De ce iubim. Noua știință din spatele celor mai strânse relații dintre noi (traducere de Anca Bărbulescu în limba română la Editura Trei) de Anna Machin este eseul de la care pleacă dialogul de față, în exclusivitate pentru România literară. Autoarea e antropoloagă, și-a dedicat viața de cercetător științei din spatele celor mai apropiate relații dintre oameni, petrecând 12 ani la Departamentul de Psihologie Experimentală de la Oxford University, unde a lucrat împreună cu Robin Dunbar. A mai publicat și o carte despre paternitate — The Life of Dad: The Making of a Modern Father.
De ce iubim e (și) o pledoarie în favoarea unei noi științe a iubirii.
Cristian Pătrășconiu: Care e răspunsul dvs. la întrebarea care dă titlul acestei cărți extraordinare De ce iubim? Bănuiesc că poate fi un răspuns extrem de scurt, nu? Ca la rețelele sociale, cu statusul „e complicat“…
Anna Machin: De ce iubim? De fapt, la un nivel elementar, nu e chiar așa de complicat. Iubim pentru că, fără iubire, nu supraviețuim ca specie, ca persoane; iubirea a evoluat ca să fie sigur că rămânem împreună și cooperăm cu oamenii cu care avem nevoie să cooperăm în viață, ca să ne asigurăm că avem o viață lungă și sănătoasă. Deci dacă te gândești la cei cu care cooperezi mult, sunt oameni foarte apropiați de tine, poate partenerul tău, partenerul dintr-o relație romantică, părinții, copiii, familia. Și toți se bazează pe iubire. Trebuie s-o faci, pentru că altfel nu poți funcționa în lume. Deci „de ce iubim“ este legat de supraviețuire și aici avem o anume evoluție. „Ce e iubirea?“ – e o întrebare la care e mult mai greu de răspuns.
Ce este această nouă știință din spatele celor mai strânse relații dintre noi? Noua știință care încearcă să explice iubirea?
Noua știință folosește tehnici foarte recente, în primul rând, pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă în creierul nostru atunci când iubim. Ce zone ale creierului sunt implicate? Ce substanțe chimice sunt implicate în iubire? Cred că toată lumea a auzit, probabil, de oxitocină, dar acum știm că există de fapt patru substanțe diferite implicate în sentimentul de dragoste; oxitocina, între ele. Acestea sunt unele dintre noutăți. Știm mai multe și despre zonele din creier care se activează când iubești, atât la nivel conștient, cât și inconștient. Și acum știm mai multe și despre genetica iubirii. Modul în care trăim iubirea și cum ne comportăm când iubim variază de la om la om. Și unul dintre detaliile care influențează acest aspect sunt genele, iar ele par să aibă o influență destul de puternică asupra felului în care trăim iubirea de-a lungul vieții. Apoi, avem date noi, despre asocierea dintre iubire și relațiile de iubire sănătoase, pe de o parte, și sănătatea mintală și fizică, pe de altă parte. Știm că starea relațiilor sau relațiile apropiate pe care le ai cu oamenii din viața ta sunt cel mai important factor în starea de sănătate. E chiar mai important decât să nu fumezi, să mănânci sănătos, să nu fii supraponderal, să faci suficientă mișcare. Cel mai important lucru pe care-l poți face este să-ți petreci timpul cu alți oameni – și cum o fac.
Se poate spune că iubirea este cel mai important factor pentru sănătatea noastră? Cu alte cuvinte, fie iubim, fie ne îmbolnăvim?
Nu cred că accentul este neapărat pe iubire — e ca un spectru, care merge de la a plăcea pe cineva până la a iubi. Evident, relațiile de iubire sunt foarte importante și oamenii care nu au relații de dragoste sănătoase pot avea de suferit, în special în ceea ce privește sănătatea mintală. Dar există și zona aceea, puțin mai îndepărtată de iubire, unde e vorba de cum îți plac oamenii, unde te integrezi în comunitatea ta. Nu poți spune că-i iubești pe toți acești oameni. Dar categoric îți place și faci diverse lucruri împreună cu ei, ceea ce te face să te simți bine. Dar da, aceasta este interacțiune socială, nivelurile interioare al rețelei tale sociale sunt foarte importante pentru starea ta de sănătate.
Răspunsul dumneavoastră la întrebarea „De ce iubim“ diminuează sau elimină cu totul misterul iubirii? Sau, dimpotrivă, îl amplifică?
