Rar găsim în literatura română o mai frapantă deosebire a modului de tratare a unui subiect poetic, cum îl reprezintă lucrurile și obiectele ce ne înconjoară și ne înlesnesc viața, ca la acești doi autori, ei înșiși atât de diferiți prin utilizarea unor formule lirice care îi singularizează în „universul poeziei“. Desigur, este vorba de G. Călinescu, cu cartea Laudă lucrurilor și de Petre Stoica cu al său volum Sufletul obiectelor.
Distincția la care ne referim este evidentă chiar din titlurile celor două cărți : sintagma „lucrurile“, la Călinescu, desemnează, așa cum ne învață DEX-ul, „o reprezentare a unei realități obiective“, pe care poetul o încarcă însă livresc-jucăuș, îmbogățind-o în esența sa, pe când Petre Stoica aduce la lumină, cu nedisimulată melancolie, obiecte vechi a căror expirată valoare de întrebuințare le sporește farmecul. Dacă la Călinescu avem un joc liric, de cărturar, cu referințe culturale, mitologice, cosmice, menite să dea amplitudine temei, să „dezmărginească“, cum spune Nicolae Manolescu, la Petre Stoica versul se așază molcom, universul său poetic plutește prin praful trecutului, prin lumina care își rumegă eternul crepuscul. Când se referă la lucruri cât se poate de comune, lipsite de orice valoarea poetică ( patul, fotoliile, varza, săpunul, pasta de dinți), pe Călinescu nu valoarea lor practică, de întrebuințare, îl interesează, ci, ele, lucrurile, ca sursă de comparații inedite, prin scoaterea din cotidian și plasarea în planul înalt al semnificantului. La Petre Stoica, obiectele, la fel de „casnice“, aduse la lumină printr-o „arheologie blândă“, nu sunt niciodată proiectate într-o istorie culturală a lumii, silite să rezoneze cu mari evenimente, ci atașate unei istorii mici, familiale, utilizând, astfel, o veritabilă „democrație a naturii“, evocată, cândva, și de un alt poet. Obiectele lui Petre Stoica devin astfel vestigiile unui trecut al normalității, intrând și ele, asemenea oamenilor, într-un ritual al inexorabilei treceri: „Trandafirii de hârtie cerată se veștejesc în vi tri nă / îndărătul sicriului de sticlă / picotește bătrânul / și nu mai vede mișcările timpului / nu mai urmărește sufletul / rotițelor nervoase pe vremuri / aude doar semințele de rugină / crescând în pământul / sterp de ceasornice // aude doar picurii veșniciei / apropiindu-se brusc / ca o dragoste nesperată.“
Deosebirile dintre poetul-cărturar și poetul-poet sunt evidente, fiind semnalate de critici importanți. În timp ce la Călinescu lucrurile sunt doar pretextul pentru a-și etala virtuozitatea poetică, expusă, desigur, printr-o modestie jucată, ca în versurile adresate „cititorului“ ( „Nu-ți dăruiesc aici decât niște poeme / Din cele mai modeste, / Statui abia-ncepute, alegorii, embleme / Rămase fără țeste“.), la Petre Stoica obiectele chiar au suflet, fiind adunate cu răbdarea niciodată tocită a colecționarului și înșirate pe „ața săptămânii“ ( Marți, Joi, Vineri, Sâmbătă, Duminică, sunt titluri de poeme), când strălucitoare precum mărgelele pe pieptul tinerelor fete, când stingându-se asemenea cenușii risipite pe treptele anilor. Astfel, dacă unele obiecte ( dulapul, mașina de călcat, ziarele vechi, gramofonul, damigeana) pot fi privite ca într-o vitrină cu vechituri, altele, din aceeași „categorie“, își consumă existența într-o „dezordine decentă“ în „cripta din podul casei“.
