Cum nu se dă ursul scos din bârlog iarna, așa nu poate fi convinsă Irina Petraș să părăsească Clujul, nici măcar în anotimpul frumos. Chiar și vizitarea locurilor foarte importante pentru biografia ei este cu consecvență amânată, deși dezrădăcinata de odinioară își face legăminte de onoare să revină la ele. Orice loc în afara de acela în care se află în siguranță înseamnă un departe, care va rămâne mereu pentru scriitoarea clujeană un fel de teribilă amenințare nedefinită. De aceea, ea se mulțumește cu ideea consolatoare că, dacă a fost cândva într-un anumit loc, a luat ceva din el cu sine, acesta modificându-i, într-o oarecare măsură, oricât de mică, definiția ființială. Cunoașterea de sine înseamnă pentru Irina Petraș, așa cum lasă ea să se înțeleagă, mai ales din cartea Despre locuri și locuire, descoperirea condiției trifurcate de întrebările: „unde?“, „când?“ și „cine sunt?“. Considerându-se a fi o „strămutată“ devenită citadină sedentarizată, Irina Petraș lasă să-i scape inflexiuni duioase asemănătoare acelora ale parizianului Anatole France, din frumosul fragment – studiat pe vremuri la școală – despre cheiurile Senei, cu buchiniștii lor, încă prezenți încă astăzi: „Și toamnele cu cerul limpede – ca cristalul, desigur –, și înserările ca o strângere de inimă. Și dealuri de jur împrejur. Le văd din balconul meu dinspre nord, dar și din balconul dinspre sud. Le văd când cobor spre oraș, în Cipariu. Și din cimitir. Sunt toate ale mele. De câte ori le văd îmi spun că nu mai sunt demult o venetică. Și fredonez în gând: Clujule, măi Clujule…“ (Despre locuri și locuire, Ed. Ideea Europeană, 2005, p. 105). Lung e drumul Clujului și, tot fredonând, tot așteptând, eseista se simte singură și ar putea chiar să spună că gândul o duce spre locuințele lacustre, dacă nu ar simți riscul recursului la o referință livrescă mult prea cunoscută. Irina Petraș se încrede în virtuțile reveriei spațiale și, implicit, în ale aceleia temporale. Desigur că toată lumea are ori vrea să aibă o casă, dar adăpostul nu reprezintă același lucru pentru toți „locuitorii“ decât, poate, în substanța ei ultimă: casa onirică. De obicei, în astfel de incursiuni vagante este mai important factorul temporal decât spațializarea, întrucât deplasarea corelează odată cu ea profunde planuri psihologice sau biologice ce țin de dimensiunea temporală. Ceea ce ar fi locul pentru o călătorie reală, îl reprezintă timpul pentru cea imaginară, dar eseista mizează mai mult pe aspectul spațial al relației respective: „În relația sa cu timpul și cu spațiul, omul e, nesmintit, de partea spațiului, fiindcă deplasarea îi dă iluzia vieții fără de moarte. În spațiu te poți simți liber și stăpân pe sensuri și direcții (poți lipsi de acasă când moartea/ timpul te caută). Această senzație de libertate face ca spațiul să fie resimțit ca prieten, ocrotitor, în vreme cu timpul este cel care consumă amenințător din durata limitată a vieții omenești. De aceea, spațiul e mai degrabă descris, iar timpul, interpretat, pentru a i se da o «realitate» pe care nu o are în mod evident și securizant“ (Ibidem, pp. 27-28). Pentru Irina Petraș, a visa în spațiu securizant înseamnă, în mare măsură, același lucru cu a medita și de aceea ea locuiește „cu stil“, gândul călătorindu-i liber și în manieră capricioasă printre cărți, întâmplări și amintiri.