Cred că-l amplifică, pentru că eu cred că pe măsură ce descoperi iubirea și faci mai multe cercetări legate de ea, ce e uluitor e că afli tot mai multe despre ea. Și îți dai seama cât de complexă e și cum implică fiecare fibră a ființei tale, dar și fiecare moment din viața de zi cu zi. Așa că n-o diminuează, o face mai uluitoare, pentru că e așa de incredibil de complicată. În ce mă privește, ce am mai descoperit uluitor în legătură cu iubirea este că, deși o studiez deja de aproape 20 de ani, e evident că încă nu știu răspunsul complet la întrebarea „ce e iubirea?“. Și nu cred că o să știm vreodată răspunsul complet. Pentru că fiecare iubește într-un mod puțin diferit, și e ceva personal, distinct pentru fiecare dintre noi. Așa că eu nu știu ce simți tu când iubești. Pot să-ți analizez genele, pot să-ți scanez creierul, putem să vorbim despre ce simți când iubești, pot să-ți urmăresc comportamentul, dar o să existe întotdeauna o mică parte pe care n-o s-o înțeleg niciodată, pentru că suntem diferiți. Și ce e fascinant e părticica aceea intimă la care știința n-o să ajungă cu adevărat niciodată.
Dragostea e mai sofisticată acum, în vremurile moderne sau postmoderne, decât a fost în trecut, în vremurile străvechi, în Evul Mediu, să zicem, sau în Antichitate? Sau e mai sofisticată doar analiza noastră asupra iubirii?
Dragostea, în sine, nu s-a schimbat. Dragostea e o trăire foarte veche. Deci experiența noastră și lucrurile care o alimentează nu s-au schimbat. Ce s-a schimbat este, da, înțelegerea noastră științifică, psihologică, înțelegerea noastră personală. Știi, există o grămadă de cărți despre ce este iubirea, care încearcă să exploreze ce este trăirea iubirii și, evident, în special a iubirii romantice. E evident că s-a schimbat modul în care poți găsi iubirea, pentru că acum avem această lume foarte teh nologizată, unde îți poți găsi dragostea, și poate s-a schimbat și modul cum îți menții relațiile folosind social media, dar niciunul dintre aceste lucruri nu a afectat cu adevărat ce este iubirea, cum se simte, pentru că este un fenomen străvechi, incredibil de evoluționist.
Dopamina, oxitocina, betaendorfinele, toate acestea joacă un rol important în ecuația complexă a dragostei, nu?
Da, așa e, dar aș adăuga și serotonina. Serotonina este un alt element important. Deși cercetările legate de ea nu sunt așa de avansate cum sunt la celelalte, așa că încă ne mai străduim să clarificăm rolul ei. Dar, categoric, este implicată și, categoric, face ceva.
Dar dopamina, serotonina, oxitocina, betaendorfinele nu reduc iubirea la nivelul de simplă chimie, nu?
Nu. Nu, pentru că iubirea nu e trăită ca un torent chimic. Aceste substanțe chimice îți dau o senzație, activează anumite zone ale creierului, atât în creierul conștient, cât și în cel inconștient. Dar când e vorba de iubire, e vorba de gândurile tale, de modul tău personal, aparte de a te atașa de oameni. E vorba despre cultură, și trecut, și politică. Este vorba (și) despre ce-ți spune societatea ta că e dragostea, pentru că fiecare societate are un răspuns diferit la întrebarea „ce este iubirea?“ Unele societăți consideră dragostea un roller-coaster emoțional foarte pasional și alte societăți o văd mai degrabă ca pe o formă de sacrificiu. Alte culturi o văd ca pe o experiență dureroasă. De fapt, există mereu acest element cultural semnificativ în modul cum trăiești iubirea. Și spun întotdeauna că trebuie să privim iubirea având în vedere două dimensiuni — cea biologică, cea care privește substanțele chimice din creier, și genetica, și toate celelalte, și apoi cea socială, culturală. Adică tot ce ai învățat despre dragoste. Ce spune religia ta despre dragoste? Ce spun regulile din cultura ta despre formele acceptabile și cele inacceptabile de dragoste? Prin urmare, în mod necesar, iubirea e o interacțiune foarte complexă între biologie și mediul în care trăiești și ca atare nu putem reduce niciodată dragostea la un singur lucru, cum ar fi un set de substanțe chimice sau o stare psihologică sau activarea unei anumite zone din creier, pentru că e mult mai complicat de-atât.
