris 1986, p. 201-209) și la antologia Cântarea Cântărilor, alcătuită de Radu Cârneci, editată în 2009 (16 traduceri realizate în limba română între 1688 și 2008).
Asemănările dintre poemul lui Solomon și poezia de tradiție orală nu au fost remarcate doar extrem de rar (Helmer Ringgren, Die Volksdichtung und das Hohe Lied, 1952; Teresa Herraiz de Tresca, Arquetipos populares, arquetipos cultos y Sagrada Escritura en la poesía popular española, 2001, p.105-121).
Ne interesează care dintre imaginile poemului pot fi găsite în lirica populară romanică, dar observăm mai întâi că în Cântarea Cântărilor se află un număr de imagini străvechi, care astăzi nu mai figurează în catalogul însușirilor feminine sau masculine ale tinerilor aflați în preajma căsătoriei. Totuși, arhaicitatea lor nu e lipsită de farmec pentru cititorul de azi: părul ei – ciopor de capre, mijind, șerpuitor, pe Galaad (6.5); dinții ei – „turmă de oi albe scăldate-n râu ’nainte de-a fi tunse“ (6.6); buzele ei – „roșu din fuior“ (6.7) sau crini înrourați cu-arome moi de smirnă (5.14); sânii ei – „doi pui de căprioară“, „gemeni“, „ca strugurii“ (7.3, 4; 7. 7); ochii lui – două porumbițe, care se scaldă pe malul unei ape (5.12); gropițele din obraji – căușuri aromate (5.13); mîinile lui – două giuvaiere de aur scrise cu pietre mici de Tars (5.14) ș.a.m.d.
De asemenea, sentimentul fratern al iubiților, exprimat în repetate rânduri în versurile Cântării Cântărilor („o, sora mea, mireasa mea“ etc. 4.9, 10, 12; 5.1, 2; 5.6; 8.1), e în mare măsură evitat astăzi în poezia populară, ca unul care poate duce cu gândul la incestul fratern; el a rămas doar ca o umbră, mai mult în obiceiuri și rituri, unde fratele mai contează ca ocrotitor al surorii.
Cine citește însă în paralel Cântarea Cântărilor și texte din lirica de tradiție orală a popoarelor romanice nu poate să nu observe că iubirea la vârstă premaritală a fost exprimată acum trei mii de ani în imagini asemănătoare cu cele care ne întâmpină în poezia populară a secolelor recente. Teresa Herraiz de Tresca vorbește despre influența poemului solomonian, exercitată de reprezentanții bisericii, prin traducerea poemului în toate limbile europene, prin interpretările multiple date Cântării, prin activitatea mănăstirilor (în special a celor benedictine și cisterciene) și, evident, prin liturghie și predici. Toate acestea sunt posible căi de transmitere a mesajului solomonian, dar influențele sunt greu de demonstrat și, de fapt, cele mai multe pot veni pe multiple căi indirecte. Asemănările sunt, în schimb, la vedere.
Una dintre cele mai izbitoare asemănări poate fi observată în special în lirica populară spaniolă, în care asistăm la o „defensa del color moreno“. În Cântarea Cântărilor, aceasta apare astfel: „Sunt neagră, dar frumoasă“, „nu vă uitați la mine că sunt neagră, căci soarele m-a ars“ (Cântarea… I, vers 4-5). Pot fi oferite mai multe exemple din poezia populară spaniolă în care bruneta se apără, având conștiința valorii ei:
„Aunque soi morena
no soi de olvidar
que la tierra negra
pan blanco suele dar. “
(Sánchez Romeralo…, p. 502; Herraiz de Tresca, p. 110).
Uneori, apărarea acestei culori are loc prin ochii iubitului, căruia îi pare albă la față și cu părul blond:
„Morenita me llaman, madre,
desde el día en que nací:
y al galán que me ronda la puerta
blanca y rubia le parecí“
(nr. 1301 la Margit Frenk, Herraiz de Tresca, p. 110).
E știut că, la italieni, idealul de frumusețe feminină este: părul blond, fața albă, ochii negri, prezent și la spanioli: „con ojos y cabellos claros“, arhetip cunoscut încă în Libro de buen amor, care datează din anul 1330.
