Cele două relatări de călătorie ale lui Camus, în Statele Unite și Canada, 1946, și în America de Sud, 1949, apărute postum, sunt notații din turneele de conferințe ale unui scriitor și filozof deja cunoscut, care în acea perioadă era însă destul de obosit, ceea ce lasă vederii, așa cum spune Marina Vazaca încă din nota asupra ediției, „un om vulnerabil, dar animat de curiozitate și o mare dragoste de viață“. Nu lipsește atingerea de problemele care îl preocupau pe Camus în acea perioadă postbelică, descifrabile în textele conferințelor susținute la New York și Philadelphia, respectiv America de Sud. Nota asupra ediției ne dezvăluie succint și problemele cu care s-a confruntat traducătoarea, între care, nu în ultimul rând, completările la notele ediției franceze și trimiterile la seria de autor Albert Camus publicată de Polirom. Pentru reamintire, precizăm că seria conține atât reeditări ale unor traduceri mai vechi, de Irina Mavrodin (Fata și reversul, Exilul și împărăția, ambele în 2018, Nunta, 2019), Modest Morariu (Vara, 2019), Eta Wexler/ Marin Preda (Ciuma, 2018), cât și traduceri mai recente, de Daniel Nicolescu (Teatru, 2022, Moartea fericită, Străinul, 2019), Magda Răduță (Căderea, 2021) și Ileana Cantuniari (Primul om,2020). Marina Vazaca, îngrijitoarea prezentei ediții a jurnalelor de călătorie, a mai tradus și îngrijit editorial în această serie și volumul Actuale (2019), apărut de asemenea prima oară în română.
Cu finețea și profunzimea intelectuală care-i sunt recunoscute (Marina Vazaca a mai tradus și scrieri de Michel Butor și Henri Troyat, fiind premiată în 2018 de Academia Franceză pentru lucrul asupra operei lui Chateaubrind – integrala Memoriilor de dincolo de mormânt a apărut la Vremea, în 2021), îngrijitoarea acestei ediții subliniază în jurnalele de călătorie, pe lângă interesul lor biografic și literar, teme regăsite în diverse scrieri camusiene. Deslușim ecouri ale acestor călătorii în prozopoemul Marea cât mai aproape, 1954 și povestirea Piatra care crește, din ciclul Exilul și împărăția, 1957, sau poemul în proză Ploi la New York. Diversele referiri la actrița Maria Casarès fac necesară consultarea corespondenței cu această ultimă deținătoare a admirației camusiene (aflăm și că respectiva corespondență, publicată în Franța abia în 2017, este în curs de apariție, în traducere la Polirom).
Iată cum poate fi regăsit Camus, stilistic și tematic, în descrierea ploilor la New York : „Ploaia la New York este o ploaie a exilului.[…], curge neistovită printre cuburile înalte de ciment, pe bulevardele întunecate brusc, ca fundul unor puțuri. Refugiat într-un taxi […] te simți deodată prins în capcană, în spatele ștergătoarelor monotone și rapide care baleiază o apă înnoită neîncetat. Te convingi că ai putea să mergi așa ore întregi, fără să te eliberezi vreodată din aceste închisori pătrate, din aceste cisterne în care te bălăcești.“ Totul pare o insulă, din care nu lipsesc totuși personajele absurde. „Manhattan. Uneori, peste sky-scrapers, prin sute de mii de ziduri înalte, țipătul unui remorcher te ajunge noaptea în insomnie și-ți amintește că pustiul ăsta de fier și de ciment este o insulă. Individul din Holland Tunnel la New York sau cel din Summer Tunnel la Boston. Cât e ziua de lungă, de la înălțimea unei pasarele, numără mașinile care trec neîncetat, într-un vacarm asurzitor, de-a lungul unui tunel luminat strident și prea lung ca să-i vadă vreuna dintre ieșiri. Este un erou de roman modern.“ Într-adevăr, un erou de roman absurd. Absurdul care i-a adus până la urmă lui Camus o moarte absurdă (într-un accident al mașinii cu care se lăsase convins în ultima clipă să călătorească, deși avusese deja cumpărat biletul de tren), în plină forță creatoare, la numai câțiva ani după ce obținuse Premiul Nobel.
Cele două jurnale de călătorie nu au avut însă în prim plan sugestiile privind biografia sau creația lui Camus, ci, așa cum precizează Roger Quilliot în Introducere, se concentrează intens asupra prezentului, asupra celor trăite, precum și a descrierii locurilor pe care autorul le vedea pentru prima oară. Cele descoperite de Camus în călătoria sa americană, la începuturile unei divizări mondiale care avea să dureze decenii, au avut ecouri puternice în mintea autorului, după cum se vădește în cuvintele adresate fostului său învățător, domnul Germain :„Din călătoria în America am învățat multe… Este o țară mare, puternică și disciplinată în libertate, dar care nu cunoaște multe lucruri, și în primul rând Europa.“ Am putea să citim astfel notațiile americane și ca pe un catalizator al interesului pentru Europa dezvoltat de Camus (născut în Algeria într-o perioadă a filogalismului, mutat apoi în Franța). Cu atât mai interesantă pare raportarea europenistă de la distanță, cu cât, spre deosebire de alți autori celebri în epocă (de exemplu, Kazantzakis), Camus nu a fost prea dornic să viziteze diverse ținuturi aproape „obligatorii“ pentru cunoașterea postbelică, precum, de pildă, Japonia.