Putem asocia dragostea cu o cutie a Pandorei?
Da, puțin. Când începi să te uiți mai bine la iubire, când ești chiar la început, zici că „bine, cred că înțeleg destul de bine, am fost și eu îndrăgostit și știu că există niște studii și cercetăm dragostea“, dar cu cât studiezi mai mult, cu atât devine mai complicat. De exemplu, când ne uităm la genetica iubirii, găsim aceste gene pe care se bazează trăirea iubirii. OK. Dar apoi descoperim că au o interacțiune foarte complexă între ele și au o interacțiune complexă cu mediul. Deci cu cât ajungi mai adânc în cutie (sau în carte), cu atât devine mai complicat, ceea ce, într-un fel, e minunat, pentru că e cu adevărat fascinant că sunt toate așa de amestecate. Dar da, odată ce ai ridicat capacul, totul iese brusc și e o imagine foarte complicată.
Dar iubirea are doar o parte frumoasă sau, ca să înțelegi profund ce înseamnă ea cu adevărat, trebuie să acorzi nepărat atenție și părții ei întunecate?
Categoric. Trebuie să privești și spre latura ei întunecată. Și cred că, probabil, acesta este motivul pentru care alte cărți despre iubire sunt diferite de eseul meu. Eu cred că e important să privim dragostea în toate aspectele ei diferite; dragostea este în cea mai mare parte o trăire pozitivă, însă problema cu ea este că avem nevoie așa de mult de dragoste în viața noastră, avem nevoie de ea ca să supraviețuim, avem nevoie de ea pentru sănătate, avem nevoie de ea ca să fim fericiți în fiecare zi, încât asta înseamnă că poate fi exploatată. Ceea ce înseamnă că, de fapt, unii oameni pot folosi dragostea în mod negativ, ca să te manipuleze, să te constrângă, să te abuzeze. Și asta e partea mai întunecată a iubirii. Din nefericire, faptul că avem iubire în viața noastră înseamnă că ne deschidem în fața manipulării și abuzului. Există un întreg capitol în studiul meu despre partea întunecată a iubirii și cum poate fi folosită într-un mod negativ, ceea ce are un impact real asupra șanselor de supraviețuire. Deci, deși a evoluat ca să te ajute să supraviețuiești, într-un mic număr de cazuri, faptul că ai nevoie de iubire și, din nefericire, faptul că ești într-o relație nesănătoasă, îți amenință supraviețuirea. Ce ne diferențiază de animale, pentru că animalele trăiesc iubirea în alte moduri, este faptul că suntem singura specie care folosește iubirea în acest mod negativ, suntem singura specie care manipulează prin intermediul iubirii. Nicio altă specie nu face așa ceva.
Ce fel de știință este știința iubirii? Dacă e cu adevărat o știință…
Este o știință, dar e o știință foarte complicată. Eu sunt antropolog și, desigur, treaba mea ca antropolog e să studiez oamenii. În antropologie sunt (de bifat) două obiective — un obiectiv științific și un obiectiv, să îi spunem așa, mai cultural. Dar cred că nu poți studia nimic legat de oameni fără să implici aspectul cultural, pentru că noi suntem o specie culturală. Și deși știința iubirii, cu scanarea creierului și genetica, este o știință foarte, foarte dificilă, nu cred că poți interpreta aceste rezultate fără să implici și elementul cultural. Dacă te gândești la iubire, la felul cum exprimăm iubirea în artă, și de fapt folosim arta ca să încercăm să înțelegem ce e iubirea, trebuie să implici și acest aspect. Deci cred că asta-i diferența. Sunt diferită de alți cercetători ai iubirii din cauză că sunt antropolog și deci înțeleg că trebuie să luăm în considerare și aspectul cultural al iubirii ca să obținem o imagine de perspectivă.
Dintr-o perspectivă poetică, să zicem: este dragostea o flacără care trebuie stinsă?
