Puține cărți ale criticilor români au avut destinul jurnalului parizian al lui Eugen Simion și chiar dacă specia „prozei critice“ a fost consacrată la noi de Livius Ciocârlie, succesul înregistrat de Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1976) a contribuit substanțial la impunerea acestei modalități, până atunci socotită, eventual, o curiozitate. Nu am mai numărat la câte ediții a ajuns între timp, dar mai important decât asta e faptul că Timpul trăirii, timpul mărturisirii a circulat și dincolo de spațiul lecturii profesioniste, consacrând un scriitor (un prozator de idei, cum îi plăcea autorului să spună). Unii istorici literari – Dumitru Micu, Alex Ștefănescu – consideră chiar, sincer sau numai malițios, că jurnalul parizian este cartea cea mai importantă a lui Eugen Simion. O afirmație cu care nu sunt de acord, dar care „traduce“ într-o judecată de valoare tranșantă popularitatea și aprecierea generală de care se bucură textul, pe care nu îl contestă nici adversarii criticului.
Am citit de mai multe ori Timpul trăirii, timpul mărturisirii, la vârste diferite și în împrejurări diferite.
Mai întâi, în anii 1980, când nutream primele aspirații literare, și eram fascinat de stilul critic din Întoarcerea autorului și Dimineața poeților. Apoi, la începutul anilor 1990, când încercam să înțeleg, în acea atmosferă de politizare a lumii literare, de ce îmi place în continuare critica sa, cu toate că am alte opinii politice (și de politică literară) decât cele exprimate cu destul parapon, pe atunci, de Eugen Simion. L-am recitit, în fine, spre sfârșitul anilor 1990, când îmi era dor de Paris și mă chinuiam, în Bucureștii noștri turciți, să îmi închipui cum arată cu adevărat o capitală europeană. L-am reluat și mai încoace, după reeditarea din 2006, de la Corint, mai ales că subtitlul acesteia din urmă anunța un „text integral“, adică împlinit prin adăugarea unor fragmente eliminate de cenzură în edițiile de dinainte de 1989 și prin decodificarea unor personaje care, din diverse motive, fuseseră ascunse sub inițiale.
Dar nu curiozitatea valahă m-a mânat să recitesc acest text voluminos, care necesită, ca orice culegere de însemnări intime, răbdare și atenție la lectură. Știam deja că Timpul trăirii, timpul mărturisirii nu e o colecție de picanterii și că autorul este o ființă prea ascunsă pentru ca, profitând de o reeditare, să îi modifice radical configurația. Știam, însă, și că fiecare lectură mi-a dezvăluit o altă fațetă a textului și am încercat, la fiecare relectură, să văd, pur și simplu, ce îmi mai spune jurnalul lui Eugen Simion. Probabil, că și de acum încolo, când voi dori să reiau lectura operei sale, tot cu această carte aparte voi începe.
Sunt conștient, firește, că, într-o măsură apreciabilă, jurnalul este transcrierea unui proces de auto costrucție intelectuală, a unei bătălii purtate cu sine de către un critic cu o teribilă vocație a devenirii. O luptă nu numai cu „demonii“ literari inerenți scriitorului moldo-valah (ceea ce Eugen Simion numește „complexele criticului român“), ci și cu fantasmele propriei psihologii. Textul nu ne livrează, la suprafață, portretul fidel al naratorului, ci proiectul său de existență și traseul parcurs pentru a-l atinge.
Din acest punct de vedere, jurnalul este un spațiu al libertății interioare, în care autorul se examinează ca într-o oglindă, reținând numai ceea ce corespunde proiectului său de existență. Forțând puțin terminologia, suntem în fața unui Bildungstagesbuch: un jurnal al anilor de formație.
Totuși, textul are mai multe paliere. La cea mai recentă relectură, m-a frapat ponderea stărilor de spirit care au scăpat de sub controlul discreției și au pătruns în text. Spirit pudic, condus la acest capitol de o morală țradițională (ca să nu spun, de-a dreptul, țărănească…), autorul își cenzurează destul de drastic intimitățile. Îi ghicim, mai mult decât îi cunoaștem viața cotidiană în Parisul anilor 1970-1973, iar viața de familie și trăirile strict personale aproape că nu pătrund în text.
Însă capacitatea autorului de a-și controla propriul discurs, mai ales în cazul textelor confesive, este limitată, observație ce se verifică și în cazul jurnalului parizian al lui Eugen Simion. Sub starea de sărbătoare a spiritului, sub teribila „alergare“ pentru recuperarea handicapurilor culturale, sub tentativa de cuprindere a spiritului românesc exilat la Paris, se ascunde (și) altceva.
