Vénus Khoury-Ghata este unul dintre numele de referință ale literaturii franceze contemporane. Născută în nordul Libanului, într-o familie în care tatăl, foarte dur, militar de profesie, l-a trimis la ospiciu pe fiul cel mare, Victor, plecat în Franța să-și publice poeziile și întors dependent de droguri, iar mama, analfabetă, a impus forța mută a practicii cotidiene, frumoasa Vénus a decis să reaprindă flacăra poeziei în ziua când fratele său a fost internat, pentru a fi lobotomizat ulterior. A plecat la rândul ei în Franța și a reușit. A devenit o poetă incontestabilă, o romancieră consistentă, o laureată a Premiului Goncourt pentru Poezie în 2011 și altor premii importante printre care și Marele Premiu pentru Poezie al Academiei Franceze sau Premiile Apollinaire, Mallarmé și Guillevic. Poezia ei păstrează forța telurică a pământurilor natale, puterea mută a tradiției, dar și acustica înaltă a țipătului profetic. După un efort de câțiva ani, o antologie bilingvă Khoury-Ghata, Aprinzi lampa și o bucată de noapte zboară, a apărut abia acum la Editura Timpul din Iași, grație poetei și traducătoarei Denisa Crăciun.
Vénus Khoury-Ghata exprimă cu durerea Casandrei și cu ingenuitatea Pitiei adevăruri atemporale, în versuri impregnate de prezențe enigmatice care migrează în texte, care conectează spații geografice și textuale, aducând frumusețea unei întemeieri arhaice, arhetipale, într-un univers desacralizat. Poemele ei au adâncimea psalmului. Vénus Khoury-Ghata îmblânzește tragedia acelor întemeieri imemoriale pentru a pătrunde prin porii universului desacralizat, transformând ceea ce formase în întreg: Cosmosul și Mediterana, rădăcinile și înalturile, propria casă și lupii, într-o materie lirică fluidă, aparent fragilă, dar atât de puternică în pătrunderea în dedesubturile ființei locuind spațiul profan, erodând falsele întemeieri și falsele ținte. Scrie o poezie a melanjului dintre regnuri, văzut cu ochii copilului care încă se exprimă prin vocea ei, care animă orizonturile unui anotimp îndepărtat. Flux fiind, poezia ei e și o poezie a fluxurilor, ritmurilor, mareei, ciclurilor lumii, o poezie care permite să se facă auzite bolboroselile însângerate ale Orientului. Singulară ca exprimare, profundă și gravă, Vénus Khoury-Ghata unește apele propriei poezii cu cele ale regnurilor, cu cele ale tumultului țării de origine, Liban, cu cele ale frumuseții în curgere a limbii franceze care i-a devenit patrie, fără să omită să evidențieze abuzurile, încălcările, depășirile granițelor, marginilor, habitatelor, să evidențieze universul ultragiat și dezumanizat. Propune prin volumele antologate în prezenta ediție bilingvă (Oamenii apei, 2018; Care e noaptea dintre nopți, 2004; Cei întunecați, 2008; Unde se duc arborii?, 2011; Cartea rugăminților, 2015 și Jalbă către întunecime, 2020) o poezie de o bogăție și o frumusețe răvășitoare, dar bogăția și frumusețea nu sunt mize în sine, chiar dacă lasă impresia că pentru arborescența lirismului și imaginației și pentru puritatea sentimentului au fost scrise poemele. În paginile ei natura și obiectele din proximitate împrumută ritmurile trecerii și se lasă impregnate de gesturile arhetipale ale celor care le-au locuit sau îmblânzit. Prin această cale a simplității se întoarce la mituri și credințe arhaice, pe care le lasă să se devoaleze în universul ultragiat și desacralizat, nesigur și înstrăinat al locuirii actuale. Poezia ei, intensă și gravă, scrisă cu măiestria celui capabil să reducă la esențe și la simplitate, se relevă în hainele ingenuității aparentei observații a celui adâncit în sine: „e o vreme pentru a construi și o alta pentru a te adânci în tine/ gândește cel prăvălit la poalele copacului“ (p.213). Poeta mediază între lumi și-și folosește poezia ca materie mediantă, ca alfabet al facerii, care presupune, în rosturile lui, și sonurile guturale aramaice cu care se adresează soarelui țării sale: „Cunoșteam un alfabet al câmpurilor/ ce gâfâia la deal/ și șerpuia ca trenurile din Mongolia./ Alfabetul nostru vorbea în aramaică să poată dialoga cu soarele țării“ (p.155), și graseierea franceză în care plânge salcia în toamnă: „salcia nu plânge decât în franceză și doar toamna“ (p.165). Din când în când, cu privirea peste umăr spre începuturi, indiferent dacă citim poeziile în cheie istorică și geografică sau în cheie ontologică, lasă în frumusețea și puterea fluxului liric să se întrevadă neputința: „cum să plângi într-o limbă care nu mai este a ta/ ce nume să dai pereților neimpregnați cu sudoarea ta“ (p.221).
Prin poezia ei, Vénus Khoury-Ghata aprinde o lampă cu care se poate coborî, precum Diogene, fie și în lumina zilei aparente: „pentru că moartea e mai lungă la început/ ea își aprinde lampa în miezul zilei“ (p.43), înspre întunecimile desacralizării, dezumanizării, aducând nu numai lumina cunoașterii – poezia ei servește cunoașterii unui adevăr cultural altfel intangibil –, ci și lumina umanității. Dar o lampă aprinde, gonind vălurile ceții, și Denisa Crăciun, antologatoarea și traducătoarea cărții, care aduce frumusețea poeziei lui Vénus Khoury-Ghata în confluență cu frumusețea limbii române.