A veghea… a sta treaz noaptea, a nu dormi în timpul nopții; a îngriji un bolnav (stând noaptea la căpătâiul lui), a sta de strajă. Veghea… stare a celui care nu doarme, trezie; priveghi (la un mort); supraveghere menită să păstreze neschim bată o stare de lucruri; explorare a orizontului pentru a descoperi nave, avioane sau uscatul. Am început cu aceste semnificații ale verbului și ale substantivului care exprimă starea de veghe, deoarece surprind o constantă a criticului literar Irina Petraș. Exprimată direct, De veghe între cărți, sau doar sugerată, Oglinda și drumul, Vitraliul și fereastra, Ochii minții, Despre locuri și locuire, Despre feminitate, moarte și alte eternități, Viața mea de noapte, sau, Efectul de crepuscul, titlul celei mai recente cărți, coagulează aceeași stare de veghe cu toate nuanțele mai sus pomenite, dar și o asumare a situării între lumi, în rol de păzitor al pragului, în rol de Ianus care privește trecutul și viitorul deopotrivă, căci ce sunt fereastra, vitraliul, oglinda, somnul, visul, locul și locuirea dacă nu granițe care delimitează lumile, interiorul și exteriorul, realitatea și ficțiunea, intimitatea și măștile arătate lumii, posibilul și imposibilul, palpabilul și inefabilul? Criticul literar Irina Petraș stă între, „adică, în miezul lucrurilor“.
O astfel de situare în starea de veghe este și cel mai recent volum al Irinei Petraș, cuprinzând eseuri și divagări pe teme precum lumea, vorba, moartea, literatura/lectura. „Cartea pune laolaltă eseuri și divagări publicate în ultima vreme în reviste literare (România literară, cele mai multe, apoi „Steaua“, „Tribuna“, „Viața Românească“ etc.), câteva intrând, fragmentar, și în cuprinsul unora dintre cărțile mele precedente (…). Și de data aceasta, textele trimit, firesc, unele la celelalte. Gândirea vieții printre cărți este una în mișcare – conexează, se întoarce din drum, se repetă, revine cu nuanțe, remaniază discret, în pas cu mereu alte lecturi. Am adăugat câteva, puține, aproape-cronici de câte ori a fost vorba despre cărți care m-au pus pe gânduri fiindcă au atingere cu temele mele obsesive (…)“, mărturisește autoarea pe coperta a patra a cărții. Privită retrospectiv, opera criticului literar dovedește o constantă, un fir roșu care trece prin cotloane, debarale, subsoluri, mansarde sau saloanele literaturii, prin întregul labirint de cuvinte care țes poveștile, mai frumoase decât viața, decât istoria. Centrul de interes și direcția au fost dictate mereu de firea voluntară și personalitatea puternică, aparte, a criticului literar. Chiar în perioada „de tristă amintire“, aceasta pare să-și fi căutat proactiv teme de cercetare, cărțile reflectând interesele și curiozitatea literare ale Irinei Petraș. De altfel, parcursul său, direcțiile favorizate, deși aparent cuminți, sunt, în esență, neortodox, tendințele progresiste făcând-o, fără probleme, din fericire, un critic literar de tip Maverick. Moartea ca temă de cercetare și interes a fost până nu demult un tabu în antropologia occidentală, iar feminismul, ca direcție socială a început și el să se manifeste relativ târziu, să mai amintim și de ecologismul atât de la modă astăzi. Până la apariția acestor tendințe și în critica literară, în Occident și, mai apoi, la noi, a fost necesar un firesc răstimp pentru cristalizare, de influențare interdisciplinară și coborâre, mai apoi, în cultura de masă. Însă moartea, condiția femeii, a fem inității, destinul Terrei, dar și visul și visarea, raportul dintre imaginar, imaginație și realitate, au fost pentru criticul literar Irina Petraș centre de interes avant la lettre, atunci când acestea aveau prea puțin din seducția și doza de strălucire și aprobare socială pe care le au astăzi, confirmând vizionarismul autoarei. Afinitatea specială pe care autoarea o are cu etimologia demonstrează o curiozitate de natură arheologică. Irina Petraș trecând din clarul în obscurul cuvintelor, coborând pe fir înspre rădăcinile lor, înspre izvor, în căutarea sensului prim.
Merită remarcat și un auto-intertextualism, o autoreferențialitate, o rețea de fire ce comunică subteran, reconfigurând mereu desenul din covor. Autoarea sesizează, de altfel, această particularitate a propriului scris. O altă particularitate este și infuzarea analizei critice cu cele mai recente descoperiri din domenii de cercetare din cele mai diverse, de la fizică la matematică și de la biologie la muzică și psihologie, o interdisciplinaritate aproape ludică.
Citind un roman, criticul literar afirmă: „(…) mi-a sugerat un nume: roman Tiffany, căci recompune din cioburi colorate – fiecare în parte profund expresiv și apărându-și autonomia – un întreg uimitor de incitant, neliniștitor chiar, întemeiat pe legături subterane, pe stranii coincidențe, pe sugestii și pe frânturi de sens; un vitraliu, un patchwork scriptural, cu o discretă idee de ocrotire, de învelire/învăluire.“ Cuvântul, limba română, românitatea, Transilvania, moartea, visul, locuirea, realitatea, ficțiunea, imaginația, gândul, femininul și feminitatea, toate sunt fragmente de sticlă colorată care alcătuiesc interioarele Tiffany, delicate, rafinate, somptuoase, un acasă pe care Irina Petraș l-a durat, loc definitoriu, răsfăț și refugiu în care s-a instalat cu o cochetă mulțumire de sine.