Ființă harnică, Irina Petraș lucrează de dimineața până seara (așa cum o dovedește impresionanta ei activitate culturală și literară), dar, odată cu venirea nopții, ea se pregătește să intre în „slujba onirică“, deoarece a fost întotdeauna o visătoare de noapte, nu una cu ochii deschiși. Cert este că, ori de câte ori se întoarce de la inevitabilele întâlniri literare cu multă lume, scriitoarea clujeană este încercată de sentimentul unei sărăciri, al unei auto-trădări, doar acasă simțindu-se în largul său, între cei patru pereți și cu acoperișul deasupra. Aceasta este explicația faptului că ea călătorește din ce în ce mai rar, întrucât itinerarele caprici oase și libere printre cărți, întâmplări și amintiri îi sunt suficiente pentru nutrirea reveriilor odihnei, la fel ca și pe acelea din timpul incursiunilor în imperiul lui Morfeu: „Irina de zi și Irina de noapte sunt inter-relate strâns. Și «adevărate» amândouă. Cu trupul în scapăt, în jocul alterilor, pe care visul îl face posibil. Mă visez mereu la persoana întâi, eu sunt polul cunoscător – cum ar zice Camil Petrescu – în forfota colorată a viselor, în tot ce mi se întâmplă în această ciudată viață paralelă, oglindită, catoptrică (s. a.)“ (Viața mea de noapte. Fragmente onirice, Ed. Școala Ardeleană, 2017, p. 15). Deși ființă solară, care muncește pe rupte în timpul zilei, Irina Petraș așteaptă cu nerăbdare noaptea, pentru a se pune cu temeinicie ardelenească pe visat: „Mintea mea doldora de imagini acumulate și create o viață întreagă poate dezlănțui și în stare de veghe panorame bogate, scene bizare, anamorfotice, curgând din una în alta, de la un punct încolo autonom, fără provocarea voinței mele“ (Ibidem, p. 18). Drept consecință, marea visătoare nocturnă și-a luat ca deviză o însemnare găsită printre filele manuscrise ale lui Ion Creangă: „în toate zilele sunt sfinți, dar nopțile sunt ale noastre“. Cu alte cuvinte, pentru humuleștean, „omul gospodar“ respectă „sfinții zilelor“, în sensul că își vede de treburi cât e ziulica de mare, dar face parte dreaptă și feței sale nocturne, libere, gratuite: „Fluxul și refluxul, regresiunea și progresiunea constituie mișcarea tipică a eroilor din opera creangiană, cărora le place neodihna creatoare“ (Ibidem, p. 145). Distincția față diurnă – față nocturnă este astfel văzută: „Omul în stare de veghe e mereu grăbit, nu adastă, hărnicia lui e obligatorie dacă vrea să supraviețuiască. Visătorul, însă, chiar dacă se oprește pentru a reîncărca baterii stoarse peste zi, are, dormind și visând, și o porție de lene la îndemână. Oprit din goana de peste zi, visătorul nocturn are timp să exploreze alene și alte fețe ale vieții sale“ (Ibidem, pp. 39-40). Ajungând mai aproape, până înspre contemporaneitate, pe firul „mutațiilor poeziei românești“, pot spune că frazele acestea îmi amintesc de alternanța marcată poetic de Nichita Stănescu în A treia elegie: contemplare – criză de timp – contemplare. Tot divagând pe seama unor teme majore (lume, viață, moarte, literatură, limbă), eseista clujeană ajunge la convingerea că, dacă își va rumega îndelung gândurile, ele i se vor limpezi și, la rândul lor, îi vor face scrisul mai convingător. Respectivele reluări sunt motivate de faptul că o aceeași ideatică irigă, asemenea unei pânze freatice, scrierile sale, deoarece „gândirea vieții printre cărți este una în mișcare – conexează, se întoarce din drum, repetă, revine cu nuanțe, remaniază discret în pas cu mereu alte lecturi. Răz-gândirea ține și ea aproape“ (este o precizare de la începutul cărții Ochii minții. Eseuri, cronici, divagări, Ed. Școala Ardeleană, 