Oleg SEREBRIAN (n. 1969) este scriitor, istoric, politolog şi diplomat. Este licențiat în Istorie și Drept al Universității Pedagogice de Stat din Chișinău (1992) și a absolvit un masterat în relații internaționale al Insti tutului European din Nisa (1993). A urmat specializări la Școala Națională de Administrație din Paris și la universitățile din Edinburgh şi Birmingham. În 1998 a susținut doctoratul în Științe politice. În 1998-1999 a fost purtător de cuvânt al MAE al Republicii Moldova, între 1999 şi 2005 a fost prorector al Universității Libere din Moldova, fiind ulterior profesor invitat la diverse centre universitare din Europa de Vest și din SUA. Între 2001 și 2008 a fost președintele Partidului Social-Liberal. În 2010-2015 a fost ambasador al Republicii Moldova în Franța și pe lângă UNESCO, iar din 2015 este ambasadorul Republicii Moldova în Germania. Din 2013 este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Pentru activitatea academică și publicistică a fost decorat de președintele român Emil Constantinescu cu Ordinul Național „Steaua României“ (2000) și de președintele francez François Hollande cu Ordinul Național de Merit (2015). În anul 2012, pentru romanul Cântecul mării (Ed. Cartier, 2011), a fost distins cu Premiul special al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, iar în 2019 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru romanul Woldemar (Ed. Cartier, 2018). A publicat, de asemenea, romanul Pe contrasens (Ed. Cartier, 2021). Actualmente deține funcția de vice-premier pentru Integrare al Republicii Moldova.
Scrieți între Est și Vest? Literatura dumneavoastră se poate plasa, pe orizontală, dar și într-un fel subtil, geopolitic, pe o axă între Est și Vest? În biografia dumneavoastră aveți mai multe repere care țin de Vest: Nisa, Paris, Birmingham, Edinburg, Berlin. Dar și Chișinău, și privirea către Moscova despre care vorbiți la începutul discuției noastre…
Cred că așa ceva nu îmi e specific doar mie o asemenea „grilă de lectură“, o asemenea percepție. Sunt mai mulți autori din Basarabia care stau, cum spuneți, între Est și Vest. Literatura lor, literatura noastră de fapt e apărută dintr-un mixaj între tot ce este românesc – și interbelic, și contemporan – , ce este occidental (mulți ne-am făcut studii acolo) și această privire, inevitabilă pesemne, către Moscova (am fost născuți și crescuți, mulți, în URSS). Acest detaliu, această cultură sovietică, nu doar rusească – sunt și în Ucraina, Belarus, Țările Baltice, Georgia (georgienii au avut o literatură foarte bună în perioada sovietică și foarte curajoasă, mai puțin cunoscută, poate, în România; unul dintre marii mei favoriți a fost Constantin Gamsakhurdia) reprezintă un ingredient în plus pe care îl avem pentru literatura pe care o facem; folosit cum trebuie, el, cred, poate aduce un plus. Mai mult decât o literatură între Est și Vest, între două lumi, în cazul meu, e vorba și de o literatură între epoci; eu am fost interesat de epoci turbulente. M-a interesat nu doar omul stresat, pur și simplu, ci mai ales omul stresat de timp, apăsat de istorie; cum se comportă anumite caractere în perioade de criză. De pildă: Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, perioada perestroikăi. Sunt epoci de mare aglomerare de sens – și uman, și istoric.
Scrieți, pe de altă parte, mult despre familie. O saga, am zice bine despre literatura dumneavoastră, nu?
Da, sigur că da. E una dintre formulele posibile și mai adecvată decât aceea de „trilogie“ despre romanele mele. Am eroi care migrează dintr-un roman în altul, e adevărat. Saga – e mult mai nimerit spus. Scriu despre istorie, familie, atmosferă, despre situații reale, plauzibile.
Istoria pe care o survolați sau în pivnițele căreia îi intrați e foarte accidentată. E turbulentă. Ați găsit, prin intermediul literaturii, răspunsul la următoarea problemă – gravă, grea: cum să transformi o criză, o neșansă istorică într-un beneficiu, în ceva care să ne îmbunătățească?
Nu știu…Însă, în cel de-al doilea roman al meu, în Woldemar, aduc acest exemplu cu smaraldul care avea un efect și care s-a purificat ca urmare a unei erori a bijutierului. Da, uneori, erorile sau loviturile (destinului, istoriei) te pot îmbunătăți, cum spuneți. Uneori, crizele provoacă decisiv o anume statică și forțează societățile să se miște. Într-un fel, ca să dau numai un exemplu, Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost pesemne imposibilă fără tragedia celui de-al Doilea Război Mondial. Uneori, o mare dramă poate fi privită, până la urmă, și ca un fel de catharsis. Ce spun acum nu e în niciun caz un elogiu al războiului; e doar o observație, strict din punct de vedere istoric, la scara istoriei.
