Școala românească, pagubă colaterală?

Săptămâna trecută, Liviu Capșa, Horia Gârbea și cu mine am fost, la inițiativa învățătorului Vasile Ghinescu, oaspeții unei școli din Chiajna, care poartă numele lui Alexandru Odobescu, așa că n-a mai avut rost să le pun elevilor o întrebare care-mi vine de fiecare dată în minte când intru într-o școală, și anume cine e și, dacă e cazul, ce a scris cel al cărui nume îl citesc pe frontispiciu: elevii își puteau da seama singuri, de cum treceau pragul școlii, că Alexandru Odobescu este autorul nuvelei istorice Doamna Chiajna. Chiar dacă gazdele noastre au fost elevi din clasele I-V. Am aflat curând că ei știau și cine a fost Bolintineanu, din care o fetiță din clasa a IV-a ne-a recitat foarte fluent Muma lui Ștefan cel Mare. Ne-am convins repede că citiseră și opere care nu se mai studiază în liceu, ceea ce constataserăm și noi demultă vreme. Cu câteva luni în urmă, am fost, invitați chiar de Liviu Capșa, la o întâlnire cu liceenii din Oltenița, pe care programa îi lipsise, ca și pe alții, de șansa de a-i citi pe Bolintineanu sau pe Grigore Alexandrescu, doi mari poeți români din secolul XIX, sau pe autorul neuitatelor Scrisori către Vasile Alecsandri, cel mai mare zugrav în cuvinte al aceluiași secol, care, ideea îi aparține lui Mihai Zamfir, s-ar cuveni să se cheme secolul lui Ion Ghica. Elevii de la primară (cărora li s-au adăugat și câțiva din clasa a V-a, „beneficiarii“ oribilului manual pe care l-am comentat într-un Editorial recent) prezenți în biblioteca (fără bibliotecar!) școlii din Chiajna ne-au uimit pe toți trei prin interesul lor pentru lectură și prin întrebările pe care ni le-au pus, ridicând mâna (în cor, îmi vine să spun), care mai de care și de mai multe ori, părând a nu se plictisi nici la capătul a două ore. E puțin spus că nici noi nu ne-am săturat să-i ascultăm și să încercăm să le răspundem. Cei câțiva profesori care stăteau pe margine, în frunte cu directoarea școlii, profesoară de română, încercau cu tact pedagogic să le potolească agitația. Însă fără prea mare succes. Pe noi, invitații, ne încânta acest entuziam al copiilor, și nu numai fiindcă nu-l mai întâlniserăm la clasele mari, dar și fiindcă rezulta dintr-o curiozitate bine orientată.

Am căutat să mi-l explic. Sigur, meritul dascălilor se află pe primul plan. Localul școlii, apoi, arată mai bine decât multe altele din orașe mari sau din Capitală: îngrijită, curată, aerisită, deși nu atât de spațioasă pe cât ar trebui la cei peste 1.000 de elevi care învață în ea. Am înțeles și că Primăria (în fond, același primar de ani buni) se implică în viața școlii, ceea ce nu este, din păcate, o situație generală. E cazul să insistăm un pic pe felul cum se prezintă clădirile care adăpostesc școli, lucru pe care niciun proiect de reformă nu-l ia în considerare. M-a întristat deseori acest dezinteres pentru cadrul în care, de la cinci-șase ani și până la majorat, ne petrecem cea mai mare parte a timpului destinat învățării și formării noastre ca oameni. Școala, cu toate ale ei, ne dă unitatea de măsură a civilizației noastre. Așa-numita școală a vieții constă în acumularea de experiență personală, nu în acumularea de cunoștințe, și nu e așadar o învățătură de minte (în sensul nobil al expresiei). Pe aceasta din urmă doar școala-școală ne-o poate da. Școala în întregul ei, cu clase luminoase, pe ai căror pereți să-ți arunci cu plăcere privirea (eventual cu desene ale copiilor), cu bănci în care să stai comod, cu o bibliotecă pentru uz cotidian, cu o sală de sport (la Chiajna era o curte mare), cu o sală de desen, cu laborator de fizică și chimie, cu un cabinet medical pentru urgențe (și, desigur, cu o asistentă), care se pare că nu mai există în nicio școală, cu manuale noi în fiecare an, nu cu unele trecute prin mâinile câtorva generații, cu caiete îmbrăcate în hârtie albastră, cel puțin până se va decide dacă tabletele sau, mai nou, telefoanele sunt cu adevărat utile și, mai ales, dacă toți elevii și le pot procura și folosi. În fine, lucrul cel mai greu de realizat, s-ar zice, în România, care li se pare autorităților școlare dintotdeauna aproape imposibil: apă curgătoare, canalizare și toaletă (în interior, nu în curte). Dacă dorim ca școala să-și recapete prestigiul de altădată, ca tinerii, și, firește, dascălii, s-o frecventeze cu plăcere, nu ajunge doar reformarea sistemului de învățământ ca atare, a programei și a manualelor, absolut necesară de altfel, e nevoie ca școala să arate pe dinăuntru și pe dinafară ca o instituție respectabilă. Ba chiar ca un monument istoric, cum sunt atâtea (construite toate înainte de război, nu după și nici în zilele noastre, când clădirile sunt standardizate și greu de deosebit între ele) în orașele noastre. Cer prea mult? Eu însumi am învățat în două licee impunătoare, „Nicolae Bălcescu“ (fost și actual „I.C. Brătianu“) de la Rm. Vâlcea și „Gheorghe Lazăr“ de la Sibiu. Îmi amintesc și astăzi de amândouă cu mare plăcere. Ca și de dascălii mei, pe care i-am evocat, nu o dată, chiar în această pagină.

