În legenda povestită de Wolfram von Eschenbach acum mai bine de opt sute de ani, Parsifal, la început un tânăr stângaci, timid, și în același timp impulsiv, învață în cele din urmă să iasă din propria lui găoace, să-i privească pe cei de lângă el, să le observe suferința și să-și exprime grija, compătimirea. Cât de aproape suntem fiecare dintre noi de cei din jurul nostru și în ce fel anume? se întreabă această legendă. Acordăm suficientă atenție aproapelui nostru? Sau, dimpotrivă, grija de sine, auto-examinarea se află în centrul preocupărilor noastre?
Ego-centrismul, mereu prezent în literatură, poate lua forme concrete, vizibile, ca, de pildă, setea de glorie, de avere, de cuceriri amoroase, permanentul „mie și numai mie!“ proclamat de neîmblânzitul Tamburlaine din tragedia lui Christopher Marlowe (1587-8), de ariviștii și de bancherii din romanele lui Balzac, de Don Juanii din atâtea piese de teatru și din opera Din Giovanni de Mozart. Grija de sine și numai de sine se poate alteori ascunde, tăcută, impenetrabilă, în spațiul interior, așa cum se întâmplă în Fiara din junglă (1903), poate cea mai tulburătoare nuvelă a prozatorului american Henry James.
Personajul principal, John Marcher, bărbat necăsătorit, nu are prieteni, ci mai degrabă cunoștințe, care îl iau la un prânz oferit la somptuoasa rezidență a unei familii din lumea bună a Londrei. Acolo o reîntâlnește pe d-șoara May Bartram, angajată ca supraveghetoare a colecției de opere de artă a locuinței. O cunoscuse în Italia cu ani în urmă, când amândoi erau mult mai tineri. Atunci, îi amintește ea, Marcher îi destăinuise marele secret al existenței lui. Cum? i-a spus că… nu-i vine lui să creadă. Da, așa a fost, confirmă May Bartram, asigurându-l că n-a vorbit niciodată cu nimeni despre acest secret. Evenimentul prevăzut a avut loc? îl întreabă ea. Nu, răspunde Marcher, continui să-l aștept. Secretul era teama și speranța că în viitor el, Marcher, urma să treacă prin ceva neprevăzut: o întâmplare, o revelație care nu-i va cere niciun gest, niciun efort, și care sau îl va nimici, sau, dimpotrivă, va schimba tot ce îl înconjoară, lăsându-l să facă față consecințelor, oricare ar fi.
E poate vorba, sugerează May Bartram, de așteptarea, de anticiparea pe care atâția oameni o simt, că se vor îndrăgosti? Marcher nu-și ascunde disprețul pentru această ipoteză: „Bine înțeles“, răspunde el, „s-ar putea ca ce mi se pregătește mie să nu fie decât asta.“ Decât asta. „Da, am fost și eu îndrăgostit“, recunoaște Marcher, „nimic copleșitor“. „În acest caz, n-a fost dragoste“, spune May, dar Marcher adaogă: „Nu asta era ce urma să mi se întâmple mie“. May, care începe să înțeleagă, îl întreabă: „Deci vrei ceva doar pentru tine, ceva ce nimeni altcineva nici nu cunoaște, nici n-a cunoscut vreodată?“ La care Marcher îi amintește cât de misterios este evenimentul pe care îl așteaptă, și cât de normal, cât de inevitabil, va părea. Nu va fi decât acel ceva. Acel ceva și imprevizibil și cu totul natural.
Dat fiind că acest secret i-a apropiat neașteptat unul de altul, Marcham o invită pe May Bartram, dacă ar vrea să știe mai mult, să observe alături de el ce se va întâmpla. De trei ori May îl întreabă dacă acest ceva îl sperie, dar Marcham nu știe ce să răspundă. „Am să aștept împreună cu tine“, hotărăște ea.
Ce fel de eveniment presimte Marcher? De ce May Bartram e de acord să observe împreună cu el împlinirea acestei presimțiri? Ce ar sublinia această împlinire dacă nu convingerea tăcută că el, Marcham, e singur și unic pe lume, că i-a fost dată propria lui potecă, propria lui cărare în viață, o cărare diferită de cea a oricărui altcuiva și care. deci, duce de la sine spre acel ceva decisiv, imprevizibil.
Cum continuă această poveste? Răbdare, vom vedea rândul viitor.