Daniel Vighi a fost primul scriitor pe care l-am văzut în carne și oase în viața mea. Eram în clase paralele la școala generală din Radna, la poalele impunătoarei mănăstiri franciscane, aceeași ce se înalță cu o fală prea puțin franciscană și-n Mara lui Slavici.
Veniți de pe satele din jurul Lipovei, copii de clasa a cincea sau a șasea, asistam la un concurs școlar pe teme literare. Profesorul de română s-a ridicat la un moment dat și ne-a dat un exemplu de talent literar, pe colegul nostru Daniel ce produsese câteva versuri. Le-a recitat din memorie în fața noastră: „Spre care țărmuri albe/ Ne poartă și ne duce/ Pasărea neagră cu aripile cruce?“ Nici vorbă să fi fost eu, amărâtul de mine, deranjat că pasărea aia ne și poartă și ne și duce, de unde atâtea mofturi critice când totul suna atâta de bine; eram, dimpotrivă, copleșit de faptul că un coleg putea stârni admirația unui profesor. Pasărea neagră cu aripile cruce, auziți voi!
De atunci și până azi, când Daniel a pornit-o pe un drum numai și numai al lui, de unul singur, grăbit, viețile noastre, chiar când o lua fiecare în altă parte pentru o vreme, reveneau la cărarea comună. Tibia și peroneul, zicea el despre noi doi. Liceul, Daniel la Lipova, eu la Timișoara. Și, deodată, amândoi în același amfiteatru pentru examenul de intrare la facultate, el la română-franceză, eu la franceză-română. Amândoi cu milităria la Grăniceri, să apărăm hotarele patriei de inamicul din interior sătul de paradisul comunist, la unitatea din Timișoara de pe Calea Lipovei, cum altfel decât Calea Lipovei, ca o fatalitate, soldați TR, cu termen redus, pat lângă pat, la etaj. Amândoi la facultatea de filologie. Apoi, cel mai improbabil din tot ce se putea imagina, amândoi repartizați la aceeași Generală 15 din cel mai delăsat cartier al orașului, vreme de nouă ani încheiați, până ne-am eliberat singuri.
Când, la lăsatul serii, să fi fost pe la ora cinci, sâmbătă 16 decembrie, a năvălit în apartamentul nostru Mihai Cozariuc, cutremurat de emoție, strigând ca apucatul că a început, gândul dintâi a fost să alergăm la Daniel ca să-l luăm și pe el. Acolo, șezătoare animată: Viorel Marineasa, Ion Monoran, Gheorghe Secheșan, Eugen Bunaru, mama lui Vighi de la Radna, brusc cuprinsă de teamă pentru fiul ei și îmbrâncită din ușă de acesta. Am luat-o cu toții pe podul celălat, Mihai Viteazul, ca să intrăm prin spatele străzii lui Tökés. Intrarea, blocată de indivizi în civil încercând să ne aducă la rațiune. Vremea voastră s-a încheiat, le-a aruncat Daniel peste umăr, à la Ana Ipătescu, o vorbă cam pripită, integral dezmințită de realitate în scurt timp: vremea lor de-abia ce avea să reînceapă, cu și mai mult succes. Sub ferestrele pastorului, numai Daniel Vighi părea să știe bine prima strofă dintr-un cântec uitat, Deșteaptă-te, române! Cântat sub ferestre ungurești, ce paradox, de care naționaliștii unguri nu mai vor să-și mai aducă aminte. Și numai el, Daniel, avea vocea potrivită, bine timbrată, de cantor la biserică.
Și tot așa, cu el pe lista fondatorilor Societății Timișoara, 19 ianuarie 1990, cu el împreună pentru lansarea ziarului nostru și a Proclamației, cu el la toate mitingurile, la toate inițiativele, fondator al Alianței Civice și al Partidului Alianței Civice, bucuros deopotrivă că avem deja un președinte pe gustul nostru. Cu el din nou când porțile universității ni s-au deschis în sfârșit… O implicare civică fără sfârșit, de decenii, până spre finalul de-acum, fiindcă la noi era mereu câte un incendiu de stins și o cauză de apărat.
Însă prea repede am trecut de Radna și Lipova natale, tăiate de Mureș și unite de un pod de fier, probabil chiar pe locul unde se găsea podul de plute din aceeași Mară. Jumătate în Banat, jumătate dincolo, în zona de podgorii, de dealuri înalte, cu oameni numai ușor diferiți de cei de pe malul stâng, loc etern stăpânit de un plictis duminical de neînvins, ce exprimă natura lui cea mai intimă, plictis plutind peste praful drumurilor și peste malurile râului, orășelul acela era totuși de o diversitate pe care n-o vedeai cu ochiul liber. Trebuia să locuiești acolo ca să auzi pe aceeași stradă cum oamenii își vorbesc în trei, patru limbi, se împart între biserici diferite, rămânând cu toate acestea într-o armonie deplină. Din nostalgia asta a copilăriei potopită de plictis și armonie interetnică și confesională, unde româna se vorbește într-un limbaj colorat și misterios pentru necunoscători, el a făcut substanța prozei lui.