Cum îmi voi aminti de întâlnirea cu elevii de la primară și cu dascălii lor de la școala „Alexandru Odobescu“ din Chiajna. Voioșia intelectuală a acestor copii de 7-10 ani, curiozitatea lor, căldura cu care ne-au primit și ne-au îmbrățișat, la propriu, dorința de a afla de la noi – scriitori, doar reprezentam Uniunea Scriitorilor, iar doi dintre noi, profesori – de ce scriem, de ce citim și ce folos tragem din asta, ne-au umplut sufletul de bucurie, gândindu-ne că, dacă acești copii minunați se află abia pe primele trepte ale urcușului spre culmile științei de carte, mai există o speranță ca școala românească să devină o școală-școală, să nu mai fie o cenușăreasă de care niciun prinț nu pare interesat să-i ia măsura piciorului. Și ne-au dat speranță că școala românească nu va constitui la nesfârșit o pagubă colaterală într-un război care, în definitiv, nu este al ei.

E datoria noastră, a celor care ne iubim meseria, să nu permitem ca reforma pe care încearcă să ne-o impună pedagogii de școală nouă să-i transforme pe acești copii minunați în adolescenți adormiți în bănci și, la urma urmelor, în adulți asimptomatici intelectual. Am plecat de la Școala din Chiajna cu speranța că se poate face ceva. Mai ales că tot mai multe voci atrag atenția asupra catastrofei care paște școala românească de toate gradele. Întrebarea pe care mi-o pun mereu este: dacă nu noi, cine? Am publicat săptămâna trecută pe coperta a doua a revistei noastre un S.O.S. al unei profesoare, doctor în Filologie, de la Iași, în legătură cu pericolul dispariției Școlii Normale (botezate de comuniști Liceu Pedagogic, nume pe care-l poartă și astăzi), poate, să dea Domnul!, nu ca filieră (vo-ca-țio-na-lă!), dar ca moștenitoare a unei lungi și solide tradiții. Conformându-se unor stupide norme la modă, ministerul consideră de cuviință să renunțe, între altele, la specializările educator/învățător! Doamna ministru nu precizează de ce ar trebui să se renunțe la ele, nici cu ce vor fi înlocuite. Dacă e să-mi închipui un motiv, aș spune că e vorba de adoptarea unui jargon idiot, acela ridicat de către pedagogii de școală nouă (pardon, experți în științele educației!) pe fundația limbajului statornicit de secole în învățământul românesc. Cât privește noul termen, bănuiesc că el va avea o legătură intrauterină cu, pardon de expresie, din nou, științele comunicării. Îl avertizez pe această cale pe domnul Vasile Ghinescu, cel care a avut ideea unui parteneriat al școlii unde predă, cu Uniunea Scriitorilor pe tema lecturii literare, parteneriat care a debutat marți 22 noiembrie 2022, că va trebui să se obișnuiască cu foarte probabila specializare de comunicator. Poate că nu acesta va fi cuvântul, dar cu siguranță acesta va fi sensul. Pe cine ai avut comunicator în clasele primare? Iată cum va suna întrebarea pe care, invitați să discute despre comunicarea literară, scriitorii de peste un deceniu sau două o vor adresa elevilor din primele patru clase. Asta, în cel mai bun caz. Nu pot băga mâna în foc nici că profesorii se vor mai numi profesori, elevii, elevi, școala, școală.