Cum am mai spus, raportarea celor doi autori la subiectele pe care pun, în cantități diferite, inefabila carne lirică, este, și ea, esențial diferită : când Călinescu pune lucrurile în contexte mărețe, le servește, de fapt, privită din alt unghi, o falsă glorificare, ce ar putea fi, în subtext, o umilire prin comparație, rezervându-și sieși, în schimb, plăcerea unor glose cultural-estetice, inegalabile prin profunzimea paradoxală și excentricitatea savuroasă ; dimpotrivă, Petre Stoica este loial cu suferința obiectelor sale pe care le aduce din memorie în „lumina sfântă și plină de mierea tandreței“: „Un rest dintr-o sticlă de lampă cu petrol / cioburile farfuriei de la nunta de anul trecut / un pantof cu limba aspră atârnând într-o parte / cana de ceai a copilăriei voastre sărmane / o potcoavă o cheie o furculiță un cui o sapă tocită / și atâtea și atâtea obiecte / încă neidentificate de memoria mea.“
În aceeași idee, trebuie spus că în timp ce Călinescu este personajul propriilor poezii, ca în Patul („Cînd ceasul bate-un număr / Iar eu ca-ntr-un scriu / În pat mă-ntind pe umăr / Cu-al nopții anteriu“) sau precum în Fotoliile („Trăiesc nedespărțit de cinci fotolii – /Surori ce m-au urmat din casă-n casă / Păzindu-mă cu mină credincioasă / Și suferind de soare și de molii“), Petre Stoica se rezumă la evocările sale nostalgice în care, în mod paradoxal, nu trecutul reînviat, ci prezentul scrierii este posomorât, împotmolit în neputințe și copleșit de o falsă glorie, ca în poezia Foarte somnoroși („Știu bine că nu mă înșeală educația estetică:/ acolo pe cerul întunecat al dulapului / păianjeni foarte somnoroși scârbe păroase / citesc ziare vechi două-trei le-ajung / pentru-o noapte din atâta trudă numai / ies fire plase viclene sau pânze acoperind / ultimul strop de lumină furișată / în cearcănul îngerului de-argilă de fapt / singura ființă vie printre atâția morți / care totuși umblă fac mulți copii / și mănâncă fructe ieftine // și cum să nu crezi melamcolia gramofonului?“).
Despre Lauda lucrurilor s-a spus că reprezintă o ilustrare lirică a ideilor criticului literar din Universul poeziei, că este „poezia unui cărturar“ care „doarme cu capu-n carte“ (Nicolae Manolescu), că acest volum este un „manual practic de poezie“ (Alex Ștefănescu). Cred că ar mai putea fi adăugat, cu îndreptățire, că avem în aceste poezii și o notă fals-didactică, dar nu precum în De rerum natura a lui Lucrețiu, în care totul este independent de zei și de rolul omului, ci în strânsă corelare cu prezența umană. Scrie Călinescu în Unversul poeziei: „Lipsa de bucurie artistică este un caz mult mai des decît s-ar crede și foarte mulți indivizi dintre cei mai inteligenți citesc cărți pentru scopuri străine de plăcerea artistică, precum ar fi dorința de a se informa, satisfacția de a găsi în ficțiuni întîmplări asemănătoare cu viața lor, sau mai ales judecăți și prejudecăți asupra vieții.“ „Bucuria artistică“ cu care Călinescu a scris poeziile din Lauda lucrurilor este evidentă, iar emoția noastră, de asemenea, artistică, pe măsură. O bucurie care a luat forma jocului, a lejerității încântătoare, în care Trandafirul, Pepenele verde și Varza pot împărți același spațiu poetic cu o Idilă teocritiană sau cu Gebeleizis ; în care Proverbele lui Solomon și Războiul troian rezumat nu intră în Coliziune nici cu Tractorul, „jivina ce grohăiește tare“, nici cu Electrificarea, ce pune pe „tavan un joc de curcubeie“. Tot astfel, Clavecinul poate cânta laolaltă cu Greierii , care „scîrțîie“ prin bibliotecă Melodiile lucrurilor, așa cum și Păpădia zboară alături de Păsările minunate.
Avem în toate aceste exemple o „poezie pură“ și nu „o inițiere solemnă într-o pretinsă ordine metafizică“, cum spune Călinescu în „cursul său de poezie“, fără o ierarhie de teme mai mult sau mai puțin filosofice.
Atunci, când printre lucruri și obiecte, apare, mai rar, și omul, la Călinescu el are înfățișarea unui demiurg, stăpânitor al cerului și pământui („Iscusită, înaltă făptură / E omul ce-n laț prinde vîntul, / Și care pe soare sau bură / Cu plugul ară pămîntul“), în timp ce la Petre Stoica îndeletnicirile acestuia sunt dintre cele mai nespectaculoase, mai gospodăresc-prozaice (Degetele tale care curăță cartofii / degetele tale care despică scoicile / degetele tale care toacă mărarul și ceapa / degetele tale care spală sângele de pe carne // degetele tale care scot petele de cerneală // degetele tale care pansează rana adâncă // degetele tale care șterg lacrimile // degetele tale pe care le sărută luna când dormi // degetele tale – zece flăcărui“).