De când îl știu, a avut o singură religie laică, literatura. Voia să fie scriitor, și așa a și fost mai întâi și mai întâi. După aceea veneau toate celelalte, cititor lacom, om al comunității, interesat de politică, valori și principii, profesor de școală umilă și profesor universitar, editor, amator de muzică clasică, de turism cultural, de patrimoniu timișorean și bănățean, complet dezinteresat de poziții și onoruri. Nu numai dezinteresat de ele: le desconsidera sincer. Mai precis, le desconsidera pentru sine, nu era făcut să le ocupe. Intuiai că prioritatea vieții lui era alta, că l-ai fi pierdut urgent în bibliotecă dacă i-ai fi încredințat nu știu ce funcție, la care niciodată n-a aspirat. Era cumva cu capul în nori, deși mereu în actualitate – și niciodată pe lângă ea, pe lângă înțelegerea ei precisă.
A debutat cu un volum de proză scurtă, Povestiri cu strada depozitului, apărut în 1985, la Cartea Românească, cea mai importantă editură din România acelor ani, fiind încununat, supremă recunoaștere în literatura română, cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Activitatea sa de scriitor de romane și povestiri, studii și eseuri, reflecții pe teme de istorie, filozofie și viață cotidiană în epoci și medii ale României de altădată, este cu adevărat impresionantă, însumând mii de pagini de literatură de înaltă valoare. Însemnare despre anii din urmă (Cartea Românească, 1989), Valahia de mucava (Amarcord, 1996), Decembrie, ora 10 (Albatros, 1997), Apocalipsa 9 (Paralela 45, 1999), superbul roman Insula de vară (Polirom,1999), Fahrplan für die sixties (Edition Solitude, Stuttgart, 2003), Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă (Polirom, 2004), Cometa Hale-Bopp (Polirom, 2007), Istoria din cutia de pantofi (Cartea Românească, 2013), monumentul fabulos numit Trilogia Corso (Cartea Românească, 2013), care-l situează pe Daniel Vighi între scriitorii creatori de universuri literare cei mai importanți de azi, parabola epică Mort în Paragonia (Polirom, 2017), uriașă frescă a Banatului și a spațiului de interferență etnică din zona lui natală, pentru a nu menționa aici decât o parte din titlurile literaturii sale majore.
Profund înrădăcinat în cultura locului, în linia directă a lui Ioan Slavici, Sorin Titel și Livius Ciocârlie, cultivând modernismul formal și substanța culturală a universului bănățean, Daniel Vighi este scriitorul român cel mai important de azi inspirat de valorile central-europene.
Nu e întâmplător faptul că toată această linie – pot să spun marginală – a literaturii noastre pare multora de neînțeles, prea diferită fiind ea de tot restul. După atâta vreme, deși „mare clasic“, dar mare, cumva, de al doilea rând în ochii criticii, Slavici nu prea se cunoaște, Sorin Titel nu se citește, Livius Ciocârlie e prețuit doar de o sectă de inițiați, iar Daniel Vighi rămâne în seama celor ce vin, dacă literatura îi va mai interesa pe ei cu adevărat. Aceasta e linia marcat central-europeană a literaturii noastre, cu nostalgiile ei, detestând naționalismele și excesele, deschisă spre Europa și spre un stil de conviețuire situat cu un semi-ton, ba uneori chiar cu o octavă mai jos decât tot restul lumii noastre.
Într-o deplină coerență cu întreaga sa personalitate publică și intimă, Daniel Vighi a fost atașat valorilor multiculturale ale Timișoarei, din care a făcut o supra-temă literară, o credință politică și civică și un model de viață. Se vor înțelege mai bine aceste lucruri dacă voi spune că punctul 4 al Proclamației de la Timișoara, mai puțin celebru decât punctul 8, dar nu mai puțin important și mai puțin actual, a fost inspirat de el: „Pentru victoria Revoluției din Timișoara s-au jertfit, alături de români, și maghiari, și germani, și sârbi, și membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în orașul nostru pașnic, în bună înțelegere. Timișoara este un oraș românesc și european, în care na ționalitățile au refuzat și refuză naționalismul. Invităm pe toți șovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timișoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranței și al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casă a Europei.“
N-ai fi zis, știind cât de retras a trăit, că e atât de mult iubit și de atât de multă lume. Azi, la despărțirea de el, vedem cum se ridică un val nebănuit de admirație și emoție ce se revarsă peste memoria lui de om ce a oscilat între retragerea totală și ieșirea în piața publică, atunci când s-a impus. Sistemele noastre de detectare a onestității, iată, nu s-au dereglat cu totul dacă așa de mulți putem să-l recunoaștem așa cum a fost.