Și anume, angoasa criticului. Starea lui de malaise. Parisul nu-i numai o sărbătoare a spiritului sau un festival al bulevardelor și cafenelelor, este și un oraș imens, cu o climă imposibilă, adesea mohorât, în care, cum spune naratorul, poți muri de urât și de singurătate. Este inflamat de politică, e măcinat de vanități și de o teribilă poftă de dominație (sunt remarcabile, prin finețea ironiei, portretele pe care criticul le face „teroriștilor metodei“ ori filosofilor francezi ai generației 68, care au ajuns, astăzi, niște dezgustători gauleiter-i ai corectitudinii politice). Este, pe scurt, un oraș în care multitudinea de monologuri te împiedică să te plictisești, dar în care un autentic dialog se încheagă greu. De unde senzația de neant, de frig existențial, de umezeală difuză care-ți pătrunde în suflet.
Condiția profesorului de română la Sorbona, pentru care Eugen Simion a fost atât de invidiat în perioada comunistă, n-a fost, în realitate, nici ea strălucită. Sigur că libertatea nu se compară cu traiul sub un regim totalitar, însă salariile profesorilor în Franța anilor 1970-1980 erau modeste, viața nu era deloc ieftină, iar cineva venit din România nu se putea bizui nici pe rezerve, nici pe cine știe ce ajutor oficial sau prietenesc. Românii din Paris sunt, la rândul lor, săraci și marginali, chiar când sunt faimoși; moravurile lor literare nu s-au schimbat prea mult în exil, motiv pentru care Eugen Simion, deși nu i-a ocolit (căci nu putea trăi fără literatura română), a preferat, ori de câte ori a avut ocazia, compania compatrioților fără profesiuni intelectuale. Un timp a stat într-un cămin universitar, apoi s-a mutat într-o banlieue, printre mici întreprinzători și meseriași. Ca orice parizian, a mers mult cu metroul, și-a avut cafenelele sale (mai ales l’Escholier, „românizată“ în cei trei ani cât a fost sediul neoficial al studenților de la secția de română a Sorbonei), și s-a integrat, fără mofturi, în nesentimentala viață pariziană.
Au rămas, însă, fantasmele. Din ele se alimentează, de fapt, jurnalul, care ne descrie viața pariziană a unui critic român din generația șaizeci. Îndrăznesc chiar să spun că, în mare parte, ele provoacă actul scrierii textului, mai ales că Eugen Simion nu urmează modelul lui Amiel, al cărui program zilnic se învârtea în jurul operațiunii de consemnare în jurnal, ci scrie în caietele sale când și când, cu mari pauze. Criticul nu se poate feri, spuneam, de dorul de casă, care izbucnește sub chipul tatălui său: tatăl era, se știe, un personaj relegat de gândirea franceză postbelică și ridiculizat de Eugen Ionescu. Criticul nu se simte bine în această atmosferă de paricid, pe care o suspectează de inautenticitate. Nici ca modă nu-i place, de altfel, întrucât există și mode mai serioase. Este sensibil și la condiția socială grea a omului de litere francez, strivit de piață și marginalizat de societatea de consum. Dramele domestice ale unor prieteni îl dor și, în ciuda ușoarei ironii cu care le introduce în text, se poate deduce că nici decăderea familiei nu este un fenomen pe care el, fiul de țăran muntean, să-l perceapă fără spaimă și îndoieli lăuntrice.
În general, se poate spune că sărbătoarea spiritului, pe care o prezintă Parisul în fața ochilor tânărului critic bucureștean, nu reușește să ascundă clivajele lumii moderne, pe care Orașul Luminilor le expune fără menajamente. Vindecându-se (spune el) de complexele criticului român, Eugen Simion parcurge experiența, câteodată aspră, a societății moderne, diferită de lumea patriarhală, totuși, a comunismului românesc. Ele, aceste clivaje (cum ar fi, de pildă, existența inerentă a injustiției în societatea de consum sau prezența sărăciei într-o economie a abundenței), îi fac rău și îi sădesc în suflet îndoieli.
Timpul trăirii, timpul mărturisirii e, în fond, o carte tristă, admirabil scrisă, despre limitele culturii, ale literaturii, în lumea contemporană și despre inexistența, în realitate, a fericirii culturale, altfel decât ca iluzie. Nici măcar Parisul nu-l alină pe criticul român de rănile literaturii române postbelice.