Nu, nu cred. Cred că scânteia inițială, pasiunea inițială și obsesia sunt foarte importante, pentru că eu cred că dacă nu o avem, poate că n-am face efortul să ne îndrăgostim. Cred că trebuie să ai acea ușoară, foarte ușoară orbire și acea ușoară stare în care ignori toate distragerile și vrei să fii cu acea persoană sunt foarte importante. Evident, știm pe ce se bazează toate acestea. La baza lor se află dopamina și oxitocina și serotonina. Serotonina stă la baza dragostei obsesive, iar oxitocina și dopamina sunt cele care te fac să simți pasiunea și să simți că trebuie să fii neapărat cu persoana aceea, care îți ocupă cu totul viața. Este esențial, pentru că eu cred că dragostea e complicată și dragostea te poate răni și cred că poate că dacă n-am avea acel mic imbold, pasiunea aceea, obsesia, s-ar putea să n-o facem, să ne punem numeroase bariere ca să refuzăm să ne îndrăgostim. Dar aceasta, evident, nu este bine pentru specie.
Există dragoste rațională și dragoste irațională? Chiar există o asemenea distincție?
Dragostea e și una, și alta, pentru că implică și creierul inconștient, care e creierul emoțional irațional, și creierul conștient, care este partea rațională, cel care-ți spune că poate asta nu e persoana potrivită pentru tine sau că trebuie s-o iei mai ușor. Pentru oameni, dragostea e, în mod clar, și una, și alta. Nu e doar ceva declanșat de impulsul emoțional neurochimic. Avem și o parte rațională, care poate să intervină și poate să spună „Ah, chiar dacă simți o pasiune pentru o persoană și ești obsedată de ea, poate că nu e chiar cea mai potrivită pentru tine“. Așa că dragostea are tendința să fie mai irațională la început și asta, pentru că atunci când te îndrăgostești, o parte din creier, de fapt din creierul rațional, încetează să mai funcționeze. Și de-asta spunem că dragostea e oarbă — e o zicală, nu știu dacă o aveți și în română, dar aici, în Marea Britanie, așa spunem.
O avem! Cum să nu o avem? Dragostea e oarbă…
Da. (zâmbește). Aceasta înseamnă că o parte din creierul rațional încetează să mai funcționeze o vreme și e posibil, chiar, probabil, că nu mai poți să vezi adevărul despre o anumită persoană. Poate că prietenii și familia se pot uita la persoana respectivă și pot zice „nu cred că e un om prea drăguț“ sau „nu e foarte potrivit“. Dar tu nu poți vedea, pentru că partea asta din creier nu funcționează în primele câteva săptămâni, poate câteva luni, după ce te îndrăgostești, așa că prima parte a dragostei este destul de irațională. Apoi, cu timpul, devii tot mai rațional.
Dar religia, filosofia, literatura ne ajută astăzi să explicăm dragostea? Ne mai ajută la fel de mult ca pe vremuri? De fapt, întrebarea ascunsă este: sau poate că religia, filosofia, literatura au pierdut teren în fața noilor științe?
Cred că au pierdut puțin. Cred că oamenii vor, oamenii se îndreaptă spre cercetători și vin la conferințele pe care le susțin și citesc eseuri precum al meu, pentru că vor un răspuns clar. Ei cred că știința poate da un răspuns la întrebarea „ce e iubirea?“, „de ce mă simt așa când mă îndrăgostesc?“, „de ce fac asta când sunt îndrăgostit?“. Și într-o anumită măsură, știința poate da acest răspuns, însă pentru că dragostea e așa de complicată și pentru că există o parte din tine și din iubirea ta pe care eu n-o să le înțeleg niciodată, aici își au rolul filosofia, religia și literatura. Fiindcă nevoia de a exprima dragostea va exista mereu și mereu va fi foarte greu, cred, să explici cum se simte dragostea. Și aici intervin filosofia, literatura și arta, pentru că ele pot încerca să exprime aceste emoții. Eu pot să-ți spun că dragostea are la bază dopamina, oxitocina etc., dar asta nu-ți spune cum se simte dragostea. Cred că aici intervine arta, pentru că încercăm să exprimăm prin artă aceste sentimente. Așa că dacă asculți cântece de dragoste sau citești poezii de dragoste, asta încearcă să facă autorii – încearcă să-ți explice cum se simte iubirea. Uneori știința, pentru că e considerată nouă, și strălucitoare, și clară, atrage poate uneori mai multă atenție în ultima vreme, dar categoric rămâne sus de tot rolul artei, pentru că eu cred că doar arta poate să încerce cu adevărat să exprime aceste sentimente.
