În toamna asta am fost de două ori la Cluj. La Festivalul organizat de Teatrul Național din Cluj și acum, la Festivalul „Interferențe“, organizat de Teatrul Maghiar din Cluj. Am văzut multe spectacole. Unele care îmi dau putere, altele, de linie, să spun. Dar ceea ce este mai important decît orice, rămîne întîlnirea. Cu creatori din toată lumea, cu energia extraordinară că sîntem, iarăși, împreună. Că putem sta în sală, că ne putem privi, că putem vorbi și că ne putem bucura. Că putem spera la un fel de normalitate. Deși nu mai pare nimic la fel. Am petrecut ore cu Mihai și cu Anca Măniuțiu, cu Tompa Gábor, cu Tekla, cu Miklós Bács și Irina Wintze, cu Marta Petreu și Ion Vartic, cu Dimény Áaron, cu Magda Stief, cu Bogdán Zsolt, cu Mișu Barta… cu mulți colegi, cu actori minunați, cu regizori… Timpul ăsta năzuros s-a dilatat și ne-a îngăduit discuțiile, analizele, dar, mai ales, amintirile. Am aprins cu Gábor o lumînare în prima zi de Advent. Și am spus ca lumina din fiecare seară, pînă la Crăciun, să lumineze drumul Magilor și pe al nostru spre Miracol. Spre Naștere. Spre Bucuria cu care să împărtășim această mare taină. Darul cel mai frumos pentru mine este teatrul. Care m-a salvat. Atîtea și atîtea întîmplări în peste treizeci de ani de cînd călătorim în aceeași poveste. Și credem în ea. Și unii, în ceilalți.
Cîndva, eram cu toți la Sibiel. Într-un sat magic. Acolo, tonurile vorbelor sînt altfel. Ca și verile. Ca și vîntul toamnei. Ca și Anul Nou făcut cu tot satul la fîntînă, la intersecția tuturor drumurilor… Acolo, am trăit nenumărate spectacole ale vieții noastre împreună. Acolo, am reușit cu Anca să aducem un tort, pe o caniculă grozavă, fără să se topească, ca să-l serbăm pe Gábor. Uneori, vara, Moș Crăciun se odihnește la Sibiel. Marian Râlea privește vara caii și se gîndește cum să-și pregătească renii…
Uneori fug. Fug din viermuială și agresiunea patologică a acestui oraș european, București, în care m-am născut, am crescut, m-am format, am respirat, am iubit, am suferit, am născut, la rîndul meu, am dormit, n-am dormit, am citit, am visat. Nu mi s-a întîmplat prea des să plec douăzeci de zile în șir într-un fel de pseudo-concediu, fiind, în acest interval, singura însoțitoare a fiului meu în vacanța acestuia. Era mic. În această funcție, programul este clar, fix, și nu poate suferi modificări majore. Este construit pentru el, în beneficiul lui. Am plecat la Sibiel, la familia de țărani adevărați și minunați care ne găzduiesc de ceva vreme, la calul Cezar, frumos, imperial, care își întoarce gîtul elegant ca să ne privească ochii și trupurile, și la vaca Florina care așteaptă, pe-nserat, la adăpătoare, ca Luca al meu să o sărute între coarne, la livezile ce se întind senzual pe spatele dealurilor. Un loc binecuvîntat, pe care îl ador, care are alte ritmuri și, mai ales, alte priorități pe lumea asta. După ce traversezi Sibiul și o iei spre Cluj, lași Orlat-ul în stînga, și incredibilul drum pavoazat în absolut toți copacii cu berze caraghioase în cuiburi ireal amplasate, mai treci un deal și un pod abrupt, îl cobori spectaculos, ca și cum ai așeza un avion pe pistă și, la intrarea în Cristian, cotești brusc la stînga, spre Sibiel. La cîțiva metri de agitata civilizație a șoselelor se deschide calea spre paradis. Mii de culori blînde sau înfricoșătoare, depinde cum pică lumina și cum stai cu păcatele, linii ce se unduiesc halucinant și desenează dealuri umbroase, contururi, un drum șerpuitor și pașnic care te conduce parcă în burta pădurii, care te așează ocrotitor într-o vale, pe o apă, la picioarele unor încrucișări de dealuri, de linii, de culori, de lumi. Un drum purificator, care te desprinde pașnic de aparențe și te apropie de esențe. Acolo, clopotul bisericii anunță sărbătoarea de a doua zi, potcovarul cu șorțul lung, de piele, atîrnat de gît, meșterește la potcoave de cai vii, acolo oamenii pleacă în zori la coasă, duc sau aduc caii și vacile din livezi, de la păscut, ca să nu vină căldura peste ei și să-i ciupească muștele, sapă la cartofi, udă și lucrează pămînul pe care îl au la intrarea în sat, culeg mere, prune, corcodușe, fac țuică, palincă, vișinată, afinată, siropuri de toate felurile, dulcețuri, prăjituri, înfășoară sute de sarmale pentru oaspeții pe care îi au la masă, mulți cîrpindu-și veniturile cu agroturismul, calcă cîte o cămeșoaie pentru vreo horă, tac, privesc, murmură cîte vreun cîntec sau vreo grijă în barbă. Și, uneori, îmi pun întrebări fundamentale. La care, eu, pe măsură ce trece timpul, nu mai știu să răspund. Acolo, nu deschid niciodată televizorul sau vreun ziar, niciodată, îi privesc pe acești oameni harnici și nu foarte vorbăreți și