Cum se simte sau cum se aude Rusia – și URSS – în literatura pe care o scrieți?
Se aude peste tot; era implicată în toate evenimentele mari pe care le survolează cărțile mele. În 1944: drama Cernăuțiului, care cade sub stăpânire sovietică și e o lume care moare după acel război, lumea Europei Centrale. Pe de altă parte, în Woldemar e vorba chiar de perioada stagnării, de epoca brejnevistă – așa cum am simțit-o, în mod direct, și eu: am fost un observator al ei, aproape chiar un participant. Mi-a fost, aici, mult mai ușor să manevrez istoria decât în celelate două romane. În alt treilea roman e vorba tot de Rusia – dar de acea Rusie imperială, cu o parte din acțiune care se desfășoară la Odesa. O Odesă a perioadei de glorie, de dinaintea Primului Război Mondial. Cărțile mele, trebuie să spun aceasta, nu sunt axate pe ceea ce am numi „tema rusească“; însă, de evitat, nu au cum să o evite, din cauza vecinătății și a implicațiilor. Și, desigur, a implicitului istoriei moderne.
Preferați Basarabia, nu Republica Moldova?
Există un fel de sinonimie. E, mutatis mutandis, ca și Anglia și Marea Britanie sau ca și Olanda și Țările de Jos. Olanda nu se suprapune peste Țările de Jos; este mult mai mică decât acestea, în realitate – și Anglia, la fel, e mult mai mică decât Marea Britanie. În cazul Republicii Moldova – aceasta este o denumire pe care o folosim mai curând în România, probabil pentru a evita confuzia cu Moldova dintre Prut și Carpați. Eu folosesc în scris, întotdeauna, termenul de „Republica Moldova“, tocmai pentru a evita orice confuzie.
Dar vorbiți limba română, nu limba moldovenească?
Bineînțeles. Nici nu se pune problema altfel. E limba română – știu asta încă de acasă. E curios că unii oameni maturi nu înțeleg lucrul acesta.
De ce scrieți literatură – ca să protejați sau ca să vă protejați?
Nu e nici una, nici alta. Scriu dintr-o plăcere; o mare plăcere. Există o plăcere a cititului și există una a scrisului. Eu le am pe amândouă. Oamenii citesc pentru că le place să facă asta; trăiesc viețile altora; citind ai posibilitatea să trăiești mai multe vieți. La fel, și când scrii – trăiești mai multe vieți. Chiar mai mult: scriind, poți să modelezi anumite lucruri după bunul plac. Te simți un mic Dumnezeu. Creezi destine, creezi lumi și e ceva foarte provocator în asta. Priviți copiii când se joacă – ei creează lumi, creează personaje. Oamenii mari au pierdut în mare parte această bucurie; scriitorul, ca și actorul, poate că nu au pierdut-o. Sau măcar încearcă să o recupereze.
À propos de copii: încă îl mai iubți pe Peter Pan?
Foarte mult.
De ce?
În primul rând, pentru că aceasta a fost prima carte adevărată pe care am citit-o. Intrarea mea în literatură s-a făcut prin această lectură; mai păstrez și acum cartea. O carte din 1978, care mi-a fost dăruită la ziua mea de naștere. Prima dată nu am înțeles nimic din ea; dar este surprinzător și îmbucurător faptul că mi-a rămas atât de puternică impresia că mi-a plăcut enorm.
Nici până astăzi nu ați înțeles?
Ba da, ba da. După un timp am înțeles. Dar multă vreme, îmi plăcea pur și simplu, fără să fiu conștient de ce îmi place. Trebuie să vă spun că eu nu am obiceiul să recitesc. În cazul lui Peter Pan, după mulți mulți ani, fiind în Marea Britanie, la Edinburg, am dat peste carte în original, în limba engleză. Și mi-am zis: să o citesc totuși încă o dată, poate înțeleg acum fascinația aceea extraordinară pe care o păstrez cu mine. Atunci am înțeles de ce. M-am mirat, pe de altă parte, că am fost în stare să îmi placă de prima dată – la un nivel subconștient. Unele fraze de acolo le știu pe de rost și mi-au plăcut enorm; de asemenea, mi-a plăcut foarte tare faptul că băiețelul de acolo nu vroia să crească. Am un fel de cronofobie, o frică de timp – și aceasta este vizibilă în romanele mele, în toate.