Cum vedeți viitorul dragostei? Și întrebarea mea se referă la impactul IA, al inteligenței artificiale, al avalanșei de tehnologii fără precedent cu care ne confruntăm deja și așa mai departe. Și faptul că genetica avansează foarte rapid. Cum se vede acest viitor?
Cred că, în termeni de IA, suntem într-un moment în care chiar trebuie să ne gândim cât de departe vrem să intervină aceasta în relațiile noastre personale apropiate, pentru că există, sigur, cercetări în desfășurare pe ideea construirii unor roboți de companie, de exemplu, sau a unor roboți casnici sociali. Roboții casnici sociali ar fi minunați. Știi, ar fi plăcut să ai pe cineva în casă care să-ți spele hainele și să golească mașina de spălat vasele și altele, nu știu, să spele geamurile și să facă lucruri de genul ăsta. Și cu siguranță e ceva ce cred că ar fi un beneficiu. Granița apare când încercăm să construim ceva care (să) ne ia relațiile pe care le avem cu alți oameni. Deci dacă ne gândim, să zicem, la bătrâni care poate stau singuri și acum poate că se duce la ei un membru al familiei, sau un asistent social, această interacțiune umană e foarte, foarte importantă. Întrerupe singurătatea, le protejează sănătatea mintală, stă la baza supraviețuirii lor. Au existat sugestii, în special în țări unde poate că nu există prea mulți bani pentru îngrijirea bătrânilor, ca aceasta să fie înlocuită cu un robot umanoid care să se ducă și să preia rolul de îngrijitor, să le dea pastilele, să le gătească, dar nu asta înseamnă îngrijire. Să ai grijă de cineva este un comportament foarte omenesc și implică multe abilități diferite; implică acea întâlnire dintre două minți omenești. Și îngrijorarea este că dacă înlocuiești acest lucru cu roboți umanoizi, atunci situația va fi în detrimentul oamenilor îngrijiți. Deci trebuie să fim foarte atenți la granița pe care o stabilim și să spunem „OK, aceasta este o implicare acceptabilă și aceasta este inacceptabilă“ și nu trebuie să înlocuim interacțiunea umană, îngrijirea umană cu cea robotică. Lucrez cu un grup din Edinburgh care cercetează astfel de aspecte și unul dintre ele este că nu reușesc să determine oamenii să dezvolte cu acești roboți genul de relații pe care le au cu o altă ființă omenească. Creierul uman este foarte, foarte, foarte, foarte complicat și străvechi și nu văd nicio posibilitate să poți dezvolta un robot suficient de bun ca să permită o interacțiune similară cu cea interumană. Deci asta e IA.
Genetica e interesantă. Încă suntem într-un stadiu al geneticii în care mai sunt multe de descoperit. Cum poate fi folosită în viitor? Cu siguranță poate fi folosită pentru oamenii care ar putea avea probleme cu relațiile și deci sănătatea lor este afectată. Și cu siguranță pentru oameni care au, de exemplu, tulburări de anxietate socială și altele de genul ăsta. Unii vin la mine și spun „O să putem pune datele genetice ale cuiva în profilurile de pe site-uri de dating, de exemplu, și așa să găsim poate perechea potrivită folosind genele?“ Cred că este foarte puțin probabil. E foarte puțin probabil. Dar poate că o să putem folosi informațiile pe care le avem ca să ajutăm oamenii să înțeleagă puțin mai mult despre trăirea dragostei, cum trăiesc ei dragostea, și dacă fac lucruri care nu sunt de prea mare ajutor în relații, ceea ce înseamnă că le e dificil să aibă relații. Poate că putem folosi așa informațiile.
Va rămâne iubirea o provocare majoră pentru etică? Căci acum, în mod clar, iubirea e o problemă, o provocare pentru etică. Poate că este o întrebare retorică…
Cu siguranță, cei care se ocupă de etică au o problemă cu dragostea – în sensul că e o temă foarte provocatoare. M-am ocupat puțin și de etica iubirii și de lucruri cum sunt inteligența artificială și dragostea. Da, cred că va fi, pentru că este vorba despre cât manipulăm iubirea și cât o lăsăm să fie firească. Pentru că iubirea se află în miezul umanității și cred că trebuie să fii foarte atent la cât de mult intervii. Cred că nu știm care sunt consecințele intervențiilor. Da, cred că o să rămână întotdeauna ceva care să ne dea și motive de îngrijorare…
