Nu știu câți mai cunosc sensul expresiei din titlul Editorialului. Este vorba de o politică a oficialității din anii 1960 impusă de împrejurări istorice, mai exact, de două bătălii concomitente în sânul PCR: transferul puterii de la echipa lui Dej la aceea a lui Ceaușescu și continuarea procesului de desovietizare a României. Într-o dezbatere a R.l. de acum două decenii, Paul Niculescu-Mizil, pe care l-am invitat fiindcă se numărase printre protagoniștii evenimentelor, ne-a surprins cu observația că liderii PCR nu fuseseră cu adevărat interesați, la jumătatea anilor 1960, decât de despărțirea apelor politice, chestiunea culturală neaflându-se pe tapet. Concluzia noastră a fost că noii conducători nu fuseseră, probabil, conștienți de faptul că despărțirea cu pricina ducea inevitabil la o politică naționalistă, opusă internaționalismului proletar, iar în cultură, opusă jdanovismului. Această consecință va deveni clară abia după 1968. În cultură efectul a fost imediat: generația 60 a putut să-și joace rolul istoric tocmai fiindcă a beneficiat, între altele, de „revalorificarea moștenirii culturale“, devenită necesară pentru dorința PCR de a-și construi o imagine comunistă proprie și, odată cu ea, o imagine a Românei ca națiune independentă, chiar dacă nu luase în calcul din capul locului complexitatea culturală a procesului. Destulă vreme, noi înșine am considerat expresia un simplu clișeu. Ne-am folosit de ea, fără să fi dat atenție conotației termenilor. Nu-mi amintesc când și cu ce ocazie expresia a început să circule. Îmi amintesc însă foarte bine când au început revalorificările unor opere pe care nu le studiasem în școală, unele nici chiar la facultate. Voi reveni asupra acestui lucru ceva mai încolo. Termenii merită o discuție prealabilă. Era limpede de pe atunci ce însemna revalorificarea. Proletcultismul anilor 1950 impusese o perspectivă falsă și, în majoritatea cazurilor, negativă asupra literaturii clasice și, cu atât mai mult, asupra celei moderne, perspectivă izvorâtă din jdanovism. Urmarea? Interzicerea accesului la o mare parte a patrimoniului cultural românesc. Marile biblioteci s-au văzut obligate să-și alcătuiască un Fond special, inaccesibil cititorilor fără autorizație, programele școlare s-au văzut „curățate“ de operele neconvenabile ideologic, din librării au dispărut o mulțime de cărți, editurile (în realitate, una singură ani la rând: Editura de Stat pentru Literatură și Artă – ESPLA) au scos din plan operele interzise sau le-au masacrat pe cele nepublicabile integral. Dacă generația 60 nu s-a idiotizat, faptul s-a datorat unor pedagogi de școală veche care n-au ținut cont de programe sau de manuale și au continuat să ne predea autorii și operele interzise. (Nu pot să nu mă gândesc că idiotizarea generațiilor de azi și de mâine nu va putea fi evitată, dacă nu va exista o rezistență la fel de mare din partea noastră la pedagogii de școală nouă la mâna cărora se află tinerii.) Moștenirea culturală, la rândul ei, nu era o formulă care să fi fost folosită în anii 1950, din nepotrivire de caracter, aș zice. Proletcultismul respingea din principiu tot ce aparținea trecutului și care nu se conforma ideologiei jdanoviste. Reluarea ideii de moștenire culturală anunța orientarea naționalistă din următorii ani. Problema identitară va fi la modă după 1971. Un exemplu bun pentru folosul politic, de data asta, al revalorificări moștenirii culturale îl reprezintă protocronismul lui Edgar Papu. El nu numai că revalorifica moștenirea, dar propunea o prioritate românească a unor inițiative literare, ceea ce convenea de minune unui comunism colorat național, așadar, cu o identitate inconfundabilă. Revalorificarea moștenirii culturale a început timid, înainte de a exista conceptul, la mijlocul anilor 1950, când proletcultismul a avut parte de o critică destul de severă în mediile literare. Dintre cei mari, Arghezi, apoi Bacovia au revenit pe scena publică. Blaga a așteptat până în 1962, Maiorescu până în 1963, Ion Vinea și Ion Barbu până în 1965, Gib Mihăescu tot până atunci, Holban până în 1967, Emil Botta în 1968, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu I. Caragiale până în deceniul următor. Trebuie ținut cont de câteva lucruri. Reintrarea în circulație n-a coincis cu intrarea în manuale, de obicei amânată ani buni. Primele interpretări n-au prea adus elemente noi. A fost vorba, mai degrabă, de redescoperiri, pe urmele criticii interbelice. Estetica noastră era în fază incipientă. Tot chestiune de școală rea. În ce-i privește pe criticii dogmatici care controlau publicațiile culturale, unii au sprijinit efortul nostru. Între ei, Paul Georgescu, care a deschis paginile „Vieții Românești“, unde era redactor-șef adjunct, unor studii recuperatoare. La invitația lui, am publicat un prim text despre Gib I. Mihăescu, devenit prefață la cea dintâi ediție postbelică. Tot acolo, am scris despre Holban. Iar în „Contemporanul“ lui G. Ivașcu, despre Ion Barbu, încă nereeditat. Alții au rămas rezervați sau de-a dreptul ostili. Cazul cel mai flagrant este al lui Călinescu însuși, ca urmare a articolului prin care Liviu Rusu declanșa reevaluarea lui Maiorescu, împrejurare în care se întreba retoric: Titu Maiorescu, socialist? Cu alte cuvinte, să nu exagerăm readucându-l în actualitate.