Notațiile americane au câteodată revelații legate și de natură, precum cele din drumul de la New York spre Canada: „Câmpie întinsă, curată și aerisită, cu case mici și mari, coloane albe și copaci înalți și robuști, cu peluze care nu sunt niciodată despărțite de bariere, fiind astfel o singură peluză care aparține tuturor, unde copii frumoși și adolescenți supli surâd unei vieți pline de lucruri bune și de multă frișcă. Natura contribuie aici la frumosul basm american.“ Însă majoritatea descrierilor naturii apar mai ales în jurnalul sudamerican, în special privind traversarea oceanului, de care autorul a fost fascinat: „Minunată noapte pe Atlantic. Ceasul acesta dintre soarele abia dispărut și luna care abia mijește, de la vestul încă luminos la estul deja întunecat. Da, am iubit mult marea – această imensitate liniștită – siajele imediat acoperite – drumurile lichide. Pentru prima dată un orizont pe măsura unei respirații de om, un spațiu la fel de mare ca îndrăzneala lui. Am fost întotdeauna sfâșiat între dorul meu de ființele vii, vanitatea agitației și dorința de-a deveni egalul acestor mări de uitare, al acestor tăceri nemăsurate […] În sfârșit liniștea care mă eliberează de toate.“ Pe Atlantic, pe vaporul legănat de hulă, citește jurnalele lui Vigny (pe care îl compară cu o „lebădă constipată“), iar lumina puternică îl face tranșant: „Ori această singurătate fără prisos, ori furtuna dragostei, nu mă interesează altceva pe lume.“ În depășirea unui pachebot, salutul celor două vapoare, „trei țipete mari de animale preistorice, semnalele pasagerilor pierduți pe mare și anunțați de prezența altor oameni“ îi revelează primejdiile singurătății. „Se luminează de ziuă pe o mare de oțel, plină de solzi orbitori și de hulă. Cerul e alb de ceață și căldură, cu o strălucire moartă, dar insuportabilă, ca și cum soarele s-ar fi lichefiat și s-ar fi răspândit în stratul de nori, pe toată întinderea bolții cerești. Pe măsură ce trece timpul, căldura crește în aerul livid. […] Vântul îmi plesnește cu brutalitate obrajii, venind din față, după ce a parcurs spații a căror întindere nici nu mi-o imaginez.“
Pline de farmec sunt observațiile privind diverse personaje, de pildă bărbatul care, îmbrăcat în costum de stofă de lână chiar și la Tropice, nu vorbește cu nimeni, citind în permanență reviste literare, sau o prezicătoare care prezice numai „când e sfântul în ea“, sau participanții la o macumba din Brazilia (ceremonie cu ecouri catolice și ritualuri africane), sau pasagerii unui bac pe fluviul din junglă: „Pe un bac vechi, cu prăjină, condus de mulatri cu pălării de paie. Ne îmbarcăm și bacul pornește lent pe Rio Ribeira. […] La bord, toată lumea tace. De pe ambele maluri se înalță țipete bizare de păsări și chemarea broaștelor de trestie-de-zahăr. Chiar acum, la Paris e miezul nopții.“
Ca și amintirea Europei, cea a Africii transpare frecvent în notațiile cotidiene. O escală îi readuce în nări „mirosul Africii mele“, „miros virgin, dar și puternic, a cărui putere de seducție o cunosc“, iar zările la ceasul când „apa este roz la babord, albastră la tribord“ îi amintesc lumea mediteraneană, care îi reface forțele. Sudul îi e familiar, dar, ca orice călător în sud, are parte și de experiența unor „manifestații și răzmerițe“ stârnite din te miri ce (de exemplu, de scumpirea biletelor de autobuz) și resimțite „ca un cutremur“. „Autobuzele din Santiago sunt răsturnate și incendiate. Celor care trec li se sparg geamurile. Universitatea e închisă […] prăvăliile au tras obloanele, iar trupe înarmate, cu căști, ocupă literalmente orașul. Din când în când se trag focuri de intimidare. E stare de asediu. Noaptea aud împușcături răzlețe.“ În asemenea momente, singurătatea i se pare din nou preferabilă: „Ciudata lună australă, cu vârful ei turtit, luminează apele înspre sud. Îți închipui miile de kilometri, acele singurătăți în care apele dense și strălucitoare alcătuiesc un fel de glie uleioasă. Așa cel puțin ar arăta pacea.“ Plajele imense, „cu nisip alb și valuri ca smaraldul“ care se întind, pustii, pe mii de kilometri până în Uruguay, pădurea tropicală și, în general, pământul Braziliei „fără oameni“ îi limpezesc tulburările. Îl încântă „amabilitățile sudamericane, delicata politețe braziliană, poate puțin ceremonioasă“. E în largul său la Montevideo: „Aerisit, ordonat, Montevideo este înconjurat de o salbă de plaje și de un bulevard maritim pe care le găsesc frumoase. Există o înlesnire în acest oraș, care mi se pare mai ușor de suportat decât cele pe care le-am văzut aici. Mimozele din cartierele cu grădini, palmierii mă duc cu gândul la Menton.“ Un drum cu prin câmpia chiliană, pe lângă mimoze și sălcii, spre Anzi, îi smulge recunoașterea: „Mă simt bine în Chile și aș putea să locuiesc un pic aici…“ Încheiem lectura cu sentimentul că l-am cunoscut personal pe Camus.
Albert Camus, Jurnale de călătorie, Introducere de Roger Quilliot. Ediție îngrijită și traducere din limba franceză de Marina Vazaca. Editura Polirom, Iași, 2022.