Înăuntru și afară
Iată declarația unei avocate iraniene, Nasrin Sotoudeh, aflată în închisoarea de la Evin, unde ispășește o condamnare de doisprezece ani pentru a fi apărat tinere femei care s-au fotografiat fără voal, într-un gest de revoltă din ce în ce mai răspândit, referitoare la condiția ei: „În Iran, indiferent că trăiești înăuntrul unei închisori sau în afara ei, ești tot închis. Zilele se scurg într-un spațiu mai redus, asta e totul. Poate credeți că exagerez, dar când preocuparea noastră este absența justiției în societate, a fi în închisoare sau afară are prea puțină importanță. Altfel spus, nu mă pot plânge de lipsa libertății mele, câtă vreme societatea iraniană nu cunoaște experiența libertății.“ Să ne amintim ce spunea Șulubin, un personaj al lui Soljenițîn, aflat dincoace de gratii, lui Kostoglozov, aflat în spatele lor: în Rusia, omul este mai liber în închisoare decât afară. Lucru valabil, s-ar zice, pentru toate regimurile totalitare. Dar până la un punct: reporterul de la L´Obs din 20-26 octombrie, pe care îl citez, i-a luat avocatei declarația pe când aceasta se afla în închisoare. Ceea ce în Rusia sau în România comunistă nu s-a întâmplat niciodată. În alte privințe, situațiile sunt asemănătoare până la capăt, dacă înlocuim ideologia cu religia. Un profesor de arte plastice de la un liceu provincial îi relatează reporterului cum este exercitată cenzura. Gardienii revoluției îi interzic să le vorbească elevilor despre, bunăoară, picturile lui Van Gogh, pe care islamul le consideră „inepții occidentale“. Îi recomandă, în schimb, să-l picteze pe Ali, fiul lui Mahomed. Profitând de ocazie, fiindcă tot voia să le explice cubismul, Ibrahim le prezintă elevilor un portret al lui Ali în maniera lui Picasso. Gardienii revoluției se isterizează: „Deformezi imaginea imamului nostru!“ Și profesorul e obligat să demisioneze.
Le livre, c´est fini?
În același număr din hebdomadarul francez, Hélène Ling și Inès Sol Salas, ambele profesoare, publică sub titlul Cartea, s-a sfârșit? un interviu confuz în multe privințe, din care nu înțelegem dacă întrebarea din titlu este retorică sau nu. Premisa pare să fie aceea că sfârșitul cărții tipărite (proclamat, cu o „luciditate apocaliptică“, de cele două autoare într-o… carte de 416 pagini) se datorează „asalturilor masive și repetate ale hidrei neoliberale“. Autoarele afirmă că n-au găsit niciun studiu pe această temă, „în afară de câteva articole universitare și de texte din perspectivă relativ reacționară“, unul fiind L´Après Littérature al lui Alain Finkielkraut. Cele două doamne cam joacă alba-neagra cu tema, politizând-o excesiv. Ce are de-a face moartea cărții cu neoliberalismul și cu reacționarismul? Umberto Eco, încrezător, el, în viitorul cărții, să fi fost neoliberal sau recționar? Întrebări deloc retorice. Ideea principală a cărții (rezumată în interviu) este următoarea: „fetișul cărții tipărite“ ca „produs al capitalismului târziu“. Generația mea numea acest fel de a interpreta fenomenul literar și tot ceea ce avea legătură cu el „sociologism vulgar“. În definitiv, n-a fost Gutenberg cel care a dat cărții posibilitatea de a fi tipărită în numeroase exemplare, transformării unui obiect de cult sau de admirație într-un produs destinat vânzării? Cu siguranță, nu „capitalismul târziu“ a descoperit piața. Și, odată devenită marfă, nu azi sau ieri, ci mult mai înainte (primele romane românești din a doua jumătate a secolului XIX au fost considerate astfel de Paul Cornea, între alții), cartea și-a mai văzut vreodată până deunăzi sfârșitul? Monopolurile editoriale, aproape exclusivitatea criteriului rentabilității și celelalte argumente invocate de autoare nu sunt suficiente pentru a trage concluzia „apocalipsei“ cărții tipărite. Mai ales când autoarele recurg la sofisme: dacă, așa cum susțin ele, nevoia de profit ar determina creșterea vânzărilor de carte, indicată de statistici, de ce și-ar afla cartea sfârșitul? Și cum să scadă, conform aceleiași opinii, numărul de „cititori regulați“, în timp ce se publică mai multe cărți decât oricând? Piața ne spune exact contrariul. Iată: „Dacă vindeți de două ori mai puțin, dar produceți de două ori mai mult, veți face aceeași rețetă ca înainte.“ Și atunci, de ce vorbim despre sfârșitul cărții?
