Emil Lungeanu scrie abundent în toate genurile literare și în alte câteva pe deasupra. Teatru a scris, romanul e specialitatea lui, critica de întâmpinare indulgentă îl face idolul autoarelor care și-au descoperit talentul odată cu iertarea de păcatul originar, eseurile uimesc prin multidisciplinaritatea lor, sonete de Shakespeare a tradus cu abilitate, s-a ilustrat în studii de folclorul basmelor, și nici în poezie n-a rămas dator. Când nu mai are despre ce să scrie, căci și astronomia a epuizat-o la rubrica sa din „Viața Românească“, el combină genurile în mod neprevăzut. Astfel a scris o epopee comică despre opera unei autoare invizibile și o monografie doctă despre un versificator nevalidabil, care a întrecut în număr de litere opera bietului parantetic. Nepoții care or fi văzut opul vor fi crezut că unchiul lor a răposat, de i se închină asemenea omagii, rezervate în principiu celor intrați în uniunea îngerașilor.
Explozii solare nu este un tratat de astronomie, cum nu ne-am fi mirat să fie, ci un volum de poezie semnat de Emil Lungeanu și a apărut la Editura Kafka. Omagiul adus patronului editurii nu putea lipsi din carte și el se află la pagina șapte: Ca un câine se intitulează poemul și el este dedicat explicit lui Franz Kafka. Poetul rememorează momentul terifiant al nașterii sale, în vara lui 1958, în miezul zodiei Gemenilor, adică la fix 160 de ani după moartea lui Casanova și taman cu 17 ani înainte să se nască Angelina Jolie. Vasăzică în această zodie propice poețior, care i-a dat pe Dante, Yeats și Whitman, care a ivit oameni remarcabili mai mult (JFK și Rafael Nadal) sau mai puțin (Klaus I.), în toiul nopții dintre sfintele surori ale lui Lazăr și Sf. Bonifaciu, „m-am pomenit în toiul nopții/ cu doi necunoscuți în halate albe/ scos cu sila din cuptor ca o pâine“. În ipostaza de Joseph K. bietul poet, abia extras din Paradisul matern, este dus de cei doi pe Calea Laptelui, la marginea orașului, „și acolo înjunghiat în inimă ca un câine“. Dar nu cu o unealtă propice căsăpirii, ci cu un condei răsucit „adânc în mine“. Autorul își închipuie că a fost hăcuit până când din el au rămas ce rămâne din orice scriitor: „un morman de hârtii mâzgălite“.
Unealta de scris folosită ca armă mai este invocată în carte, de pildă în textul intitulat Scheletul din dulap : „luați aminte găinarilor/…/să nu vă pună dracul să-l sfidați pe poet/ nimic mai ucigător nu este pe lume/ decât creionul cu care umblă la brâu“.
Volumul este plin de explozii, nu numai solare, ci și lirice, epice, fals lirice, înșelător epice, gazetărești. În această culegere de texte, Emil Lungeanu, de regulă flegmatic, abstras, mizantrop, puțin încovoiat de povara bolții cerești pe care o poartă împreună cu toate păcatele lumii, adoptă un ton ofensiv, versurile abundă în efecte pirotehnice. Pentru artiștii plastici dezinhibați propune ca modele „urmași ai lui Adam (…) spânzurați până la erecții și ejaculări“ și „ale Evei fiice ginecologic crăcănate“, pentru că acum se poartă și nimeni n-o să le confiște lucrările precum, pe vremuri, nudurile lui Modigliani.
Pentru intelectualul de tip renascentist care știe totul și stochează în memorie de la legea protecției datelor până la legea lui Moore (cel cu tranzistorii, nu cel cu propunerea indecentă), agresivitatea (jucată) din Explozii solare este încă o surpriză și o cotitură a operei sale zigzagate. Emil Lungeanu este un artist al nuanțelor, care știe perfect că Scotch și Bourbon nu sunt tot aia, rase de whisky, ci băuturi diferite, așa cum știe că Guiness nu este „bere“, cum cred uțupii. De astă dată, el îmbracă haina unui huligan de lux care intră cu picioarele în Fontana di Trevi, ca-n filmul acela de unde a apărut denumirea Paparazzo. Un ins care spune tot ce are în gușă și dă tot ce ține în „ouăle“ pe care le va vinde apoi „la preț de Fabergé“. Ochelari de soare ai copertei sunt ochelari de șmecher.
În ceea ce mă privește, îi sunt recunoscător pentru aceste poeme în general și pentru cel dedicat mie în volum și intitulat Caii de la Letea, cu deosebire. În acesta, face publică ultima mea dorință, de a fi dus la parcela mea, care e fix vizavi de a scriitorilor, și nu de partea lor, cu un dric tras de caii mei favoriți. Dacă scria numai acest text, Emil Lungeanu tot merita un loc sub soare și în clasamentul ATP (de la „atipic“) al poeziei. C-așa-i în tenis!