Direcția neoexpresionistă rămâne una din axele principale de evoluție ale generației 80 motivată și în perioada postdecembristă de noul context socio-politic în care ne aflăm. Deși fenomenul citaționist devenise viral într-o primă etapă, acesta se domolește în timp lăsând locul acelor artiști care au reușit să își păstreze personalitatea. Sculptura, un domeniu important al generației optzeciste, are acum șansa să exploateze un repertoriu extins sondând relațiile individului cu o ambianță nouă, a tranziției din care nu lipsesc experiențele dramatice. Atât ca vârstă cât și ca discurs vizual, sculptorul Aurel Vlad este printre cei mai interesanți reprezentanți ai generației sale și un important promotor de atitudine vizuală actual. Personalitatea sa, excelează printr-o expresivitate stupefiantă într-o zonă aparent rigidă, aceea a figurativului de tip „rond boss“ adică acolo de unde sculptura a plecat de mai bine de un secol din cauza/datorită lui Brâncuși. Ei bine, tocmai din atare raporturi contradictorii au rezultat efecte noi de expresie atestând forța unui limbaj care nu și-a epuizat resursele, reușind să provoace în continuare evoluții substanțiale. Structurându-și discursul pe tradiția figurativă, sculptorul mizează pe dinamica formelor edificând o plastică monumentală, în care intensitatea trăirilor iese la suprafață în atitudini și întruchipări ce amintesc de teatrul antic, plin de dramatism, sensibil la tragedia celorlalți dar și a sa, chinuit de dubii, neliniști și mai ales de propriul destin.
Aflat pentru prima dată în spațiul Muzeului de artă din Craiova, sculptorul vine cu o propunere expozițională relevantă, rezultat al unei cercetări artistice care i-a capacitat atenția în ultimii ani – metalul. Cunoscut încă de la debut pentru lucrările sale în piatră și lemn, sculptate în „tăietură directă“ cum sculpta și Brâncuși, artistul își focusează mai nou preferința pentru metal, cu precădere tablă, în care realizează compoziții de inspirație clasică având un puternic filon epic. Asemenea lemnului, tabla îi oferă o sugestivitate sporită în relevarea tensiunii interioare, a atitudinii, iar formele câștigă în expresivitate. Opțiunea sa este legată și de o curiozitate experimentală pe care acest material comun o conferă. „Sculpturile acestea au crescut în interiorul meu ca niște plante pe întuneric, …Pentru a le realiza am căutat un material care să poarte în el aceleași stări, emoții, fiori, ca imaginile de la care am pornit.“ Este o provocare asumată în ideea descifrării unui inepuizabil inventar de expresii ale corpului uman, subiect care îl fascinează încă de la debut. Frecventarea temei ca și a materialelor de altfel este rezultatul întrebărilor, contradicțiilor, neliniștilor artistului. Aceste agregări ale sufletului său conțin inerent discursuri narative cu caracter social sau politic, fie elemente de natură familială și, nu în ultimul rând, de receptare spirituală. Lucrările sunt compuse secvențial asemenea unor „stop cadre“ dintr-un film cu ecouri tarkovskiene, unde cenușiul vieții urbane, problemele care frământă societatea sau propria sa viață devin axul creativității. E o lume crepusculară, a singurătății și însingurării, percepută însă, fără scepticism, cu o adâncă tristețe și o deplină înțelegere. Ceea ce domină unele dintre personajele sale este, în mod ciudat o stare de alinare, de acceptare dar mai ales de meditație senină asupra existenței. Aurel Vlad este un artist care iubește umanitatea, iar după ce a ajuns la vârsta maturității discursul său, deși păstrează spaimele, pătimirea și durerile lumii, adaugă în regim compensatoriu înțelegerea poate chiar împăcarea cu destinul, dar nu și înseninarea: Haina, Auriga. Compoziția care dă și numele expoziției, O lume aproape fericită, în contrapunct cu universul său încărcat de consecințele unei/unor realități, sociale deteriorate este o formă de asumare tăcută a dramei ca și în Refugiații. Iar Martor tăcut și Adam la bătrânețe, structurate în același tipar ideatic, pot fi „citite” ca un portret interior al artistului, aflat în fața propriei conștiințe care îl ajută să extragă cu luciditate din amalgamul realității constantele propriilor sale trăiri. Compozițiile au acel aspect de încremenire care transformă starea de volatilitate în persistență și ceea ce este efemer în eternitate, expresivitatea trupului uman, zoomorf sau chiar vegetarian conținând inepuizabile surse de narativitate surprinse în actul său de creație. Este o reambalare a tragediei antice în sensibilitate contemporană, practica sa artistică punând în discuție condiția tranzitorie, fragilă a omului: Alungarea din Paradis, Prăbușirea lui Icar, Eclipsa, Lupta câinilor. Sunt trimiteri cu o generoasă deschidere de natură hermeneutică, care generează o disponibilitate de percepție pe mai multe paliere de înțelegere. Lucrările sale au o forță, o hiperprezență care fascinează tocmai datorită sentimentelor pe care le induc, propunând personaje atemporale în ipostaze dramatic mitice care devin emblematice pentru trăirea pe care sculptorul ne-o transmite. În cazul actului de creație, artistul exorcizează rănile emoționale reușind să producă o meta realitate la fel de intensă ca aceea în care trăiește.
Exploatând acest acroș narativ în care mizeaza pe sentimente și stări general umane, autorul ne sugerează empatic drumul lăsând însă privitorului libertatea de a-și urma propria-i poveste, piesele sale fiind o expresie a ceea ce trăim și simțim, a propriilor noastre experiențe de viață: Întoarcerea fiului rătăcitor, Pieta, Coșmarul ș.a. De aceea, privindu-le spectatorul resimte inițial efectul unei lovituri în stomac pentru ca abia ulterior să reușească să-și conștientizeze mesajul. Fiecare dintre sculpturile sale este o veritabilă „capsulă de emoții“ ieșită din Athanorul unui artist sensibil, intuitiv, cultivat, lucid, cu o acuitate a privirii adânc implicată în prezent. Iar expoziția O lume aproape perfectă conține esența crezului său artistic: Nu încerc să ascund nimic, pentru că o lucrare, dincolo de semnificațiile cu care este încărcată sau pe care le capătă apoi, este în primul rând o reprezentare a sculptorului care a făcut-o. Unicitatea lui ca om și ca artist ar trebui să se transmită lucrului său. Aceasta ține de „sinceritate“.
O expoziție amplă, cu o retorică aparent simplă, dar cu un impact vizual și afectiv puternic, asemenea realității tensionate pe care o surprinde, o trăiește și ne-o transmite validând potențialul unui creator de excepție.