2020). Așa cum aserta și Lucian Blaga („A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt“), citat, de altfel, undeva în cuprinsul acestei cărți, „a se răz-gândi“ înseamnă, înainte de toate, pentru ardeleanca Irina Petraș a duce un gând până la capăt, dar și a-l relua. Toată experiența sa de viață, de lectură și de scris este văzută cu „ochii minții“ și trecută prin filtrul gândirii. Hipoacuzia de care suferă Irina Petraș poate deveni la fel de fecundă ca și aceea vizuală (cu ochiu-nchis afară, ce înlăuntru se deșteaptă), dacă sunt bine percepute și răz-gândite efectele de ecou provocate de ideile intens urmărite. „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere“, pare să exclame arghezian vindecata de complexul lui Eco, dar nu referitor la relația cu divinitatea, ci la aceea a entității propriei gândiri. În acest sens, ea teoretizează în cartea Ochii minții despre polaritatea „in-otic“–„ex-otic“. Pe de o parte, comunicare „in-otică“ ține de zarva care ne țiuie zilnic în urechi, bruind nu atât comunicarea cu ceilalți, cât zămislirea gândurilor. Pe de altă parte, „ex-oticul“ presupune izolarea fonică față de larma mundană/imundă, în scopul de a căuta „cuvinte potrivite“ care să exprime esența ființei, de dincolo de vorbe.
Este motivul pentru care marea pasiune a Irinei Petraș rămâne verificarea etimologiilor și a înlăn – țuirilor surprinzătoare pe care le urmează ele în dezvoltarea limbii. Ciocănind esența cuvintelor, eseista le ascultă cu atenție de două ori: o dată pentru potențele actuale, în relația rapidă de comunicare în prezent; a doua oară, în adâncul lor etimologic, de unde ele dau seamă despre un altfel de sens al lumii. Limba maternă joacă pentru Irina Petraș un rol indispensabil în definirea și recunoașterea de sine, deoarece furnizează imagini despre lume un cadru viu, în plină mișcare. Prin urmare, ființa se naște în lume de îndată ce se instalează în limba maternă, care asigură contactul, regula, dar și libertatea de a nuanța expresia literară. Mefientă față de teoria expresivității involuntare, lansată de Eugen Negrici, Irina Petraș crede în intenționalitatea actului creator, care i se pare a fi evidentă încă din subtext. Pentru ea, eseistica înseamnă punere la încercare în mai multe accepții: dificultate, verificare, experiență, tentativă, osteneală, strădanie, impas, suferință, păti mire, trudă, povară, primejdie. Se adaugă convingerea că, în căutarea orientărilor provizorii în timp, eul poetic improvizează locuiri confortabile în circumstanțele date. Așa se explică faptul că orice gând al eului devine prospectiv atunci când are de ales între mai multele drumuri posibile, alegere fatal dirijată de tentația retrospecției. Deși iubește apartenențele secrete, Irina Petraș dorește să i se garanteze oricând diferența, despre care cred că îi este asigurată pe deplin în cadrul criticii literare contemporane, unde ocupă un loc distinct. Nu-i plac înregimentările de niciun fel, ea nerecunoscându-se înrolată decât în comunitatea vastă a muritorilor. Scriitoarea clujeană a explicat undeva motivul pentru care nu scrie pagini de jurnal intim propriu-zis, dar sunt convins că, în cazul în care acestea ar fi existat, ele nu ar fi putut trasa cu claritate evoluția vârstelor biologice ale scriitoarei, deoarece „cronologia jurnalelor nu e, oricât ar părea de ciudat, adevărata cronologie. Zilele cură, dar viața are bucle și rupturi, gândul tremură și se frânge (s. a.)“ (Ibidem, p. 35). Evoluând impresionant prin vârstele biologice, Irina Petraș a ajuns să adune 15 lustri, pe care îi lustruiește în continuare cum știe ea mai bine.