De ce? De ce vă e frică de timp?
Timpul ne trece. Timpul e neîndurător. E aici o anume conștiință a efemerității. Eu am început, de foarte timpuriu, să îmi dau seama…
Că vom muri!
Da, că vom muri. Că e sigur că vom muri. Și asta simt, știu demult timp. Totul are o limită. Vom muri. Și aceasta este singura certitudine majoră. Peter Pan este (și) despre cronofobie.
Am la îndemână – m-am pregătit pentru conversația noastră – un citat din Peter Pan: „visele se împlinesc dacă ne dorim asta mult“.
Exact!
Ce vis sau, mai mult, ce mare vis aveți despre literatura dumneavoastră?
Aș vorbi mai curând de o ambiție despre literatura mea. Să fiu iubit, să fiu citit. Unul dintre răspunsurile la întrebarea „de ce scrieți?“ este tocmai acesta: frica de moarte, din frica de moarte. Scrisul, în subconștient cel puțin, te poate imortaliza; e un fel de căutare a nemuririi. Poate că acesta este visul meu – dacă e să fac un fel de autopsihanaliză: să îmi prelungesc viața, în felul acesta.
Vă citez acum: „mi-am dat seama nepermis de repede că soarele care răsare rămâne întotdeauna în spate“…
Da. Așa este. Nu știu dacă e drept, dar e inevitabil. Există răsărit, mergi spre asfințit și niciodată nu poți să faci nici măcar jumătate de pas înapoi.
Ați copilărit în URSS. A fost o copilărie fericită?
Da. A fost așa – o copilărie fericită – nu pentru că era în URSS, ci pentru că era copilărie. De asemenea, pentru că părinții au fost relativ înstăriți ca să îmi permită anumite lucruri. Am călătorit mult, am avut o bibliotecă mare, care mi-a fost de mare folos.
Copilăriile din romanele dumneavoastră sunt copilării fericite?
Nu cred că sunt. Sau – și da, și nu. Da – pentru că amintirea copilăriei e una frumoasă. Mai degrabă nu – pentru că sunt copilării care se desfășoară în perioade în care istoria se accelerează. Copilăria din romanul care relatează despre familia Randa e, își amintește un protagonist, caldă, frumoasă, luminoasă. Pe de altă parte, mai multe copilării din romanele mele sunt fragmente și elemente din copilăriile tipice sovietice. Cu provincia, cu statutul de minoritar, multiplu minoritar în URSS. Ești minoritar într-o republică a URSS, care e, ea însăși, minoritară.
De unde vin personajele mari ale romanelor dumneavoastră și unde se duc ele, către ce se duc?
Până la urmă toate vin din experiențe proprii. Nu pot veni din altă parte. Încotro le ducem? Cred că, în mare parte sau măcar uneori, în acea direcție în care ne temem să ajungem noi. Unele personaje ne trăiesc și viața periculoasă pe care nu am vrea să o trăim.
Care e marea forță a literaturii din Republica Moldova de acum? Marea ei – din nou merg la această idee – superputere?
În Republica Moldova, o temă încă neconsumată și care frământă societatea e tema identitară. Și în romanele mele, tema e una reprezentată copios; nu e vorba numai de identitate etnică, e vorba de identitate pe mai multe paliere. Identitate etnică, identitate culturală, chiar și identitate sexuală. La modul general, dincolo de romanele mele, identitatea culturală în Republica Moldova de azi e o problemă; și o mare temă pentru literatură, în fond. Între Est și Vest – mai e și problema identității naționale în rândul moldovenilor. Tema identității e, în Republica Moldova, marea obsesie literară a ultimelor două decenii. În căutarea identității, în căutarea eului pierdut…
Asta înseamnă că e și o literatură a crizei, de fapt.
Este. Mai mult: cred că acest fapt – e o literatură a crizei – o face foarte interesantă.
O ultimă întrebare și cea mai provocatoare totodată – care trimite și la scriitorul care sunteți, dar și la intelectulul public angajat care sunteți: dacă ați fi, pentru 5 minute sau poate chiar pentru o oră, într-o bibliotecă publică, împreună cu Vladimir Putin, ce carte sau ce cărți i-ați recomanda să citească?
Întâi de toate: Jos armele, de Berta von Suttner. În rusește există. Dar Putin citește și în nemțește.
Notă: Oleg SEREBRIAN a fost invitat special al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara – FILITM, ediția 2022. Interviul de față a fost realizat cu acest prilej.
