Alan Rickman, marele actor englez de teatru și film, a murit în 2016, la aproape 70 de ani, răpus de o formă agresivă de cancer. Era în plină glorie, mai ales după seria Harry Potter, unde l-a interpretat pe sarcasticul vrăjitor Severus Snape. Trăsătura distinctivă a personalității lui a fost vocea inimitabilă: de bas-bariton vibrant, în care se simțea scrâșnetul cu nuanțe dureroase al unei emisii fonice secunde, încărcate de o energie enigmatică. Rostea cuvintele rar, apăsat, ca și cum, înainte de a le expulza, le-ar fi plimbat prin cerul gurii, ca pe un vin vechi și aromat. Ele îți intrau în ureche agresiv-vătuit, asemeni unor vibrații perfect ondulate, stranii și paralizante. Cine îl ascultă recitând, de pildă, Sonetul 130 [My mistress’ eyes are nothing like the sun] al lui Shakespeare își dă seama că există un geniu al limbii, că sunetele alcătuiesc, fiecare în parte, infinite universuri pline de mistere și amăgiri. Cuvintele, strunite astfel încât să se întoarcă spre sine, cu vârful răsucit în sus, asemeni unui condur oriental, par să plutească spre o țintă doar de ele cunoscută, apăsat articulate, ca o sanie ce alunecă precum o nălucă într-un peisaj vrăjit.
Când ai fost binecuvântat cu o asemenea voce, există un cert risc al manierizării. Nu e cazul lui Rickman. Deși a impus, în Die Hard, unde-l întruchipează pe dușmanul sofisticat, crud și pervers al personajului jucat de Bruce Willis, un nou tip de răufăcător în cinematografia occidentală, actorul s-a îndepărtat rapid de capcana care i se întinsese. A înțeles că succesul, dobândit, de altfel, destul de târziu, după 40 de ani, poate fi menținut doar dacă ești suficient de puternic pentru a rezista ispitei de a repeta la nesfârșit aceleași roluri. Așa se face că în filmografia sa întâlnim o varietate de tipuri, de la cel romantic la personaje istorice și la bărbați indeciși între asumarea unui destin incomod și tentația (eșuată) a evadării (ca în Sense and Sensibility sau Love, Actually).
Preocupările artistice ale lui Alan Rickman nu s-au rezumat la actorie. A fost și un talentat regizor, un animator cultural, un artist vizual și un înzestrat autor de notații jurnaliere. O parte din confesiunile sale diaristice au fost publicate în toamna acestui an, sub un titlu (Madly, Deeply. The Diaries of Alan Rickman, Henry Holt and Company, 2022) ce-l reia, parțial, pe cel al unui film (Truly, Madly, Deeply) din 1990, în care actorul interpreta rolul unui bărbat revenit din moarte prin puterea iubirii unei femei. Fragmentele provin din perioada anilor 1993 (prima notație e din 13 iunie) până în 12 decembrie 2015. Sunt „anii gloriei“, marcați de un frenetic periplu între roluri, continente, repetiții, spectacole și filmări. Comparate cu paginile publicate în Anexă, unde sunt selectate fragmente din jurnalele mai vechi, se constată o modificare de ton fundamentală. Nu știu cum arată caietele din anii 1970 în ansamblul lor, dar în ceea ce a reținut din ele editorul (Alan Taylor) deosebirile sunt frapante față de cele ce alcătuiesc materia prezentului volum.
Pe când primele texte sunt elaborate, problematizante, iscoditoare și scormonitoare, cele de după 1993 au aerul unor consemnări grăbite, adeseori prescurtate, ca într-o agendă ținută din motive profesionale, și nu personale. Puse în oglindă, ele aparțin nu doar unor vârste diferite, ci și unor persoane ce nu par să aibă nimic în comun. Iată ce scria Rickman la douăzeci și nouă de ani, în 1975:
„Forța interioară care mă ține treaz e asemeni unei săgeți care începe undeva în viscere și apoi e propulsată vertiginos în gâtlej și în creier. Unii numesc asta încredere de sine — dar ea n-a fost mereu prezentă, deși camuflajele, întrebările, nesiguranța, lenea etc., i-au dat forme diferite. Dar muchiile boante și formele neclare par să fi dispărut, de-acum, toate, și acea forță își caută drumul spre înălțime în timp ce eu încerc să identific o țintă“.
Cu certitudine, acestea sunt cuvintele unui artist-gânditor, întors spre sine și vag prețios în exprimare, care-și problematizează condiția și depune eforturi pentru a se înțelege și a înțelege lumea. E greu de spus în ce măsură a reușit. Imaginea redată, douăzeci de ani ai târziu, de jurnale e aceea a unui om mai degrabă însingurat. Afirmația poate părea hazardată, având în vedere șirul infinit de nume care populează paginile. Cu toată reținerea de a face observații ori analize, rândurile spun mult despre artist, deși el nu spune mai nimic despre cei din jurul lui. De multe ori, consemnează doar ziua, ora și locul întâlnirilor, fără a intra în detaliile care fac sarea și piperul acestei specii literare. În mod normal, parcimonia (sau prudența?) ar trebui să diminueze interesul pentru jurnal. Dar nu e așa. De la un capăt la altul, există un sub-ton hipnotic, o mișcare de umbre și siluete care hașurează un fascinant continent al sugestiilor vizuale și al șoaptelor narcotice.