Descrierea diferitelor părți ale corpului uman tânăr apar în Cântare (4. 3, 2.2, 2. 10, 13, 14, 4.1, 5.16; 6.1, 2), în aceiași termeni ca în literaturile orale ale popoarelor romanice; gâtul miresei e turn de fildeș sau turnul lui David, în Cântarea Cântărilor (4.4), pe când la francezi apare gâtul subțire; buzele ei sunt fagure de miere (Ți-s buzele de fagure prelins, 4.11), însușire pe care românii o atribuie gurii miresei1; statura ei, de frumusețea finicului (7.7), e „naltă şi subţire“, la români; mișcarea corpului și mersul ei („cât de frumoși sunt astăzi pașii tăi“, în Cântarea Cântărilor 7.1), e exprimat de români prin: mersul legănat, amestecat cu dragoste, parcă ar scrie pe jos; ochii ei îl copleșesc pe mire, în Cântare (4.9), iar tânărul spaniol mărturisește că dacă nu îl privesc, moare, iar dacă îl privesc, îl omoară („si me miran, me matan, si no me miran me muero“); foarte asemănător zice tânărul român: iubita îl termină când își suie sau coboară privirea, făcându-l să-și abandoneze cina sau să renunțe la somn, iar sprâncenele ei îl doboară; pulpele (lui) – coloane de-alabastru în Cântare (5.15), sunt pulpele ei rotunde și picioarele mici, la francezi; căutarea mirelui, noaptea, în pat, după un vis, și decepția de a nu-l fi găsit (Cântare 3.1; 5.6-8), are o paralelă aproape identică la români:
„Strâng în brate perina
Credeam că ești
dumneata“
și la portughezi:
„Abracei-me a una penha,
Pensando que era
contigo“.
În poemul lui Solomon (3.1-4), tânăra pornește în căutarea iubitului pierdut, întreabă paznicii de noapte ai cetății și fetele Ierusalimului, dacă nu l-au văzut, pe când românca îl caută la curțile dorului. În Cântare (2.7; 8.4), el veghează asupra somnului iubitei așa cum o face, la români, iubita, în colinda despre Voinea, întors de la oaste cu cărți de vameș.
În Cântarea Cântărilor (6.10), mireasa e comparată cu soarele și luna: ea se ivește lin ca aurora, e frumoasă ca luna și aleasă ca soarele; lirica romanică se întrece pe sine în zugrăvirea frumuseții miresei: s-a născut în prezența soarelui și a lunii, a primit însușirile acestora, e mai frumoasă ca un cer înstelat, luminează drumul ca soarele (la italieni); e confundată cu luna sau întrece în frumusețe soarele și luna (la români); ochii ei sunt mai frumoși decât soarele (la francezi).
În Cântarea Cântărilor ne întâmpină comparații culturale: grumazul tău, ca turnul lui David, „turn de fildeș“ (7.4); mândră, precum Ierusalimul (6.4), capul – semeț precum Carmel-ul (7.5), mîinile – două giuvaiere de aur scrise cu pietre mici de Tras; înfățișarea lui – Liban cu cedri fără asemănare (3.9) etc. Comparații culturale abundă în lirica populară italiană: mireasa e împodobită cu mai multe frumuseți decât Florența, e mai frumoasă decât fântâna din Viterbo, e ca fațada catedralei din Orvieto sau ca minunata catedrală din Siena; în lirica portugheză, tânăra e comparată cu un trandafir de Alexandria, iar în cea românească, iubitul e comparat cu cedrul din Liban (Numa-n munte este-un chidru (Ispas/Truță, E 326.1.1: Maramureș), dar, mai frecvent, cu bradul din codru.
Pe lângă deosebirile remarcate, poemul solomonian conține multe asemănări cu lirica de tradiție orală. Bartolomeu Anania avea dreptate să le pună pe același plan; el vedea în Cântarea Cântărilor „o uluitoare și dulce alternanță de dorință, căutare, ivire, dispariție, strigăt, șoaptă, apropiere, îmbrățișare, amețeală, fericire și extaz, ca în jocurile prenupțiale ale perechilor pământului“ [subl. n.]; în ele nu găsim „nimic vulgar, nimic întinat, nimic degradant, nimic care să atenteze la frumusețea, curăția și demnitatea ființei umane.“ (Introducere la Cântarea Cântărilor, în Biblia sau Sfânta Scriptură, ediția din 2001, p. 868-871). Într-adevăr, un număr substanțial de motive poetice, tonul și lumina liricii populare romanice sunt aceleași, ca în poemul solomonian.
______________________________
1 Sabina Ispas și Doina Truță, Lirica de dragoste. I-IV, 1985-1989 (I, p. 12), stabilesc un amplu catalog al frumuseții iubiților în poezia populară românească „asemeni textului biblic“: gura este fagure de miere, strugure din vie, piersică sau smochină, buzele sunt viorele, ochii sunt stele, iar dinții sunt șiruri de mărgele etc.