Limba, scenă de conflict
Și, dacă tot ne aflăm pe meleaguri străine, să reluăm o tristă întâmplare, dar plină de învățăminte, pe care am citit-o în următorul număr din „L´OBS“, 27 octombrie-2 noiembrie, intitulat precum însemnarea noastră. La Centrul de Cultură Contemporană de la Barcelona a avut loc la începutul lui octombrie a treia ediție a „Bienalei gândirii“. Cu această ocazie, s-au întâlnit cunoscuta, și la noi, romancieră din Belarus Svetlana Alexievici, romancierul ucrainean Andrei Kurkov și un grup de foarte tineri scriitori ucraineni. „Conflictul“ din titlul materialului publicat în hebdomadarul francez a fost, la prima vedere, de natură lingvistică. Autorul observă în final că el are o conotație geopolitică. Svetlana Alexievici, care trăiește la Berlin, unde a emigrat din Belarus, este ucraineană după mamă, dar scrie în rusă. A fost din prima clipă împotriva războiului lui Putin. Este emoționantă mărturia ei cu privire la mamele rusoaice, care nu înțeleg de ce fiii lor au fost uciși pe front, spre deosebire de mamele ucrainene care înțeleg foarte bine. Andrei Kurkov este ucrainean rusofon. Întâlnind-o pe Svetlana Alexievici pe scena de la Centrul de Cultură din Barcelona, a îmbrățișat-o cu multă căldură, ca pe o soră. A fost rândul tinerilor autori ucraineni, care, arătându-i un mare respect lui Andrei Kurkov, nu numai că au ignorat-o pe scriitoarea din Belarus – se știe că Belarusul a luat partea Rusiei –, dar au vorbit în limba ucraineană, pe care Svetlana n-o cunoaște. Atrăgându-li-se atenția, au spus două sau trei fraze în rusește, revenind la limba lor. Spre jena vizibilă a lui Andrei Kurkov, care însă n-a intervenit. Poate pentru că nu asistase la monologul Svetlanei Alexievici, care avusese loc în altă sală, și nu era la curent cu observația ei că ucrainenii nu procedează bine interzicând accesul la scriitorii ruși, literatura fiind, prin natură, transfrontalieră. De ce să-l alungi pe Tolstoi pe motivul că Putin nu recunoaște Ucraina? Dacă ar fi ascultat-o vorbind, poate că Andrei Kurkov ar fi sărit în apărarea marii scriitoare beloruse. Autorul materialului din „L´OBS“ conchide: „Spectatorul nu și-a dat seama prea bine dacă a asistat la o dramă de familie (scriitoricească) sau la un concentrat de geopolitică lipsit de speranță.“
O redescoperire senzațională
O editură franceză „preocupată să tipărească cărți pentru copii care nu vehiculează prejudecăți sexiste“, după cum e prezentată (dezavantajos, din punctul nostru de vedere), în același număr din L´Obs, a avut totuși buna idee de a publica Fables de Marie de France, opera cvasi-necunoscută a unei autoare care a trăit între 1160 și 1210, cu cinci sute de ani înainte de La Fontaine. Fabulele au fost editate prima oară în 1820, autoarea temându-se să le facă publice în timpul vieții, după cum a recunoscut ea însăși: „Marie îmi este numele și sunt din Franța. E posibil ca una sau două persoane instruite (clercs – N.M.) să semneze cu numele lor opera mea.“ În ciuda informațiilor de pe Wikipedia, când La Fontaine le scria pe ale lui, fabulele Mariei se aflau la Banque Nationale de France, „la adăpost de lumină și de falsificatori“, într-un manuscris împodobit cu splendide enluminuri. Istoricii literari au susținut mereu că sursa lui La Fontaine a fost Esop, trecând-o cu vederea pe Marie de France, deși numele, viața și opera acesteia, compusă din 100 de fabule și lais – cuvânt atestat în 1179 – însemnând scurte povești în care dragostea se împletește cu miraculosul, au fost făcute cunoscute încă din 2008 într-o carte a unicei specialiste, Françoise Morvan, care îi considera scrierile „mici miracole de subtilitate“. Am lăsat pentru la urmă, miracolul cel mai miraculos. Vreți să știți titlurile câtorva din aceste fabule? Iată: Greierele și Furnica, Corbul și Vulpea, Lupul și Mielul. Da, chiar așa!
Scriitorii din orașele țării și cărțile lor
De curând, câțiva redactori ai revistei noastre ne-am întâlnit cu scriitorii din Drobeta-Turnu Severin, membri ai Uniunii Scriitorilor. Am purtat un dialog deschis și util, căci ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine. Cu acest prilej, colegii noștri din pitorescul oraș de la Dunăre ne-au dăruit recente volume ale lor. E o datorie să le semnalăm aici: Ileana Roman, Regina cu bufoni, poezii alese (Editura Prier); Nicolae Jinga, La foc de lire. Culegere de cântece și Vai mie! (ambele volume de versuri au apărut la Editura Kult, în ediție bilingvă, română și spaniolă); Viorel Mirea, Fermenții basmului românesc, eseuri (Editura MJM); Isidor Chicet, Migrații, proză scurtă (Editura Hoffman Contemporan); Mihai Octavian Ioana, Pluralul majestății (Editura Ramuri), Piersica romană (Editura MJM), Alonso și concertul (Editura MJM), toate – culegeri de versuri; tot Mihai Octavian Ioana este și autorul unui volum care reunește două lucrări dramatice, intitulat chiar Teatru, apărut la aceeași editură craioveană MJM. De asemenea, ne-au fost oferite și două periodice culturale cu un ritm de apariție trimestrial, Caligraf și Amfitrion, pe care le scot scriitorii severineni și prin care este susținută mișcarea culturală din zonă. Vizita la Drobeta-Turnu Severin a probat încă o dată adevărul că peste tot în țară există o viață literară care numără realizări demne de interes. (Cronicar)