Această „reținere“ în a da mai multă consistență prezenței umane în lumea lucrurilor și a obiectelor, pe care cei doi autori o privilegiază în aceste volume, poate fi interpretată și ca o replică la „abuziva“ prezență a omului pe care Tudor Arghezi îl cântă propagandistic în cartea pe care i-o dedică din „impulsul fatal“, cum spune E. Lovinescu, de a-și ideologiza condeiul. O cântare a omului, în care Arghezi „răscolește inutil valurile“ unei lirici angajate, spre a-și duce „corăbiile spre țărmuri hotărâte și folositoare“, cum tot E.Lovinescu spune despre pamfletarul Arghezi ; așadar, putem spune, o „temă prometeică“ ( Nicolea Manolescu), din care a ieșit o „cântare mohorâtă“ ( Alex ștefănescu).
Să nu uităm că suntem în anii în care buruienile poeziei proletcultiste de la marginile literaturii cresc în voie, viguroase, acoperind iarba proaspătă a liricii adevărate. Ieșiți din ulițele prăfuite ale ideologiei de partid, un Victor încă doinea din Frunză o poezie angajată, iar un alt Victor, pune, cu abnegație, un jalnic accent Tulbure pe odele partidului. Toate acestea, pentru Călinescu, dar și pentru Petre Stoica, intrau în contradicție cu esența vieții dinaintea comunismului, cu normalitatea literară și, în egală măsură, cu cea de fiecare zi. Cu subtilitatea-i cunoscută, Călinescu parodiază falsul avânt al creatorului prea impetuos în zămislirile sale fără egal, folosind, spre exemplificare, Condeiul care arde și o Călimară pe măsură : „Cerneala mea e de esență rară / Bătând în purpură și-n auriu / O apă vie într-o călimară / Fierbând atunci când scriu.“ „Colaborarea“ sa la „temele zilei“ se petrece, astfel, într-un mod perfid, lovind în ipocrizia și oportunismul triumfător, ironizând însăilările care săpau la temelia artei adevărate. Având o atitudine fals-angajată, Călinescu laudă nu creația din fabrici și uzine a „omului nou“, ci lucrurile obișnuite, dar și universul cu planetele sale, „cerescul așezământ“, pământul, cascadele, vulcanii, materia care „zvâcnind, crește“. Ce rol mai poate avea omul într-un univers deja constituit ? Chiar și atunci când îl „cântă“, Omul lui Călinescu, „iscusită, înaltă făptură“ se pierde prin „roua fîneții“, prin „trifoiul dimineții“, în „parfumata livadă“, în „valea adâncă / cu bușteni de brad“, mulțumind, umil, nu Partidului, ci unui enigmatic „Părinte“, iar nu pentru „fericirea „noilor zori“, ci „De cimpoi și de fluier, / De nisipul fierbinte, / De-al bondarului șuier,// De întunecoasa noapte, / De strigăte și culori, / De roadele coapte, / De făina din nori, // De soare și planete, / De-a stelelor pleavă, / De meteori și comete, / De luna suavă“. Nu „viața nouă“ a anului 1963, când scria majoritatea poeziilor în Lauda lucrurilor, îl tulbură pe Călinescu, ci Viața „amară / Mai șubredă decât ața !“, din care au dispărut „bădica Traian“ și „sfîntu Constantin“, „Mircea înțelept“ și „Vasile Lupu vestit“, întrebându-se retoric: „Unde este Eminescu / Și Tudor Valdimirescu? / Unde-s grădine cu flori / Ploi de toamnă și ninsori? / Unde soții și dușmanii, / Unde lunile și anii, / Unde visuri și păreri, / Unde e ziua de ieri ?“
În aceeași idee a neangajării pe linia oficială care veștejea literatura, Călinescu nu se arată nici cu cititorii săi prea curtenitor, așa cum vedem în dedicația Cititorului, o „ars poetica“ originală și din acest punct de vedere : „Nu-ți dăruiesc aici decât niște poeme / Din cele mai modeste, / Statui abia-ncepute, alegorii, embleme / Rămase fără țeste. // (…) Astfel în loc de vinul cel sfînt din Canaan / Miroși puțină zgură,/ Din rodiile coapte și chitra din Liban / Vei lua doar scrum în gură.“