încerc să-i înțeleg, urc și cobor în neștire dealuri, merg pe jos zilnic pînă la Săliște, patru kilometrii dus, patru întors, un drum terapeutic, un drum pe care mă însoțesc, aievea sau în gînd, doar cu cei pe care îi iubesc foarte tare, salut sau răspund la salut. Pe porțiunile fără picior de om, pe soare sau pe ploaie torențială, fac tot ce nu fac în mod obișnuit: Chiui, țip, sar, mă strîmb, joc tot felul de personaje, mă rostogolesc pe iarbă, rîd sau plîng în hohote, fac șpagatul, vorbesc cu mine însămi și încerc să mă recompun, adevărat, din ce este simplu, natural, dumnezeiesc. Seara, la nouă jumate, îl culc pe Luca. Ne îmbrăcăm cu zeci de haine, ne strecurăm repede sub două plăpumi. La șapte grade, iarna nu ni se pare așa, o vorbă-n vînt. Și mă adîncesc în întuneric, în gînduri și neliniști. De ele nu pot să scap. Dormind împreună, nu pot să citesc. Nu pot să aprind nicio sursă de lumină. Stau cu ochii pe tavan, număr urmele de țînțari și de muște moarte, desenele zugravului, baroce de-a dreptul, liniile care formează o stea, ușor deformată. Chiar deasupra capului meu. Într-o noapte, am evadat! Pe uliță. Am ridicat capul și, atît de aproape de mine, un cer superb, limpede, foarte jos și încărcat cu stele. Cum n-am mai văzut, poate, din adolescență, cînd mergeam cu ai mei pe munți, dormeam la cabane, în priciuri păduchioase și preferam să stăm cu ohii în stele, să le numărăm, să așteptăm să ne cadă în poală, decît să ne scărpinăm. Cerul înstelat deasupra mea… În zilele și nopțile de la Sibiel am înțeles că panica mea structurală, agitația mea, anxietățile sînt alimentate infernal de o formă reziduală și continuă a „civilizației“ în care trăiesc. O trepidație nesfîrșită îmi bîțîie trupul și mintea, îndepărtîndu-mă de mine însămi, de ritmurile firești, modificîndu-mi accente, estompîndu-mi nuanțele și cheful de viață. Desconsiderînd, cu alte cuvinte, darul pe care l-am primit și care se numește, simplu, viață. În zilele și nopțile petrecute într-o cămăruță de cîțiva metri pătrați, ca într-o chilie, unele coșmaruri s-au transformat în vise. Mi-a revenit mereu în minte pictura lui Fra Angelico, din chilia lui de la Mînăstirea San Marco, din Florența. „Bunavestire“. Imagine repetitivă a liniștii și fericirii mele. Într-un spațiu auster, monocolor, dirijat de rigori și trasee fixe, Beato Angelico pictează pe pereții unei chilii, în culori vii și suave, în linii de o delicatețe ireală, viața însăși. Și miracolul întrupării lui Isus. Îngerul cu aripi mari, pastelat colorate, aripi de păun parcă, îngerul cu chip de tînăr frumos și pur se pleacă ușor în fața Fecioarei Maria și îi șoptește taina cea mare. O vestește, o anunță ca pe o regină frumoasă, inocentă, blîndă și înțeleaptă, că este aleasă să poarte în pîntec pe fiul lui Dumnezeu. Viața. Și ea se pleacă ușor, tot cu mîinile împreunate pe piept, ca îngerul vestitor, ca să primească vestea cum se cuvine. Verdele consistent al pădurii din spate se-nfioară de plăcere… și pădurile de la Sibiel îi preiau taina și fiorul în mișcări, sunete, mirosuri și culori care-mi redefinesc viața cea adevărată. Acum, la Cluj, m-am pregătit să aștept culorile iernii. Și să mă las, iar, prada luminii din mine. Și să fiu atentă la libertatea mea interioară. Și să aștept, Nașterea. Și să mă gîndesc la cei pe care îi iubesc. La cei cu care am poposit sau nu în acest sat al liniilor blînde. Al ficțiunilor mele.
În pădurile de la Sibiel, pe culmile dealurilor, într-o dimineață, murmuram zglobiu „fluturaș nu mai ai aripioare, domnul conte ți le-a retezat…“. O dată, de două, de nouă. Am auzit șuierul unui tren din 1895-1900, am văzut aburul ce despica, doar el, o pădure deasă, deasă, deasă. Și am privit. Într-un compartiment de clasa întîi, în clinchetul a două pahare de șampanie, se naște o poveste de iubire. O frumoasă americancă citește Anna Karenina. Și Tolstoi dă buzna peste ea. Cadetul Andrei Tolstoi, de la școala militară pusă în slujba Țarului. El e tînăr, curat, își iubește mama, unchiul, pe Duniașa, slujnicuța, pe Țar, a avut, poate, cîteva femei, n-a iubit încă. Ea este seducătoare. A sedus cu zîmbetul ei fermecător și nu tocmai inocent ceva bărbați, a venit în Rusia să sucească mințile vreunui conte sau vreunui general. N-a iubit, încă, nicioadată. Șampania e minunată în paharele de cristal ciocnite în compartimentul de clasa întîi al unui tren de pe la sfîrșitul secolului al nouăsprezecelea. Tolstoi, cadetul Andrei Tolstoi, are o voce minunată. Și îi dă drumul în urechile senzualei americance… „Fluturaș nu mai ai aripioare, domnul conte ți le-a retezat…“ Un tren șuieră prin Siberia. Sau prin orice pădure. Din orice secol. Și strigă iubirea.