Problema cea mai mare a revalorificării moștenirii culturale a fost și a rămas reeditarea cu mari lacune a multora dintre operele moștenite, și asta din cauza Cenzurii, a cărei vigilență nu va scădea decât mult mai târziu și niciodată de tot. Rezultatul? Ediții incomplete, neștiințifice, deseori masacrate. Exemple, cu zecile. Din prima reeditare a Criticelor lui Maiorescu din 1967 (patru ani după articolul lui Liviu Rusu și trei înainte de prima carte consacrată după război criticului, Contradicția lui Maiorescu), lipsește studiul, capital, despre poezie. Autorul prefeței, Paul Georgescu, n-avea idee de cine și de ce l-a eliminat. Din ediția care se voia completă a operei lui Gib I. Mihăescu, lipsește până după Revoluție romanul Rusoaica. La începutul anilor 1980, l-am putut comenta totuși într-un capitol separat din Arca lui Noe. O singură dată a fost cuprinsă într-o ediție a poeziilor lui Eminescu, apărută înainte de 1989 celebra Doină: în ediția anastatică a lui Petru Creția. Interesant este că cele mai șovine versuri ale poeziei au fost recitate de Nicolae Ceaușescu într-o plenară a CC al PCR din 1973, când trendul naționalist devenise evident. Se știe și scandalul pricinuit de publicarea articolelor politice ale poetului în volumul XVI al ediției începute de Perpessicius. Din Ciocoii lui Filimon au fost mereu excluse pasajele referitoare la comunism, deși era vorba de cel utopic din secolul XIX, nicidecum de comunismul din zilele noastre. Din seria de 22 de volume ale ediției Operelor lui Sadoveanu, lipsește povestirea Uvar, în care e vorba de barbaria soldaților ruși. Din ediția critică a Operelor lui Negruzzi, datorată lui Liviu Leonte, lipsește cea de a 29-a scrisoare din Negru și alb, aceea intitulată Jidanul și florile. Fără a fi marcată în vreun fel omisiunea. Fapt altminteri frecvent. De puține ori, de altfel, am constatat utilizarea parantezelor de omisiune, de pildă în monumentala ediție, tot critică, a Corespondenței lui George Barițiu, unde editorului i s-a interzis să citeze integral „blestematele […] muscălești“. Dacă la Negruzzi, de vină era titlul, la Barițiu, cenzorul n-a fost de acord cu autorul să numească caracterele chirilice „potcoave“. Și așa mai departe. Am insistat pe exemple ca să se înțeleagă că, oricât de neînsemnate ar fi eliminările, e vorba uneori de ediții care nu se fac de două ori într-o cultură, cum e aceea a lui Barițiu, sau care privesc autori de mâna întâi. Din Opera lui Eminescu, studiul lui Călinescu, a fost scos din ediția din anii 1980 un întreg capitol, acela intitulat Filosofia practică. Astfel de abuzuri n-ar trebui să fie permise într-o cultură. După părerea mea, este, de asemenea, o greșeală faptul de a nu li se acorda atenția cuvenită nici astăzi. Cu tot efortul editorilor de după 1989, lucrurile n-au fost îndreptate cu adevărat.