Pentru Florin Mugur, la început nu a fost cuvântul, ci Cartea. Conotaţii ale cărţii: ordine, absorbţie a oricărei retorici gestuale, linişte (tăcere) scripturalizată, lege, fundament. Este adevărat, cum remarcă Ştefan Aug. Doinaş (Lectura poeziei) şi Eugen Simion (Scriitorii de azi, III) că poetul este marcat obsesional de multe motive livreşti, însă, cred, toate acestea, motivele, cărţile rezumă nişte epifenomene ale unei paradigme centrale – Cartea.
Cartea e un limbaj ale cărui coduri de descifrare s-au pierdut, ea constituie un mod de funcţionare, a unei lumi peste care s-a suprapus o alta, cu alte atribute, cu alte coduri. Aceasta din urmă nu e decât o epifrază a celei dintâi. Atributele ei sunt: dezordinea, retorica gestuală exagerată, rumoarea epiforică şi anaforică, norma abstruză, precaritatea. Corespondentul conotativ al Cărţii este regele (ucis).
Într-un studiu, recent tradus (de Ion Pop, în Textul şi interpretul, Ed. Univers, 1981), Jean Starobinski descoperă în creaţia baudelaireană un loc comun specific romantismului. Este vorba de apetitul creatorului romantic de a-şi imagina condiţia prin „reprezentanţi alegorici“. Asemenea făpturi ale eului imaginativ, asemenea himere, asemenea prinţi şi o asemenea activitate histrionică a imaginarului se găsesc în literatură la Aloysius Bertrand, se întâlnesc la Lautréamont până la Robert Sabatier. În poezia lui Florin Mugur li se văd, de asemenea, figurile tutelare.
Cea mai puternică figură a universului poetic al lui Florin Mugur este „prinţul“ ce întreţine o vagă legătură între două lumi. Primeia din acestea nu-i mai funcţionează semnificanţii – mit închis cu enigme centripete. Prin cea de-a doua, foşnind de semnificanţi expuşi aleatoriului, trece prinţul cu atributele marasmului. Între alte sintagme ce-l identifică se găseşte şi aceasta: „Bastard al pândei“ ce sugerează un destin nelegiferat şi nelegiferabil, mişcat de atitudini cinice. Prinţul este ereticul cu conştiinţa unei legi irecuperabil pierdute. El trăieşte „în golul unei legi“, arhivar al unor sensuri tocite. Are obsesia unei scripturalităţi misterioase, inaccesibile şi este şi el purtător de parolă. Dacă prinţul lui Gerard de Nerval are orgoliul solemn al reperelor ce-l definesc („Mon front est rouge encore du baiser de la Reine / J`ai révé dans la Grotte ou nage la Syréne“) şi o precis articulată formă colerică a patosului, la Florin Mugur, într-o desolemnizare ce arată şi câte vârste a străbătut eul liric între timp, prinţul „doarme noaptea-n grajduri, pierdut, cu ceafa blondă / pe bibliile pline de gângănii / El doarme printre caii cu aripile strânse / şi printre cărţi imense arzând mocnit în fân“. Tema unui „mare vaiet de hârtii“ şi a unor „pete de putreziciune / răsărind printre cuvinte“ este mai generală la Florin Mugur şi ţine de un anume comportament tanatofob al eului liric stigmatizat de semnele imemoriale ale Cărţii.
Pentru Robert Sabatier, prinţul ca reprezentant alegoric al eului liric, e o fiinţă a unei mitologii pozitive, o himeră ce nu cunoaşte istoria; îl vădesc semnele florale, aeriene, exalaţiile rafinate ale materiei, substanţele celeste, orgoliul, repere ale unui romantism viguros. Mesager al Cărţii, „cu celule bolnave“, prinţul lui Florin Mugur cunoaşte epifanii într-o mitologie cu semnul minus. Realitatea condiţiei lui, a eului liric, în ultimă instanţă este controlată de dubiu şi ironie. Parola sa exprimă heterodoxia: „O, marile ceţuri ale poemelor lui princiare // ele ascund necredinţa / ele ascund blestematele răni. / Plină de sânge-i faţa ironiei“. (Prinţul Ioan). Florin Mugur este într-adevăr un poet al „melosului suferinţei“ (Ştefan Aug. Doinaş). Nuanţând, am spune că aceasta, suferinţa se naşte din ezitarea de a acorda datelor imaginarului întregul credit, deplina semnificaţie mitică şi dintr-un cinism ce le contestă orice semnificaţie pozitivă. În această oscilaţie apare, de obicei, figura prinţului. El este constituit printr-o sistematică dezactivizare a funcţiilor mitice, printr-o trecere a acestora în registrul negativităţii. Feminitatea enigmatică ce-l însoţeşte (fata, uneori fetele) poate fi un nume al morţii, dar şi al fiinţei poeziei activate de ironie şi îndoială. Bestiarul naiv al poetului conţine o mulţime de stări, gesturi şi atitudini puse pe seama unor vocabule stranii. În fiecare din ele se poate recunoaşte, în consens cu cele afirmate mai sus, morfologia dispersată a prinţului; toate la un loc sunt avatari ai condiţiei princiare. Se poate remarca, totuşi, că atitudinea cea mai frecventă a „fiinţelor“ bestiarului este frica, expresie a precarităţii unui destin de nelegiferat, căruia i se surprinde cu sadism comedia.
O altă temă, derivată din aceea a Cărţii, se referă la ieşirea de sub lege, la transformarea spiritului vizionar al unei vârste regale în „situaţie poetică“, în acelaşi timp heterogenă şi heterodoxă, doar estetic legiferabilă. Prinţul, principiu activ şi fiinţă a imaginarului, intermediar între două lumi, îşi refuză parola/mesajul mitic. Singura sa metafizică rezidă, la urma urmei, în expierea într-un destin precar (al autorului). Un prinţ este şi Gaspard de la Nuit, cu oroarea-i „sacră“ de a deveni autor. Crezul său artistic (al bietului Aloysius, în fond), un fel de platonism prelungit în ideologie creştină, e dominat de teama deja exprimată, nu mai produce revelaţii. Lumea lui Florin Mugur, plină de biblii, gesturi hilare, sarcasm, figuri groteşti, feţe ale prinţului, exprimă, de fapt, precaritatea şi grotescul condiţiei auctoriale la o acută vârstă a modernităţii eului liric. Pentru acesta, pentru prinţ, aşadar, orice deschidere metafizică a imaginarului acumulează elemente de mitologie coruptă de gelozia propriei incomprehensibilităţi (lume ce şi-a resorbit sensurile active). Invocaţiile poetului către prinţ au o răutate ludică transmisă cu exactitate discursului. într-un poem (Noaptea regilor) se înscenează un joc teribil: substanţa regală a lumii (Cărţii) nemafiind funcţională, singura soluţie de comunicare a eului liric rămâne un nominalism gratuit: „Ce mi-ai lăsat plecând? / Numai regii / Viaţa plină de regi. / Toată noaptea, regele părului tău ascuţit. / Toată noaptea regele palid al gurii tale. / Regele tânăr şi năuc al dinţilor./ Ce mi-ai lăsat plecând? / Umbrele tale / înălţându-şi spânzurători una alteia / strângându-se de gât în somn / şi chipurile tale omorându-se / şi-apoi luându-şi locul unul celuilalt – / şirag de regi criminali. / Toată noaptea mi-au lătrat câinii frumoşi / de dorul tău. / Toată noaptea am azvârlit în ei / cu nume de regi“.