Austere, sărace chiar, însemnările lui Alan Rickman ilustrează, totuși, o afirmație a lui Montaigne: „Ce ne sont mes gestes que j’écris, c’est moi, c’est mon essence“. Și prin aceasta, el e un om vechi, un albatros neîndemânatic ajuns într-o bravă lume nouă. Într-un univers al exceselor, comentariile și reflecțiile sunt inutile. În 3 iunie 2007, întorcându-se din Italia, unde-și cumpărase o casă, notează cu o certă amărăciune: „În avion. Re-recitesc acest jurnal. O groază de oameni, o groază de locuri. Mâncat, băut. Nu prea multă gândire, plănuire, acțiune…“. Descrierea e cât se poate de exactă. Omul lucid știe ce face, chiar dacă nu mai are timpul necesar să mediteze și să consemneze toate detaliile.
Nu mai are timpul sau nu mai are dispoziția? Pentru a primi răspuns la această întrebare, ar trebui să răsfoim paginile originale ale jurnalului. Ele sunt acoperite de o grafie foarte spectaculoasă (nu neapărat și lizibilă). Dar și de multe, foarte multe desene. Cea mai mare parte sunt colorate, minuțioase imagini care sugerează mai bine decât cuvintele atmosfera lumii în care se mișcă actorul. Unele pagini lasă impresia de picto-poeme, de încercări de a transmite printr-o dublă mișcare (vizual-textuală) starea sufletească a artistului.
Plutește peste aceste pagini un aer de impasibilitate, de încremenire a timpului, deși evenimentele narate sunt cât se poate de dinamice, iar desfășurarea lor e marcată de orele și zilele cer se scurg cu o incredibilă repeziciune. Adeseori, în cursul unei zile, ora e notată de mai multe ori, chiar dacă situațiile corespunzătoare intervalului temporal sunt înregistrate eliptic. Și totuși, miraculos, jurnalul devine un portret interior al lui Rickman. Și asta deși, în absența notelor de subsol, ne-ar fi imposibil să reconstituim relațiile dintre el și personajele evocate. Autorul nu judecă și nu reține din comportamentul celor cu care interacționează decât gesticulația exterioară. Astfel, aflăm că au cântat împreună, că au mâncat, că au băut, că au râs.
Atunci când, arareori, Rickman iese din starea de martor obiectiv, impasibil, notațiile au pro fun zimea și expre sivitatea unei fișe clinic-morale. Scriind, de pildă, despre Kate Winslet, o actriță pe care o admira nemăsurat, notează: „Kate dă atât de puțin din sine [ca om] — dar dă totul ca actor, încât n-ai să descoperi niciodată un moment în care să aibă ceva de spus despre ceilalți actori — nici măcar un bravo sau mulțumesc. E ciudat să fii martor la așa ceva. Un zid înălțat cu tot dinadinsul.“ Aceste câteva rânduri sunt echivalentul unui portret psihologic complex care, la un alt autor, ar fi ocupat pagini în șir. Imaginea de robot uman a actriței — subliniată de alternanța de indiferență față de tot ce o înconjoară și de bruscă trezire la realitate atunci când filmează — spune ceva despre resursele ei psihologice extraordinare. Probabil că separarea netă, chiar brutală, între viață și profesie explică performanțele actoricești admirabile care i-au adus celebritatea.
E greu de spus dacă Alan Rickman a intenționat să-și publice vreodată paginile de jurnal. În aparență, ele fac parte din categoria confesiunilor „doar pentru mine“, ceea ce explică lapidaritatea lor și absența referințelor mai largi la situațiile sau personajele evocate. Admițând că așa stau lucrurile, e uimitor că rândurile își păstrează aerul de impersonalitate și nu cad niciodată în bârfă sau răfuială. Nu ne rămâne decât să credem că în intimitatea lui era așa cum îl înfățișează prietenii (inclusiv Emma Thompson în prefața cărții): afectuos, extrem de bine crescut, atașant, generos (insista să plătească el întotdeauna la restaurant, rostind cuvintele magice „Harry“ și „Potter“, în semn de recunoștință față de filmul care a făcut din el un om bogat).
În ciuda brevității, a schematismului marii majorități a notațiilor, ele redau, finalmente, imaginea unui om dinamic, extrem de atent la ceea ce îl înconjoară. Bon viveur impenitent, îi plac restaurantele de calitate, pe care le frecventează seară de seară, muncește enorm și se deplasează la nesfârșit. Drumurile între Anglia și Statele Unite sunt atât de frecvente, încât și-au pierdut caracterul de excepționalitate, lăsând impresia că actorul nu călătorește, ci face naveta între Londra și New York (orașe pe care le adora). Deși viața sa sexuală a fost mai bogată decât cea în compania partenerei de o viață, Rima Horton (cu care s-a căsătorit însă abia în 2012), urmele diaristice sunt de o maximă discreție. Așa cum au fost și cele despre declanșarea bolii finale, consemnate într-un mod cel puțin misterios: „De-acum, un fel diferit de jurnal“.
Mai complex, mai bogat, mai nuanțat decât am reușit să sugerez eu în rândurile de față, Jurnalul lui Alan Rickman va fi citit cu mult folos mai ales de cei care cunosc lumea filmului internațional. Dar chiar și așa, am parcurs paginile cărții cu admirație pentru precizia observațiilor, expresivitatea stilistică și inteligența decupajelor narative ale unui personaj care a fost un mare actor, dar și un intelectual din cea mai nobilă spiță.