Chiar dacă nu a fost gentilom, și cu atât mai puțin burghez în vremea lui, Ion Neculce rămâne singurul dintre cronicarii noștri care, în privința conștientizării exercițiului prozastic, poate fi asemuit domnului Jourdain (protagonistul comediei molierești apărute în ajunul nașterii autorului ciclului narativ O samă de cuvinte). Respectându-se un cult al tradiției cronicărești, odată cu Letopisețul Țării Moldovei al lui Neculce, se cristalizează ideea scrierii unei cronici complete a provinciei moldave. Drept încununare a eforturilor predecesorilor, în această cronică, nepusă sub specie artis, adică să fie scrisă în cunoștință de cauză față de procedeele artistice, se recurge la modurile creației literare genuine, regăsibile în spiritul povestirilor populare. În condițiile în care, în veacul al XVIII-lea românesc, literatura nu ar fi putut să fie scoasă din ecuația istorică, cronicarul moldovean nu și-a canalizat efortul scriptic în direcția transfigurării artistice. Dar, dacă în astfel de narațiuni istoriografice se detectează a posteriori zăcăminte ale scrisului literar, acest aspect comportă o altă discuție.
Deși a fost un om foarte avut (cu bunurile confiscate, ulterior recuperate) și s-a situat în fruntea ierarhiei Țării Moldovei, Neculce a simțit, probabil, că nu s-a născut în vremea pe care și-ar fi dorit-o. Știind că altă „așezare“ în istorie nu îi este cu putință, cronicarul a încercat să facă în așa fel, încât să nu devină un servitor netrebnic al ei și să se acomodeze cât mai cuminte timpului său, în pofida numeroșilor dușmani avuți. I-a fost dat să fie martorul credibil al unui timp istoric ce nu s-a scurs prea glorios pentru moldoveni. Neculce a ajuns să traverseze o perioadă foarte zbuciumată, cu intermitențe de „pace sulemenită“ (adică machiată, de fațadă), în cadrul unei clase sociale care nu mai trăia nici măcar sub vraja gloriei apuse, precum fusese aceea din epoca ștefaniană. După bătălia de la Stănilești, se instituise în Țările Române o atmosferă de „jacuri și vrăjbi“, de pâră la Poartă reciproc (dez)avantajoasă pentru toți oportuniștii, deoarece, odată cu instalarea domniilor fanariote, delațiunile și intrigile purtate la Țarigrad s-au înmulțit aiuritor. Totodată, s-a ascuțit conflictul dintre boierimea autohtonă și cea grecească, au crescut pretențiile Porții și ale latifundiarilor, ceea ce a dus la înrăutățirea soartei țăranilor și a țării, în general.
Prin intermediul Letopisețului Țării Moldovei, autorul lui reîntemeiază scriptic desfășurarea istoriei și, ca orice martor al marilor evenimente, ne oferă versiunea sa, grație omniscienței auctoriale asupra a ceea ce au făcut, au auzit sau au urzit alții. Înarmat cu un repertoriu de procedee retorice pe măsura posibilităților sale, fostul mare hatman descrie oameni cu faptele lor ce se mișcă în timp și în spațiu, subsumându-i unei logici evenimențiale de letopiseț. Dar dispunerea conformă cu pragmatica desfășurării calendaristice (letopiseț – „însemnare pe ani“) nu înlătură anticipările rezumative a ceea ce va „spuni povestea mai gios la rând“ sau „precum s-a vide înainte“. Neculce se simte nevoit să adopte unghiul observatorului care stă pe loc, din moment ce lumea exterioară se schimbă sau se preface în timp. Cronicarul a umblat rău prin istoria din afara lui, care și-a urmat inexorabilul mers înainte, și a trecut cu greu prin istoria personală, cantonată la granița dintre nesiguranță existențială și vindictă promptă. De aceea, el nu s-a mulțumit doar cu insinuarea în subtextul letopisețului a dorului de revanșă împotriva dușmanilor.
Letopisețul Țării Moldovei este scris pentru a nu se uita vitregiile istoriei care storc „bogate lacrimi“ din ochii moldovenilor („Bogate lacrămi era, cât s-auzde glasul la cer. […] Socotiți, fraților cetitori, cum este osânda și mânia lui Dumnedzău pre țara aceasta!“), și totodată, pentru a nu fi uitat nici el de urmași. Neculce se povestește pe sine, dar povestește mai ales lumea prin care trece, prevalând în text disputa dintre pactul cu istoria și pactul autobiografic. Om de spadă, cronicarul este parcimonios în detalii referitoare la existența sa ostășească intersectată cu istoria Moldovei, având mai mult grijă ca faptele istorice să nu se piardă odată cu dispariția lui. Neculce privește nu o dată istoria trăită în oglinda deformantă a amorului propriu, a instabilității eului care se refuză viziunii sintetice asupra vremurilor.
Oricum, deși s-a aflat în importanta postură de comandant al armatei, lui Neculce i-a lipsit această viziune totalizantă. Înștiințându-ne, cu lipsă de modestie – dar fără a avea un ton infatuat, cu care să cadă în ridicol –, că „mai de credință și mai ales toate trebile domniei era după mine, loan Neculce vel-spătar“, cronicarul a trecut pe lângă bătălia de la Stănilești aproape ca personajul stendhalian Fabricio del Dongo pe lângă câmpul de luptă de la Waterloo. Cum să câștige țarul Petru cel Mare o luptă în care își afla astfel de aliați? Este vorba despre un domnitor, Dimitrie Cantemir, mare savant (mai curând om de bibliotecă decât de câmp marțial), și despre un mare hatman ce deținea o perspectivă pedestră, de simplu oștean, în înțelegerea desfășurării ostilităților și a importantului moment istoric traversat? Cel puțin așa se deduce la citirea respectivului episod din letopiseț. Neculce nu avea apetență pentru tragic, precum Miron Costin, iar pentru a și-l ameliora ca să-l exprime, ar mai fi trebuit să fie și instruit, precum antecesorul său în ale cronicii. S-a spus că Stănilești a fost un Waterloo al nostru. Poate, numai că Țara Moldovei nu a cuprins niciodată între granițele sale un mare imperiu stăpânit de un geniu militar precum Napoleon. Stănilești a fost un Waterloo al nostru doar în măsura în care pasul făcut de țarul Petru cel Mare în capitala Moldovei a însemnat deschiderea compasului expansionist al rușilor dincolo de hotarele lor, înspre ceea ce se numește astăzi Europa Răsăriteană.
Scotocirea în depozitul cu amintiri al adevărurilor și al neadevărurilor presupune din partea lui Neculce implicarea și asumarea, iar nu detașarea obiectivă în adoptarea strategiei narative. Cronica nu poate să fie un solilocviu, ci obiectivare sau, la rigoare, un solilocviu obiectivat. Or, când subiectivitatea începe să fie impulsionată de resentimente, memorialistica și confesiunea se pot confunda benefic cu literatura, cu condiția ca autorul să aibă talent. Această condiție fiind îndeplinită din partea cronicarului moldovean, ispita memorialistică înseamnă, în acest caz, și tentația deghizată de a literaturiza. Este posibil ca autorul să atribuie unor episoade din trecut diferite feluri de a se fi întâmplat care nu au existat în realitate, dar pe care a dorit să le confere în momentul scrierii. Cronica devine astfel libertatea scriptică a lui Neculce, locul unde naratorul iese din sine, încercând să părăsească și un canon istoric instituit de înaintași.
oricât de puternică ar fi tendința de a evoca timpul trăit, nu este cu totul evitabilă din partea cronicarului ispita de a nara trecutul din perspectiva prezentului, modificându-se astfel sensibil desfășurarea echilibrată a faptelor. De aceea, o șesime din paginile letopisețului este afectată domniei lui Dimitrie Cantemir. Motivațiile acestei distribuiri în înlănțuirea temporală țin de experiențele cruciale ale lui Neculce, precum au fost acelea legate de bătălia de la Stănilești și de anii de exil, întrucât „bogate nevoi și rușini face turcii“. Alături de Cantemir, Ion Neculce este unul dintre primii exilați români. Dar, dacă domni torul encicloped a viețuit apoi în Rusia și a scris opera care i-a adus consacrarea euro peană, a trebuit ca succesorii săi la tron să fie rugați cu umilință ca să i se în gă duie revenirea prigonitului la Pri goreni. Raza limitată de influență a orizonturilor culturale i-a rămas celui cu dublă ascendență grecească tot provincială și s-a redus la lumea lui autohtonă: „Și am venit la pământul mieu, zăbovind în străinătate 9 ani, 2 la Moscu și 7 ani în Țara Leșească, cu multe valuri și supărări care nu le mai poci înșira cu condeiul meu. […] Și am trăit la casa me până astădzi, și înainte cât mi-a mai lungi Dumnădzeu viiața“.
Față de Cantemir, Neculce nu a avut tentații sau potențialități de homo universalis. Și nici originea latină de neam și de limbă a românilor nu este prezentă în scrisul său, deoarece epoca Umanismului trecuse, iar zorile Iluminismului nu se iviseră încă în Moldova. Umanismul descoperise latinitatea noastră, Iluminismul va deveni militant pentru legitimarea ei istorică. Ultimul mare cronicar moldo vean nu are o acută conștiință a faptului că de la Râm se trage și Constantin Brâncoveanu, apucându-se să-i comenteze cu maliție tragica moarte. Însă nu trebuie să-l acuzăm, pentru că la acea vreme încă nu se putea vorbi despre conștientizarea ideii de națiune, care va apărea după mai bine de un secol. În schimb, Cantemir, care nu avea altfel de sentimente față de Brâncoveanu, își devansează epoca printr-o parte a operei sale, făcând trecerea spre Iluminismul latinizant.
Se învăța cândva, în anii de liceu, că, deși sunt scrieri istorice în sensul deplin al acestui gen, cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce comportă o valoare literară ivită din: judecarea din partea cronicarilor a oamenilor și a evenimentelor (de unde se deduce turnura lor subiectivă); caracterul memorialistic al multor pagini; prezența unor procedee specifice prozei artistice (narațiunea, caracterizarea, descrierea, portretul, și dialogul); stilul supravegheat. Liceenii trebuiau să știe la ascultare că astfel de cronici reprezintă un nivel superior de folosire a limbii române vechi față de textele religioase în slavonă, deoarece la citirea lor este sesizat efortul istoriografilor de a transforma limba din mijloc de comunicare directă într-unul de creație și de transmitere a culturii. Așa se explică înfiriparea de-a lungul acestor scrieri a primelor exerciții de compunere a literaturii române originale.
Odată cu apariția în lecțiile de la liceu a noilor mijloace activ-participative pentru atragerea spre lectură, „se strică giucăria“. Elevii „s-au scăpat de mult bine“ (vorba antecesorului Gr. Ureche) și „s-au zâmbit a râde“ (adică au râs confuz, încurcat), pentru că nu mai știu nimic despre Ion Neculce și nici măcar despre mai apropiatul de ei în timp C. Negruzzi, care a șters colbul de pe cronice bătrâne. Oh! oh! oh! și vai! vai! vai di țară, că cu iarba ce uscată arde și ce verde.